ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5297/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5297/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 666/2/2009 pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul L.V., cetățean moldovean, a chemat în judecată pe pârâtul M.A.E.,

solicitând să se constate refuzul nejustificat al acestei autorități de

soluționare a cererii privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare

în vederea redobândirii cetățeniei române, obligarea autorității de a-i primi

cererea, de îndată, precum și obligarea la daune morale în cuantum de 1000 lei.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat, în esență, că, la data de 20 septembrie 2006, s-a adresat

cu o primă cerere scrisă Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău, iar la data de 03 decembrie 2008 a formulat la M.A.E. o nouă cerere prin care a

solicitat să-i fie comunicată data la care urmează să se prezinte în vederea

depunerii cererii și a actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei române.

În plus, reclamantul a

menționat că a revenit în acest sens și la data de 19 ianuarie 2009, dar nu a

primit vreun răspuns la niciuna din cele trei cereri, fiind astfel vorba despre

un refuz nejustificat de soluționare a cererii.

Reclamantul a mai precizat

că astfel îi este îngrădit dreptul constituțional pentru depunerea și înregistrarea

cererii de redobândire a cetățeniei române.

Cu privire la cererea de

acordare a daunelor morale, reclamantul a susținut că prejudiciul moral constă

în încălcarea demnității umane, întrucât a fost privat de drepturile legale și

constituționale.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe disp. art. 1, art. 2 alin. (2), art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004,

art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, art. 10 din Legea nr. 396/2002 și art.

5 alin. (1) din Constituția României.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar, pârâtul a invocat, în principal, excepția prescripției dreptului la

acțiune, în ceea ce privește obligarea sa la soluționarea cererii formulate în

luna septembrie 2006, față de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect, pârâtul a

învederat prevederile art. 11 alin. (5) din același act normativ: în opinia sa,

acțiunea este prescrisă, deoarece, la data introducerii cererii în instanță, se

împlinise termenul de 6 luni în care reclamantul trebuia să formuleze acțiunea,

termen ce a curs de la data când s-a împlinit intervalul legal de răspuns

pentru prima cerere, respectiv, data de 20 octombrie 2006.

Pe fond, pârâtul a susținut

că Secția Consulară din cadrul Ambasadei României la Chișinău are o capacitate limitată de a procesa dosarele care cuprind cererile de

redobândirea cetățeniei române și actele necesare a fi depuse pentru înaintarea

solicitării la M.J., motiv pentru care s-a impus organizarea unei programări.

Prin sentința civilă nr. 1472

din 06 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L.V. și a obligat pârâtul M.A.E.

să stabilească, de îndată, data la care reclamantul să se prezinte pentru

primirea cererii de redobândire a cetățeniei române și a anulat ca netimbrat

capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, cu ocazia soluționării excepției prescripției dreptului

la acțiune, că reclamantul a adresat la data de 20 septembrie 2006 Secției

Consulare din cadrul Ambasadei României la Chișinău o cerere prin care solicită să fie invitat să depună cererea de redobândire a cetățeniei române.

Întrucât nu a primit răspuns,

a adresat pârâtului cererea înregistrată sub nr. 13582 din 03 decembrie 2008

prin care solicită înaintarea cererii Secției Consulare din cadrul Ambasadei

României la Chișinău și să li se pună în vedere reprezentanților acestei Secții

Consulare să fixeze data la care va fi invitat în vederea depunerii cererii de

redobândire a cetățeniei române.

La data de 19 ianuarie 2009,

reclamantul a revenit cu o nouă cerere, înregistrată sub nr. 577 din 19

ianuarie 2009, dar nu a primit răspuns la niciuna dintre acestea.

