ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2696/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Tribunalul Dâmbovița, secția

comercială, prin sentința nr. 1074 din 27 octombrie 2008, a disjuns

capătul de cerere din acțiunea formulată de reclamanta C.P.F. în

contradictoriu cu pârâtul I.G.P.R., având ca obiect obligarea pârâtului să

răspundă la cererea înregistrată la această instituție

sub nr. 97632 din 15 mai 2008, și a declinat competența de

soluționare a acestuia în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Această instanță, la

termenul de judecată din data de 12 martie 2009, a respins excepția

de necompetență materială invocată de reclamantă, cu

motivarea că pârâtul este o autoritate publică centrală care

atrage competența curții de apel în primă instanță, în

raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată.

De asemenea, curtea de apel, la

termenul de judecată din data de 23 septembrie 2009, a respins cererea de

recuzare a dl. judecător N.V. formulată de reclamantă.

Curtea de Apel Ploiești, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 150 din 24

septembrie 2009, a respins ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Obiectul acțiunii deduse

judecății îl reprezintă obligarea pârâtul I.G.P.R. să

răspundă la cererea înregistrată la această instituție

sub nr. 97632 din 15 mai 2008, cerere care viza comunicarea unor înscrisuri.

În luna ianuarie 2008, numita M.D. a

formulat o plângere la I.P.J. Dâmbovița, solicitând acestei

instituții să intervină în conflictul pe care îl avea cu vecina

sa de apartament, reclamanta C.P.F.

Petiția a fost înaintată

Poliției Municipiului Târgoviște, care a procedat la

soluționarea acesteia și la comunicarea răspunsului către

reclamantă.

Ulterior, reclamanta a adresat o

petiție comandantului P.M. Târgoviște, prin care a solicitat

comunicarea unor copii după reclamația formulată de numita M.D.,

după eventualele declarații date de martori și de pe

soluția pronunțată.

Prin adresa nr. 106568 din 21

februarie  2008, reclamantei i s-a comunicat că nu poate primi actele

solicitate, în raport de prevederile Legii nr. 677/2001, că petiția

în discuție a fost clasată.

La data de 3 aprilie 2008,

reclamanta C.P.F. a adresat o nouă petiție comandantului P.M. Târgoviște,

prin care a solicitat „revocarea răspunsului negativ” și comunicarea

actelor pe care le-a cerut în prima petiție.

La data de 16 aprilie 2008, P.M. Târgoviște

a înștiințat-o din nou pe reclamantă că plângerea vecinei

sale nu a avut un caracter penal, că aceasta a solicitat numai o

consiliere a conflictului din partea organului de poliție pentru

restabilirea bunei comuniuni între vecini și că nu i se pot pune la

dispoziție copii după documentele solicitate, întrucât sunt incidente

prevederile Legii nr. 677/2001.

La data de 15 mai 2008, reclamanta

revine cu o nouă petiție către aceeași autoritate

publică, prin care îi solicită „anularea răspunsurilor negative”

și eliberarea actelor.

Judecătorul fondului a precizat

faptul că această cerere a fost dedusă și în fața

instanței de contencios administrativ în prezenta cauză.

Prima instanță a apreciat

că reclamanta nu a fost vătămată într-un drept recunoscut

de lege sau într-un interes legitim, întrucât cererile sale au fost

soluționate de către P.M. Târgoviște.

Reclamanta C.P.F. a declarat recurs

împotriva celor două încheieri de ședință anterior

individualizate și împotriva sentinței Curții de Apel

Ploiești.

În primul motiv de recurs, încadrat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta

susține că soluția atacată a fost pronunțată cu

încălcarea competenței altei instanțe.

În concret, recurenta susține

că, în raport de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 544/2001,

competența de soluționare a cauzei în primă instanță

aparținea Tribunalului Dâmbovița.

În cel de-al doilea motiv de recurs,

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată

că dosarul său a fost soluționat în timpul protestului

judecătorilor, când majoritatea cauzelor au fost amânate, ceea ce a condus

la încălcarea dreptului său la apărare.

Pe de altă parte, recurenta

susține că pricina sa a fost analizată de un judecător

lipsit de imparțialitate și că a fost pronunțată o

soluție greșită pe cererea de recuzare a dl. judecător N.V.

