ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2905/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2905/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele

:

Prin

încheierea din 12 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală,

pronunțată în Dosarul nr. 32828/3/2009 (665/2010), având ca obiect apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.

- Serviciul Teritorial București și de inculpații M.P., S.C. și C.F. împotriva

sentinței penale nr. 40 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția I

penală, în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3)

C. proc. pen., s-a menținut starea de arest preventiv a apelanților intimați

inculpați M.P., S.C. și C.F.

În considerentele acestei hotărâri, s-au reținut

următoarele:

Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din

data de 18 iunie 2009, Tribunalul București, secția I penală, în temeiul art. 136,

art. 143 C. pen., art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 149 C. proc.

pen., a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpaților M.P., C.F. și

S.C., apreciind că există indicii temeinice și probe care justifică

presupunerea rezonabilă că aceștia au săvârșit infracțiunea de trafic ilicit de

droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000,

în formă continuată, în ceea ce-i privește pe inculpații M.P. și C.F. și în

stare de recidivă postcondamnatorie de către S.C., infracțiune pentru care

legea penală stabilește o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar

cercetarea lor în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică.

În esență, în fapt, s-a reținut că, la datele de 8 și

9 ianuarie 2009, inculpatul M.P. a vândut colaboratorului cu nume de cod M.C.

cantitatea de 0,53 grame heroină, contra sumei de 200 lei, la data de 21

ianuarie 2009, inculpatul S.C., ajutat fiind de coinculpatul Z.A., a vândut

aceluiași colaborator cantitatea de 3,65 grame heroină, contra sumei de 500

lei, iar în sarcina inculpatului C.F. s-a reținut că, în perioada mai - iunie

2009, a comercializat și a depozitat droguri de mare risc la adresa din sectorul

2, cu ocazia percheziției domiciliare fiind găsită în camera folosită exclusiv

de acesta, 8 punguțe cu cocaină în stare solidă.

Prin rechizitoriul din data de 7 august 2009 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. -

Serviciul Teritorial București, în Dosarul nr. 870/D/P/2008, cei trei inculpați

au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, alături de

coinculpații Z.A., B.M., A.A., P.S. și D.D.

Prin sentința penală apelată, inculpații M.P., S.C. și

C.F. au fost condamnați la pedepse privative de libertate, instanța de fond

dispunând și menținerea stării de arest a celor trei.

Analizând temeiurile care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive (art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.),

instanța de apel a constatat că acestea se mențin și impun, în continuare,

privarea de libertate a inculpaților, având în vedere în acest sens următoarele

considerente:

Astfel, în ceea ce privește condițiile prevăzute de art.

143 C. proc. pen., instanța de apel a avut în vedere procesele-verbale de

supraveghere operativă, procesele-verbale de percheziții domiciliare,

procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în mod

autorizat, rapoartele de constatare tehnico-științifică, procesele-verbale de

consemnare a declarațiilor date de colaboratorii cu identitate atribuită,

procesele-verbale întocmite de procuror, declarațiile martorilor cu identitate

protejată, declarațiile inculpaților și celelalte înscrisuri de la dosar.

S-a apeciat că, în egală măsură, sunt îndeplinite și

cerințele reglementate de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul

că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care inculpații sunt

cercetați și au fost condamnați de instanța de fond este închisoarea mai mare

de 4 ani și există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică.

În aprecierea acestei ultime condiții, instanța de

apel a avut în vedere natura și gravitatea faptelor penale reținute în sarcina

inculpaților, frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip particular

de infracțiuni și urmările nefaste pe care le produc asupra sănătății publice,

puternica rezonanță socială negativă pe care activitățile ilicite legate de

traficul de stupefiante o generează în rândul membrilor societății civile și

împrejurarea că asemenea fapte se constituie, tot mai frecvent, în importante

surse de venituri ilicite pentru autorii lor, sentimentul de insecuritate pe

care îl generează în rândul populației lăsarea în libertate a unor persoane

acuzate de săvârșirea unor fapte de o asemenea gravitate, precum și datele ce

caracterizează persoana inculpaților, inculpații M.P. și S.C. fiind

recidiviști, în modalitatea prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., în condițiile

în care S.C. a fost condamnat anterior tot pentru comiterea unei infracțiuni de

același gen, toți trei fără ocupație și loc de muncă la data arestării,

neșcolarizați (M.P.) sau cu un grad scăzut de instruire (C.F. cu 5 clase și S.C.

