ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4280/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4280/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul C.I. a chemat

în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând să se constate

refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea sa privind stabilirea datei

pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și, pe cale de consecință,

obligarea acestuia să-i primească cererea de redobândire a cetățeniei române de

îndată, precum și obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 1.000 RON.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că la data de 29 noiembrie 2006 s-a adresat cu o primă cerere

scrisă Secției Consulare a Ambasadei României din Chișinău, iar la data de 17

aprilie 2009 a formulat o nouă cerere, prin care a solicitat să-i fie comunicată

data la care să se prezinte pentru depunerea cererii de redobândire a cetățeniei

române.

Reclamantul a apreciat

că pârâtul nu se poate apăra invocând propria vinovăție, atunci când afirmă că există

un număr mare de cereri, lipsa de organizare administrativă fiindu-i imputabilă.

Reclamantul a mai arătat

că îi este îngrădit dreptul constituțional la depunerea și înregistrarea cererii

de redobândire a cetățeniei române, fiind privat de acest drept dobândit prin naștere.

Or, îngrădirea depunerii

acestor cereri la Secția Consulară a Ambasadei României din Republica Moldova lipsește

de efecte juridice dispozițiile Legii nr. 21/1991.

Cu privire la cererea

de acordare a daunelor morale s-a menționat că prejudiciul moral constă în încălcarea

demnității umane, întrucât reclamantul a fost privat de drepturile legale și constituționale.

Pârâtul a formulat întâmpinare,

prin care a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune.

Pe fondul cauzei a solicitat

respingerea acțiunii, având în vedere capacitatea limitată a Secției Consulare din

cadrul Ambasadei României la Chișinău de a procesa dosarele cuprinzând cererile

de redobândire a cetățeniei române și actele necesare a fi depuse pentru înaintarea

solicitării la Ministerul Justiției.

Prin sentința civilă

nr. 3953 din 17 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca

nefondată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.I., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe; a obligat pârâtul sa primească cererea

reclamantului de redobândire a cetățeniei române de îndată și a respins cererea

privind daunele morale, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Examinând cu prioritate

excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, invocată de pârât în

raport de prima cerere a acestuia, instanța de fond a apreciat-o ca neîntemeiată,

reținând că Legea nr. 21/1991 nu prevede un termen special în care pârâtul să proceseze

cererile formulate pentru redobândirea cetățeniei române, însă nu devin incidente

dispozițiile Legii contenciosului administrativ, sub aspectul anterior menționat,

ci cele ale art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg

la 06 noiembrie 1997, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, conform cărora

fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie.

S-a menționat că însuși

pârâtul, în cuprinsul întâmpinării, a invocat inaplicabilitatea art. 2 lit. h) din

Legea nr. 554/2004 atunci când a solicitat respingerea acțiunii pe fond, arătând

că teza contrară are semnificația unei obligații cu un obiect imposibil de realizat

și ar fi, implicit, nulă din punct de vedere juridic, conform principiului de drept

impossibilium nulla obligatio.

În raport de argumentele

de fapt și de drept expuse, s-a apreciat că excepția invocată este nefondată, fapt

ce a impus respingerea acesteia ca atare.

Așa fiind, instanța de

fond a apreciat că termenul de 3 ani, calculat de la data depunerii cererii și până

la momentul soluționării acțiunii, a avut drept consecință imposibilitatea reclamantului

de valorificare a dreptului prevăzut de Legea nr. 21/1991, acesta neputând fi considerat

un termen rezonabil în sensul dispozițiilor legale sus menționate și a practicii

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a reținut că

amânarea stabilirii datei la care reclamantul urma a fi invitat să depună cererea

de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare

a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Față de aceste considerente,

constatând refuzul nejustificat al pârâtului, instanța, în temeiul art. 18

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a admis cererea și a obligat pârâtul să stabilească

o dată a depunerii de către reclamant a cererii de redobândire a cetățeniei române,

de îndată.

Cât privește capătul de

cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, instanța a

reținut că soluția de admitere a capătului de cerere principal, respectiv obligarea

pârâtului la stabilirea unei date de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei

române, constituie prin ea însăși modalitatea de acoperire a prejudiciului moral

suferit prin soluționarea cu întârziere a cererii sale, fapt ce nu mai impune și

acordarea sumelor pretinse în cererea introductivă.

