ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2676/2009

Asupra recursului de față :

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara,

reclamanta SC E.P. SA BAIA MARE a chemat în judecată pe pârâta SC P.R.F. SRL

TIMIȘOARA, solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să

oblige pârâta la plata sumei de 100.642,288 RON reprezentând garanția de bună

execuție datorată conform contractului comercial de execuție de lucrări

înregistrat sub nr. 1099 din 17 martie 2004, precum și a dobânzilor legale

aferente sumei, începând cu data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală

a debitului.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta, în calitate

de antreprenor și pârâta, în calitate de beneficiar au încheiat la data de 17

martie 2004 contractul de antrepriză cu nr. 1099. Potrivit prevederilor

contractuale menționate la art. 6.5., referitoare la obligația beneficiarei de

a plăti antreprenorului garanția de bună execuție la sfârșitul perioadei de

garanție de 1 an și raportat la termenul pentru finalizarea lucrărilor – 7

iunie 2004, pârâta are obligația de plată a sumei de 100.642,2888 Ron. Pentru

această sumă, reclamanta a emis factură, neachitată până la data introducerii

acțiunii.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969

C. civ.

Prin sentința civilă 9401 din data de 11 iulie 2008

Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a acțiunii civile

formulată de reclamantă în favoarea Tribunalului Timiș Secția Comercială.

Pentru a dispune astfel, judecătoria a invocat din oficiu

excepția de necompetență materială a instanței în soluționarea cauzei, în

raport de natura comercială a litigiului și de cuantumul pretențiilor de peste

100.000 lei, situație în care devin incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit.

a) C. proc. civ.

Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ,

investit cu soluționarea cauzei urmare declinării de competență, prin sentința

nr. 1101/PI din 11 noiembrie 2008, a admis excepția de necompetență materială a

Tribunalului Timiș, invocată de către pârâtă și a respins acțiunea formulată de

către reclamantă ca inadmisibilă.

Instanța a luat în examinare, cu prioritate excepția

necompetenței materiale și a reținut că în raport de existența clauzei

compromisorii în contractul încheiat între părți, acțiunea de față trebuie

introdusă la Curtea de Arbitraj de pe lângă C.C.I.A., excepție în raport de

care acțiunea este inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat în termen legal apel

reclamanta SC E.P. SA BAIA MARE, criticând hotărârea pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În cadrul chestiunilor prealabile, reclamanta a solicitat

recalificarea căii de atac, considerând că recursul este calea de atac corectă

care trebuia exercitată în cauză, iar Curtea a respins cererea, constatând că

nu sunt incidente dispozițiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prima

instanță cu toate că a admis excepția, nu și-a declinat competența.

Instanța de apel, examinând apelul prin prisma criticilor

invocate, precum și din oficiu cu privire la aspectele de ordine publică în

temeiul art. 295 C. proc. civ., a stabilit că în mod corect s-a reținut că

litigiul de față nu este de competența tribunalului, ci de competența unui alt

organ cu activitate jurisdicțională, raportat la dispozițiile art. 340 C. proc.

civ. Cu toate acestea, după admiterea excepției de necompetență, în mod greșit,

tribunalul a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, ignorând

dispozițiile art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea reclamantei privind restituirea

taxei judiciare de timbru achitată în prima instanță, Curtea a reținut că art. 23

lit. a) din Legea nr. 146/1997 nu este incident în cauză, nefiind vorba de o

taxă nedatorată.

În consecință, prin decizia civilă nr. 40 din data de 3

martie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelul

declarat de reclamantă, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul

declinării competenței de soluționare a acțiunii formulată de reclamantă; a

respins cererea de restituire a taxei judiciare de timbru achitată de

reclamantă în prim instanță cât și cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.R.F.

SRL TIMIȘOARA, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei

recurată și menținerea sentinței de fond și pe cale de consecință respingerea

acțiunii formulată de reclamantă ca inadmisibilă.

Prin criticile încadrate în acest motiv de nelegalitate,

recurenta a arătat că potrivit existenței clauzei compromisorii în contractul

încheiat între părți, în mod corect Tribunalul Timiș a admis excepția

necompetenței materiale invocată de către pârâtă, respingând acțiunea ca

inadmisibilă, însă în mod incorect s-a prevăzut calea de atac ca fiind apelul

și nu recursul.

În continuare, recurenta a susținut că potrivit art. 353

2

alin. (1) C. proc. civ., tribunalul arbitral ia naștere când părțile se

adresează cu o cerere în acest sens, deci tribunalul arbitral se constituie

prin voința părților. În consecință, instanța de judecată nu avea cum să

decline competența către o entitate care nu exista la momentul pronunțării

soluției sale.

