ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 844/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Satu Mare, la data de 31 martie 2008, reclamanta SC P. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.D.S., să se constate nulitatea absolută parțială a actului adițional din 2 iunie 2004 la contractul de cesiune din 17 octombrie 2002 privind imobilul teren și luciu de apă, situat în Livada, Micula și Moftin, respectiv a clauzei înserate la art. 2 pct. 5.1. alin. (2), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Secția comercială și de contencios administrativ a Tribunalului Satu Mare, prin sentința civilă nr. 128/LC, pronunțată la data de 26 februarie 2009, a respins excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea cauzei și excepția lipsei calității de reprezentant legal al societății reclamante a semnatarului cererii de chemare în judecată, invocate de pârâtă; a admis acțiunea reclamantei, a constatat nulitatea parțială a actului adițional din 2 iunie 2004 la contractul de cesiune din 17 octombrie 2002, încheiat între părți, respectiv a clauzei înserate la art. 2 pct. 5.1. alin. (2) și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 12,3 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Spre a hotărî astfel, Tribunalul a reținut, cu referire la excepții, că prezenta acțiune nu intră sub incidența art. 340 C. proc.

civ., iar reclamanta este reprezentată de alt asociat, având în vedere dispozițiile art. 1443 din Legea nr. 31/1990. În ce privește fondul cauzei prima instanță a reținut că perioada pentru care a fost stabilită plata redevenței este anterioară încheierii contractului de cesiune, iar, din probatoriul administrat, rezultă că adunarea generală a acționarilor nu a aprobat clauza menționată în actul adițional, pentru semnarea căreia directorul B.D. nu avea mandat de reprezentare, obligația reclamantei de plată a redevenței pe perioada 2000 – 2002 fiind întemeiată pe o clauză contractuală nelegală.

Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Oradea, prin decizia nr. 58/C, pronunțată la data de 9 iunie 2009 a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantei, menținând dispozițiile sentinței apelate în partea privind respingerea excepțiilor invocate de pârâtă la fond.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a reținut, în principal, că motivele de apel invocate de pârâtă, în sensul greșitei calificări a nulității invocate în cauză sunt fondate, întrucât sancțiunea care poate interveni pentru nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la limitele mandatului acordat reprezentanților societății este nulitatea relativă a actului, care este prescriptibilă în termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar, în speță, termenul de prescripție pentru acțiunea în anularea actului încheiat cu depășirea limitelor mandatului de către director a început să curgă la data de 22 iunie 2004, când a avut loc adunarea generală a acționarilor societății reclamante și când s-a hotărât să nu se ratifice actul încheiat cu depășirea limitelor mandatului de către director, fiind împlinit la data de 31 martie 2008, când s-a introdus acțiunea în nulitate relativă formulată de reclamantă și, față de aceste aspecte, a considerat întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei invocată prin motivele de apel.

Instanța de control judiciar a apreciat însă, ca fiind nefondate, motivele de apel vizând excepția necompetenței materiale a Tribunalului raportat la clauza compromisorie înserată în contractul de cesiune și excepția lipsei calității de reprezentant legal a semnatarului cererii de chemare în judecată, reținând că, în mod corect, au fost respinse de instanța de fond, având în vedere că acțiunea formulată de reclamantă nu intră sub incidența prevăzută de art. 340 C. proc. civ., clauza compromisorie fiind inoperantă în temeiul prevăzut de art. 3434 alin. (2) lit. b) C. proc. civ. și că acțiunea a fost semnată de către administratorul societății Ș.C.I., înregistrat la Registrul Comerțului prin încheierea judecătorului delegat din 9 februarie 2007, calitate care, potrivit art. 70 și urm. din Legea nr. 31/1990, republicată, îi conferă dreptul de reprezentare a societății comerciale.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs intimata - reclamantă SC P. SA, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că hotărârea s-a pronunțat cu aplicarea greșită a legii, cu referire la art. 3 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității absolute pentru lipsa consimțământului care este imprescriptibilă extinctiv, fiind incidente dispozițiile art. 2 din menționatul decret, lipsa consimțământului fiind sancționată de lege cu nulitatea absolută, astfel că acțiunea nu putea fi respinsă ca prescrisă, critici ce se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. – recurenta nedezvoltând, conform cerințelor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., motivul invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 și neprecizând relevanța evocării aspectelor vizând fondul cauzei, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului. Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, întrucât lipsa mandatului adunării generale a acționarilor pentru semnarea actului adițional este motiv de nulitate relativă. Recursul este nefondat. Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a actului adițional din 2 iunie 2004, în ce privește art. 2 pct. 5.1.

alin. (2) din acest act juridic, invocând lipsa mandatului din partea acționarilor pentru semnarea acestei clauze de către directorul societății reclamante D.B., neexistând, în consecință, nici consimțământul societății. Este de observat că instanța de apel a reținut, cu justețe, că semnatarul actului adițional, ce cuprinde clauza în litigiu, a acționat în calitate de reprezentant al societății, de mandatar al intereselor acesteia la încheierea acestui act, iar depășirea limitelor mandatului ce i-a fost dat de societate în acest scop, nu echivalează cu lipsa consimțământului societății la încheierea actului, care a existat, fiind exprimat de directorul societății, dar, în lipsa mandatului pentru asumarea obligației de plată retroactivă a redevenței, prin clauza stipulată la art. 2 teza finală.

Cum depășirea limitelor mandatului acordat de societățile comerciale organelor lor de conducere și reprezentanților lor legali este sancționată cu nulitatea relativă a actelor astfel încheiate, ce poate fi acoperită prin ratificarea lor ulterioară, se constată că instanța de apel a calificat corect nulitatea incidentă în cauză și, în consecință - față de momentul în care a început să curgă termenul de prescripție și cel la care acesta s-a împlinit, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată – a făcut o corectă aplicare a prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aspecte ce înlătură incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC P. SA Livada împotriva deciziei nr. 58/C/2009-A din 9 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.