Împotriva acestei hotărâri,

pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea cererii de

recurs, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu

interpretarea greșită a legii.

Astfel, recurentul consideră

că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului la acțiune,

în condițiile în care intimatul a invocat refuzul nejustificat al instituției abilitate

de a soluționa cererea înregistrată în luna septembrie 2006.

În plus, pentru soluția

de admitere a acțiunii deduse judecății, instanța a luat în apreciere data la care

reclamantul a formulat prima cerere la autoritatea publică.

De asemenea, recurentul

arată că în mod greșit s-a constatat existența unui refuz nejustificat de rezolvare

a cererilor intimatului având ca obiect redobândirea cetățeniei române.

În dezvoltarea acestei

critici, recurentul susține faptul că a răspuns la cererea intimatului, în sensul

că aceasta va fi soluționată favorabil la momentul la care urmează să fie procesate

și cererile similare ale altor cetățeni moldoveni, depuse în aceeași perioadă.

Se mai arată în motivele

de recurs formulate că instanța a procedat greșit când a ajuns la concluzia că „termenul

de 3 ani, calculat de la data depunerii cererii (...) are drept consecință imposibilitatea

reclamantului de valorificare a dreptului prevăzut de Legea nr. 21/1991, acesta

neputând fi considerat un termen rezonabil”.

Recurentul consideră că

s-a soluționat cererea reclamantului prin răspunsul care a fost comunicat acestuia,

în care s-a invocat faptul că există o justificare argumentată a împrejurării că

reclamantului nu i s-a stabilit, încă o dată pentru a depune cererea de redobândire

a cetățeniei.

Mai mult, s-a arătat că

răspunsul Ministerului Afacerilor Externe nu încorporează un refuz și, cu atât mai

mult, acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricționare a unui drept.

Astfel, se arată că deși

a fost reținută în considerentele hotărârii apărarea Ministerului Afacerilor Externe,

respectiv „sutele de mii de persoane” care așteaptă să depună dosarul de redobândire

a cetățeniei, pentru instanța de fond nu a avut relevanță starea obiectivă de fapt

invocată de Ministerul Afacerilor Externe, deși tocmai aceasta a determinat, într-o

legătură cauzală directă, situația specifică a derulării procedurii consulare sub

potențialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera și pe care și l-a

dorit să se atingă în anii următori.

Recurentul mai arată că

la data declarării recursului, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins

un nivel satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea unei locații a Secției

Consulare a Ambasadei României la Chișinău, dar acumularea cererilor de intenție

a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din perioada când nu se înregistra

ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează și astăzi o mare

dificultate în îndeplinirea doleanțelor acestor cetățeni de a fi programați cât

mai repede în vederea depunerii actelor.

În lipsa unei culpe administrative,

pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în baza

legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri

anterior reclamanților dar care nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe

ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamantului.

Pe de o parte, durata

acestui termen rezonabil a fost decantată numai în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, dar, chiar și așa, ea nu se aplică decât în cazurile expres

specificate. În condițiile în care solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie

o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor

individului față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic

și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean,

ipoteză în care nu se regăsește reclamantul.

Interpretarea potrivit

căreia aprecierea caracterului „rezonabil” al unui termen depinde de complexul circumstanțelor

fiecărui caz în parte, și nu doar de durata termenului, este constantă și în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

În lipsa unui temei legal

concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

executive în a edicta termenele de primire a cererilor de redobândire a cetățeniei.

Recurentul mai menționează

că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea

O.U.G. nr. 36/2009, ce modifică și completează Legea nr. 21/1991.

Examinând sentința recurată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare:

Instanța de control judiciar

constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat și a realizat

o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind

greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i)

din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat

de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12

alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința

în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice

sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată

Comisiei pentru Cetățenie.

Problema care se impune

a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie

să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit

un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui

asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile

privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia

sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie «civilă»,

dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un

număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare

a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

În ceea ce privește menționarea

faptului că a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009, care modifică și completează

Legea nr. 21/1991, instanța constată că dispozițiile acestei legi sunt ulterioare

momentului introducerii acțiunii.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care

o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 3953 din 17 noiembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2010.