- absolvent a 3 clase) elemente care justifică temerea că, în libertate, își

vor relua activitatea infracțională.

Față de considerentele prezentate anterior, instanța

de apel a apreciat că se mențin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive a inculpaților, sens în care, în temeiul dispozițiilor art.

300

2

, raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.,

pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului penal, a menținut

arestarea preventivă a apelanților-intimați inculpați M.P., S.C. și C.F.

Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, a

declarat recurs inculpatul M.P., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, fără a motiva în scris calea de atac conform art. 385

10

C. proc. pen.

La termenul de judecată acordat pentru soluționarea

recursului, 20 august 2010, apărătorul recurentului inculpat a susținut oral

motivele de recurs, așa cum au fost acestea consemnate în practicaua prezentei

decizii.

Analizând recursul declarat, pe baza motivelor de

casare susținute oral de apărătorul recurentului inculpat, a concluziilor

reprezentantului parchetului, precum și a susținerilor recurentului inculpat, a

actelor și a lucrărilor de la dosar, precum și din oficiu, sub toate aspectele

de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.P. împotriva

încheierii din 12 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală,

pronunțată în Dosarul nr. 32828/3/2009 (665/2010), este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin rechizitoriul nr. 870D/P/2008 din data de 7

august 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.

- Serviciul Teritorial București, a fost trimis în judecată, în stare de arest

preventiv, inculpatul M.P., alături de coinculpații S.C., Z.A., B.M., A.A., P.S.,

D.D. și C.F., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc

în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a art. 37 lit. a) C. pen.

S-a reținut în actul de sesizare a instanței că

activitatea infracțională desfășurată de inculpatul M.P. a constat în aceea că

la datele de 08 ianuarie 2009 și 09 ianuarie 2009, în baza aceleiași rezoluții

infracționale, a vândut colaboratorului cu nume de cod M.C. cantitatea totală

de 0,53 grame heroină, cu suma totală de 200 lei.

Prin sentința penală nr. 40/ F din 21 ianuarie 2010 a

Tribunalului București, secția I penală, inculpatul M.P. a fost condamnat,

alături de ceilalți coinculpați, la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată,

prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și a art. 37 lit. a) C. pen.

Prin aceeași hotărâre, în temeiul art. 350 C. proc.

pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul

Teritorial București și inculpații M.P., S.C. și C.F.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția I-a penală, sub nr. 32828/3/2009 (665/2010).

În ceea ce privește măsurile preventive dispuse față

de inculpat, se constată că prin ordonanța nr. 870D/P/2008 din data de 17 iunie

2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.

- Serviciul Teritorial București, s-a dispus reținerea inculpatului M.P. pe o

perioadă de 24 ore.

Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din

data de 18 iunie 2009, Tribunalul București, secția I penală, în temeiul art. 136,

art. 143 C. pen., art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 149 C. proc.

pen., a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.P.,

apreciind că există indicii temeinice și probe care justifică presupunerea rezonabilă

că a săvârșit infracțiunea de trafic ilicit de droguri de mare risc, prevăzută

de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, în formă continuată,

infracțiune pentru care legea penală stabilește o pedeapsă cu închisoarea mai

mare de 4 ani, iar cercetarea lui în stare de libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică. În cauză a fost emis mandatul de arestare

preventivă nr. 243/UP din 18 iunie 2009.

Ulterior, măsura arestării preventive a fost

prelungită susccesiv atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței

de fond, prin sentința penală nr. 40 din 21 ianuarie 2010, pronunțată în Dosarul

nr. 32828/3/2009 (665/2010), Tribunalul București, secția I-a penală, menținând

starea de arest a inculpatului.

După înregistarea dosarului la 18 martie 2010, Curtea

de Apel București, secția I-a penală, investită cu soluționarea apelurilor

declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.

