ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1240/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 40/F din 21 ianuarie 2010, pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI, secția I-a penală, a fost condamnat, printre alții, și inculpatul M.P. la o pedeapsă rezultantă de 6 ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu reținerea art. 74 alin. (2) C. pen., infracțiune săvârșită în formă continuată, prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen., și în condițiile recidivei prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen. Prin aceeași sentință a fost menținută starea de arest a inculpatului. Împotriva sentinței au declarat apel MINISTERUL PUBLIC și 3 INCULPAȚI.

După înregistrarea cauzei pe rolul instanței de apel, prin încheierea din 19 martie 2010, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, secția I-a penală, constatând îndeplinite condițiile art. 300/2 combinat cu art. 160/b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului M.P., termenul de judecare a apelurilor fiind stabilit la data de 14 aprilie 2010. Împotriva acestei încheieri, inculpatul M.P. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei. Recursul inculpatului M.P. va fi respins pentru motivele ce se vor arăta. Potrivit art. 300/2 cu referire la art. 160/b C. proc. pen., în cursul judecății, instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel, motivat, a dispus legal și temeinic menținerea stării de arest deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut, și acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii de 6 ani închisoare, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.

În raport de fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, și condamnat în primă instanță la 6 ani închisoare, dar reținând și existența celor 2 împrejurări de natură să justifice legal un tratament juridic mai sever [forma continuată a infracțiunii - art. 41 alin. (2) C. pen., și starea de recidivă postcondamnatorie - art. 37 lit. a) C. pen.], corect instanța de apel a apreciat că se impune continuarea privării de libertate a acestuia. Înalta Curte mai constată și că datele concrete referitoare la fapta săvârșită și la persoana inculpatului au fost deja avute în vedere de prima instanță la individualizarea pedepsei, inclusiv prin reducerea acesteia în urma reținerii circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen.

(pag. 9 a sentinței). Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.P. împotriva încheierii din 19 martie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 32828/3/2009. Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 30 martie 2010.