La respingerea excepției

prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a avut în vedere

prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În opinia primei instanțe,

chiar dacă reclamantul nu a primit vreun răspuns la prima cerere formulată la

20 septembrie 2006, având în vedere că a revenit cu alte două cereri la 03

decembrie 2008 și 19 ianuarie 2009, având același obiect, calcularea termenului

de prescripție a dreptului la acțiune se face prin raportare la data expirării

termenului legal de soluționare a ultimei cereri.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut

că textul de lege care reglementează procedura redobândirii cetățeniei române,

respectiv art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, nu prevede o procedură ca

cea derulată de pârât, constând în programarea pentru depunerea cererii și a

documentelor necesare.

În opinia instanței de fond,

împrejurarea că o asemenea procedură a fost determinată de numărul foarte mare

al cererilor, de personalul redus al Secției Consulare și de insuficiența spațiului

nu poate constitui o justificare pentru depășirea unui termen rezonabil de

soluționare a cererii.

Curtea a mai reținut că

Legea cetățeniei române nu prevede un termen în care pârâtul să proceseze

cererile formulate pentru redobândirea cetățeniei române, ci doar împrejurarea

că cererile vor fi înaintate, de îndată, Comisiei pentru Cetățenie.

Însă, judecătorul fondului

apreciază că trecerea unui termen mai mare de doi ani de la data depunerii

primei cereri are drept consecință imposibilitatea reclamantului de

valorificare a dreptului prevăzut de Legea nr. 21/1991.

De asemenea, Curtea a mai

avut în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea

Convenției Europene asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997.

În plus, Curtea a mai

apreciat că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri (20

septembrie 2006) și data sesizării instanței cu prezenta acțiune (26 ianuarie 2009)

nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale

menționate și a practicii C.E.D.O.

În ceea ce privește capătul

de cerere privind daunele morale, prima instanță a constatat că, deși pentru

primul termen de judecată, reclamantul a fost citat cu mențiunea de a timbra cu

suma de 39 lei, conform art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, acesta nu și-a

îndeplinit obligația legală, astfel că a devenit incident art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 146/1997.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești s-a promovat recurs în termen legal de către pârâtul M.A.E., care

a solicitat, în temeiul disp. art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.,

admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii, în sensul de a se

admite excepția prescripției extinctive și de a se respinge acțiunea ca

prescrisă sau, în subsidiar, în ipoteza menținerii soluției cu privire la

excepție, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea căii de atac,

recurentul susține că instanța a interpretat greșit legea atunci când a respins

excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune.

În opinia recurentului, în

temeiul art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, acțiunea este prescrisă,

întrucât termenul s-a împlinit cu mult timp înainte de data introducerii

cererii de chemare în judecată, adică termenul de șase luni în care reclamantul

trebuia să formuleze acțiunea. Acest termen a curs de la data când s-a împlinit

intervalul legal de soluționare pentru prima cerere.

În plus, recurentul a

amintit prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

O altă critică a

recurentului se referă la pronunțarea unei hotărâri întemeiate pe o

interpretare greșită a legii, respectiv a disp. art. 2 alin. (1) lit. h) și i)

din Legea nr. 554/2004, modificată.

Sub acest aspect, recurentul

arată că a existat un răspuns adresat solicitantului la cererea acestuia din

luna decembrie 2008 și că, prin acest răspuns, reclamantul era încunoștințat de

faptul că cererea lui va fi soluționată favorabil la momentul în care urmau să

fie procesate cererile similare ale altor cetățeni moldoveni, depuse în aceeași

perioadă cu cea formulată de el.

În concepția acestei părți,

răspunsul M.A.E. a reprezentat o soluționare a petiției în termenul legal și nu

încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca fiind

nejustificat.

De asemenea, recurentul a

reluat susținerea, făcută și în fața instanței de fond, în sensul că există

motive de ordin administrativ, organizatoric – numărul foarte mare de cereri

înregistrate cu acest obiect – care au făcut imposibilă rezolvarea acestora în

cadrul unui termen rezonabil.