- Serviciul Teritorial București și de inculpații M.P., S.C. și C.F. împotriva

sentinței penale nr. 40 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția I

penală, procedând în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

,

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., a constatat, prin încheierea

din 19 martie 2010, temeinicia și legalitatea măsurii arestării preventive a

apelantului intimat inculpat M.P., măsură pe care a menținut-o.

Ulterior, prin încheierea din 12 iulie 2010 a Curții

de Apel București, secția I-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 32828/3/2009 (665/2010),

în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3)

C. proc. pen., s-a menținut starea de arest preventiv a apelantului intimat

inculpat M.P.

Încheierea atacată este temeinică și legală,

criticile formulate de recurentul inculpat M.P., prin apărător dovedindu-se a

fi neîntemeiate.

Art. 23 din Constituție garantează libertatea

individuală și siguranța persoanei.

Din dispozițiile art. 23 din Constituție rezultă

interesul evident pe care l-a manifestat constituantul în legătură cu reglementarea

clară și precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul

faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate

prin art. 1 din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care

afectează grav această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre

principiile constituționale.

Prin urmare, art. 23 din Constituție conferă

arestării preventive o configurație juridică de sine stătătoare, separabilă de

restul operațiunilor firești, judiciare. Constituția reglementează arestarea ca

măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei

și permite justiției să se deruleze.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragr. 1 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția

consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită

de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării

licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și

limitativ, de dispozițiile art. 5 paragr. 1 lit. c) din C.E.D.O.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi

privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale

în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile

de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a

crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă

după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite,

în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca

arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și

să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Conform dreptului intern, respectiv dispozițiilor art.

300

2

C. proc. pen. "în cauzele în care inculpatul este arestat,

instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății,

legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160

b

"

iar potrivit art. 160

b

procedură penală:

„(1) În cursul judecății, instanța verifică periodic,

dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării

preventive.

(2) Dacă instanța constată că arestarea preventivă

este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au

încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate,

dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive și punerea de

îndată în libertate a inculpatului.

(3) Când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există

temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

(4) Încheierea poate fi atacată cu recurs,

prevederile art. 160

a

alin. (2) aplicându-se în mod

corespunzător."

Pe de altă parte, conform art. 139 alin. (1) C. proc.

pen. „Măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când

s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.”

Procedând la verificarea legalității și temeiniciei

măsurii arestări preventive luată față de inculpatul M.P., în conformitate cu

dispozițiile legale mai sus evocate, instanța de apel, în mod temeinic, a

apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f)

C. proc. pen., prin raportare la art. 143 și art. 149 C. proc. pen., se mențin,

impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere

la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.P., se reține că

potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite

condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit

o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura

arestării preventive a inculpatului.

Condițiile art. 143 C. proc. pen. se referă la

existența probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală.

În cauză, se constată că există indicii, obținute

prin intermediul mijloacelor de probă, cu respectarea dispozițiilor legale

pentru obținerea acestora, care conduc la existența unor bănuieli legitime că

inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat.

Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă

administrate în faza urmăririi penale și în fața instanțelor de judecată până

în prezent, respectiv: procesele-verbale de supraveghere operativă,

procesele-verbale de percheziții domiciliare, procesele-verbale de redare a

convorbirilor telefonice interceptate în mod autorizat, rapoartele de

constatare tehnico-științifică, procesele-verbale de consemnare a declarațiilor

date de colaboratorii cu identitate atribuită, procesele-verbale întocmite de

procuror, declarațiile martorilor cu identitate protejată, declarațiile

inculpaților și celelalte înscrisuri de la dosar, rezultă, în esență, că, la

datele de 08 ianuarie 2009 și 09 ianuarie 2009, în baza aceleiași zoluții

infracționale, inculpatul M.P. a vândut colaboratorului cu nume de cod M.C.

cantitatea totală de 0,53 grame heroină, cu suma totală de 200 lei.

În cauză, există, așadar, motive plauzibile de a

bănui că inculpatul a săvârșit fapta ce i se reține în sarcină.

În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza

luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și

lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe

prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată că prima condiție prevăzută de lit.

f) a textului de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni

pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este

îndeplinită, având în vedere că infracțiunea reținute în sarcina inculpatului,

este sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă

existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din

care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol

concret pentru ordinea publică.

Ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C.

proc. pen., neavând o definiție penală, trebuie particularizată în speță prin

raportare la definiția dată de art. 145 C. pen. noțiunii „public” în sensul că

prin ordine publică se înțelege tot ceea ce vizează autoritățile publice,

instituțile publice, autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care se

referă același art. 148 lit. f) este pericolul particularizat în cauză, în

raport de contextul și împrejurările în care s-a comis infracțiunea și natura

acesteia.

Prin noțiunea de probă, la care face referire art. 148

lit. f) C. proc. pen., se înțelege orice element de fapt, în sensul arătat de art.

63 din același Cod.

Pe de altă parte, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.

în materie, termenul și caracterul rezonabil al arestării preventive nu se

apreciază niciodată in abstracta, ci in concreto, ținând seama de natura și

complexitatea cauzei, comportamentul autorităților și al celui arestat, iar

menținerea detenției este justificată doar dacă se face dovada că asupra

procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole, care

trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de

săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul

presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau

pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din această perspectivă, se recunoaște de instanța de

contencios european că, prin gravitatea lor particulară și prin reacția

publicului la săvârșirea unor infracțiuni, acestea pot să provoace o tulburare

socială de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin pentru un anumit

timp. În circumstanțe excepționale, această împrejurare poate fi avută în

vedere din punctul de vedere al Convenției, cu condiția ca și dreptul intern să

accepte noțiunea de tulburare a ordinii publice. Însă, aceste elemente de fapt

trebuie sa se bazeze pe fapte de natură să demonstreze ca eliberarea

deținutului ar tulbura ordinea publică, care nu mai este legitimă dacă

societatea nu este în continuare amenințată efectiv, detenția neputand fi

menținută în anticiparea unei pedepse privative de libertate {cauza Letellier

vs. Franța, precit, din 1991 și Tomasi vs. Franța din 27 august 1992).

Or, în raport de probatoriul administrat până în

acest moment procesual, inculpatul este acuzat de săvârșirea unei fapte de o

gravitate sporită, respectiv infracțiunea de trafic de droguri de droguri de

mare risc în formă continuată și în stare de recidivă postcondamnatorie.

Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe

care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, Înalta Curte reține

că fapta acestuia este deosebit de gravă, pe de o parte prin implicațiile

sociale ale traficului și consumului de droguri în rândul populației, iar pe de

altă parte prin modalitatea de comitere a faptei - un mediu organizat, cu un

sediu de distribuire a drogurilor, frecvența pe care o înregistrează în prezent

acest tip particular de infracțiuni și urmările nefaste pe care le produc

asupra sănătății publice, puternica rezonanță socială negativă pe care

activitățile ilicite legate de traficul de stupefiante o generează în rândul

membrilor societății civile și împrejurarea că asemenea fapte se constituie,

tot mai frecvent, în importante surse de venituri ilicite pentru autorii lor,

sentimentul de insecuritate pe care îl generează în rândul populației lăsarea

în libertate a unei persoane acuzate de săvârșirea unor fapte de o asemenea

gravitate, precum și datele ce caracterizează persoana inculpatului care este

recidivist în modalitatea prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen., fără ocupație

și loc de muncă la data arestării, neșcolarizat, elemente care justifică

temerea că, în libertate, va comite alte fapte prevăzute de legea penală.

Or, în contextul recrudescenței infracțiunilor de

acest gen, lăsarea în libertate a unui inculpat care săvârșește astfel de

fapte, prezintă pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea

unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției,

iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății,

ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot

persista în sfidarea legii.

În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au

modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci

acestea se mențin în continuare și având în vedere că, din examinarea cauzei în

ansamblu, motivele de casare invocate de recurentul inculpat se dovedesc a fi

nefondate și nu se constată existența vreunui motiv de casare susceptibil a fi

luat în considerare din oficiu, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.P.

împotriva încheierii din 12 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția I-a penală,

pronunțată în Dosarul nr. 32828/3/2009 (665/2010).

Potrivit art. 192 alin. (2) din același Cod,

recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul M.P.

Împotriva încheierii din 12 iulie 2010 a Curții de

Apel București, secția I-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 32828/3/2009 (665/2010).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 august 2010.