În cel de-al treilea motiv de

recurs, se arătă de către recurentă că prima

instanță nu a analizat corect materialul probator administrat în

cauză, ceea ce a condus la concluzia greșită că cererea sa

este neîntemeiată.

Analizând încheierile de

ședință, precum și sentința atacate, în raport cu

criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele

impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea

casării sau modificării hotărârii: prima instanță a

reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator

administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., este nefondat.

Prin cererea dedusă

judecății, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de

contencios administrativ să constate refuzul nejustificat al

intimatului-pârât I.G.P.R. de soluționare a pretenției sale privind

comunicarea unor relații și înscrisuri.

Potrivit art. 8 alin. (1) teza a

II-a din Legea nr. 554/2004, modificată, se poate adresa instanței de

contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în

termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum

și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative

necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În plus, art. 10 din Legea

contenciosului administrativ prevede că litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale

se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel.

Recurenta a chemat în judecată

în calitate de pârât pe I.G.P.R., autoritate publică centrală.

Ca atare, în speța de

față, nu sunt incidente prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 544/2001

privind liberul acces la informațiile de interes public, care stabilesc

competența de soluționare a cauzelor în primă instanță

în favoarea tribunalelor.

De asemenea, este de menționat

faptul că, în raport de prevederile art. 84 C. proc. civ.,

judecătorul cauzei trebuie să dea o calificare juridică corectă

cererii de chemare în judecată.

Motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondat.

Instanța de control judiciar

apreciază că recurentei nu i-a fost încălcat dreptul la

apărare prin soluționarea cauzei sale în perioada în care aceasta

pretinde că s-a desfășurat protestul magistraților,

întrucât judecătorul fondului a dat eficiență principiului

celerității, care guvernează materia contenciosului

administrativ. Acesta a apreciat că înscrisurile existențe la dosar

sunt suficiente pentru rezolvarea pricinii și a reținut-o în

pronunțare, dar a amânat pronunțarea în cauză pentru a da

posibilitatea acestei părți să formuleze concluzii scrise.

Nici critica recurentei privind

greșita soluționare a cererii de recuzare a dl. judecător N.V.

nu este fondată.

Împrejurarea relevată de

recurentă, în sensul că mandatarul său a formulat un memoriu la

C.S.M. – Inspecția judiciară împotriva acestui judecător, nu

poate constitui un temei care să conducă la concluzia lipsei sale de

imparțialitate.

Nici ultimul motiv de recurs,

referitor faptul că prima instanță nu a analizat corect

materialul probator administrat în cauză, nu este fondat.

Astfel, recurenta a solicitat I.G.P.R.

să răspundă la cererea sa înregistrată la această

instituție sub nr. 97632 din 15 mai 2008, cerere care viza comunicarea

unor înscrisuri.

Această cerere a fost

transmisă spre soluționare la I.P.J. Dâmbovița, care i-a

comunicat recurentei răspuns, prin adresa nr. 106860 din 11 iunie 2008, în

sensul că nu i se pot comunica copii după actele din dosarul aferent

plângerii formulate de numita M.D., întrucât sunt aplicabile prevederile Legii nr.

677/2001 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor

cu caracter personal și libera circulație a acestor date, astfel cum

a fost modificată.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit.

i) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată,

prin refuz nejustificat de soluționare a cererii se înțelege

exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva

cererea unei persoane.

În speța de față,

Înalta Curte apreciază, în acord cu prima instanță, că nu

este vorba de un refuz nejustificat al autorității intimate de a

soluționa cererea recurentei.

Cu alte cuvinte, nu orice refuz de a

rezolva favorabil o cerere este un refuz nejustificat, refuzul are un astfel de

caracter numai când se întemeiază pe excesul de putere.

O adresă prin care recurenta a

fost înștiințată că cererea sa nu poate fi

soluționată favorabil nu este o „dovadă” a refuzului nejustificat.

În consecință, din cele

anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ., iar în

speță nu există motive de ordine publică care să

poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea

contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de reexaminare ca

rămasă fără obiect.

Respinge recursul declarat de C.P.F.

împotriva sentinței nr. 150 din 24 septembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, a încheierii din 12 martie 2009 și a încheierii din 23

septembrie 2009 pronunțate de aceeași instanța, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 mai 2010.