În opinia recurentului,

instanța de fond trebuia să evalueze exact situația specifică a derulării

activității în exteriorul României și gradul în care M.A.E. își poate

dimensiona structura administrativă într-un teritoriu ce nu se află sub suveranitatea

statului român, împrejurare ce se reflectă asupra mecanismului de luare a

deciziilor.

În concluzie, recurentul a

arătat că, în speță, nu sunt întrunite condițiile existenței unui refuz

nejustificat de rezolvare a cererii intimatului, conform definiției legale a

acestei noțiuni, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezei avute

în vedere de legiuitor.

Analizând sentința recurată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C.pr.civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a

reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Din înscrisurile depuse la

dosarul de fond, rezultă că intimatul reclamant s-a adresat cu cerere la 20

septembrie 2006 la Secția Consulară din cadrul Ambasadei României la Chișinău(fila 5 dosar), prin care a solicitat comunicarea datei la care va putea depune

cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de documentația prevăzută

de Legea nr. 21/1991. Intimatul reclamant a revenit cu o cerere la 03 decembrie

2008 (fila 6 dosar fond) și la 19 ianuarie 2009 (fila 7 dosar fond). Recurentul

pârât nu a răspuns în cele două faze procesuale la niciuna din cererile părții

adverse.

Potrivit art. 1 alin. (1)

din Legea contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Legea nr. 21/1991 nu prevede

un termen pentru soluționarea cererilor de redobândire a cetățeniei române

formulate potrivit art. 10

1,

dar complexitatea procedurii exclude,

în mod obiectiv, incidența termenului de drept comun, de 30 de zile, prevăzut

de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Or, atâta vreme cât nu

există o dată prestabilită pentru rezolvarea cererii, nu se poate considera că,

raportat la cererea din 20 septembrie 2006, reclamantul ar fi depășit termenul

de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune în contencios

administrativ, termen care, potrivit art. 11 alin. (1) lit. c) teza a II-a din

Legea nr. 554/2004, curge de la data expirării termenului legal de soluționare

a cererii.

În altă ordine de idei, pe

fondul cauzei, critica recurentului privind greșita aplicare a dispozițiilor art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definește

noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru

următoarele motive:

Potrivit art. 12 alin. (3)

din Legea nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința în

străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile

diplomatice sau la oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi

înaintate de îndată Comisiei pentru Cetățenie.

Problema care se impune a fi

rezolvată în speța de față este legată de termenul în care autoritățile române

trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit

un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui

asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din

Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002,

potrivit cărora: „ fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze

într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea

cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de

cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi

definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen

rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în

mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv, caracterul său rezonabil sau

nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra

întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare

realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie „civilă”,

dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea

jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în

special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente.

În speța dedusă judecății,

Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării

cererii de către intimatul reclamant – 20 septembrie 2006 – și data

soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul

dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței C.E.D.O.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului, în sensul că există

un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a

Secției Consulare din cadrul Ambasadei României la Chișinău, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia toate măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în

discuție.

Trecerea unui termen de

peste doi ani de la data primei cereri este în măsură să lipsească de efecte

juridice prevederile Legii nr. 21/1991.

În plus, fără a face

abstracție de motivele de ordin administrativ, organizatoric, invocate de

autoritatea competentă, Înalta Curte reține că în discuție nu este însăși

rezolvarea cererii de redobândire a cetățeniei române, ci numai fixarea datei

de depunere a cererii, ceea ce constituie un argument suplimentar în sensul

caracterului nerezonabil al duratei procedurii.

De altfel, principiul

termenului rezonabil este consacrat de Constituția României, revizuită, în art.

21 alin. (3) cu privire la accesul liber la justiție, și este direct aplicabil

în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a

consacrării lui în jurisprudența C.E.D.O. cu referire la art. 6 din C.E.D.O.

În consecință, din cele

anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și nu există în speță motive de ordine publică care să

poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza

a II-a C.pr.civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.A.E. împotriva sentinței nr. 1472 din 06 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2009.