În ceea ce privește calea de atac, arată că în mod greșit,

sentința Tribunalului Timiș a fost dată cu apel, iar instanța de apel a respins

cererea privind recalificarea căii de atac din apel în recurs. Apreciază că

inadmisibilitatea acțiunii este o consecință a admiterii excepției de

necompetență, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 158 alin. (3) C.

proc. civ.

Recursul este nefondat.

martie 2004, părțile , de comun acord, prin art. 10.2 au convenit să

soluționeze litigiile patrimoniale dintre ele, pe calea arbitrajului.

Potrivit dispozițiilor art. 343

3

C. proc. civ.,

existența clauzei compromisorii exclude, pentru litigiul ce face obiectul ei,

competența instanțelor judecătorești.

Textul sus menționat se întregește cu dispozițiile art. 343

4

alin. (3) C. proc. civ., care dispune că instanța judecătorească, la cererea

uneia dintre părți, se va declara necompetentă dacă va constata că există

convenție arbitrală, în afară de excepțiile prevăzute în text.

În raport de aceste dispoziții, soluția instanței de apel

este corectă în ceea ce privește admiterea excepției de necompetență materială

a instanțelor judecătorești , în speță a Tribunalului Timiș.

Un alt efect al convenției arbitrale este acela că investește

tribunalul arbitral cu puterea de a judeca acel litigiu.

Criticile recurentei cu privire la imposibilitatea

declinării cauzei urmare declarării necompetenței, având în vedere dispozițiile

art. 353

2

alin. (1) C. proc. civ. nu vor fi reținute pentru

următoarele considerente.

Din analiza opțiunii părților, astfel cum a fost stabilită

prin clauza compromisorie, Înalta Curte constată că părțile au convenit ca

arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj, cu alte

cuvinte cauza să fie încredințată în vederea soluționării unui arbitraj

instituțional.

Susținerile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 353

2

alin. (1) C. proc. civ., se referă la arbitrajul ad-hoc, în cadrul căruia

tribunalul arbitral ia naștere, funcționează și își încetează existența în

virtutea manifestării directe și nemijlocite a voinței părților.

Dimpotrivă, arbitrajul instituțional arbitral se bucură de o

existență cvasicontinuă, ori în această situație apărările recurentei

referitoare la constituirea tribunalului ad-hoc nu își găsesc aplicabilitatea

în cauză.

În ceea ce privește calea de atac prevăzută de hotărârea

prin care instanța s-a declarat necompetentă ca fiind apelul și nu recursul,

Înalta Curte constată legalitatea deciziei și în raport de această dezlegare în

drept.

Astfel, dispozițiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., nu

sunt aplicabile în situația de față. Instanța se pronunță asupra excepției de

necompetență materială și teritorială, fie în sensul admiterii, fie în sensul

respingerii. În situația admiterii excepției, instanța își declină competența

în favoarea instanței judecătorești competente material și teritorial să

soluționeze cauza ori în favoarea altui organ cu activitate jurisdicțională.

Revenind la speță, Înalta Curte observă că Tribunalul Timiș

a admis excepția de necompetență materială, dar nu a declinat competența în

favoarea tribunalului arbitral, în realitate procedând la soluționarea cauzei

ca urmare a admiterii excepției de inadmisibilitate a acțiunii. Dispozițiile

art. 158 alin. (3) C. proc. civ. sunt aplicabile numai cu privire la hotărârile

prin care se dispune declinarea competenței de soluționare a cauzei, ori în

situația de față acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă. Dacă s-ar aplica

automat dispozițiile invocate de către recurentă, s-ar proceda la privarea

părților de un grad de jurisdicție, în speța de față de calea de atac, a

apelului.

În raport de aceste considerente, recursul pârâtei va fi

respins, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Cererea intimatei SC E.P. SA BAIA MARE, privind acordarea de

cheltuieli de judecată, va fi respinsă ca nedovedită, întrucât prin

înscrisurile depuse la dosarul cauzei, la filele 50-54, au fost depuse ordine

de plată și facturi, în copie. În privința onorariului de avocat, numai

chitanța eliberată de avocat, în original, atestă plata și încasarea

onorariului, constituind pentru instanță act justificativ care stă la baza

stabilirii și acordării cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.R.F.

SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 40 din 3 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Respinge cererea intimatei SC E.P. SA BAIA MARE privind

acordarea de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie

2009.