ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9320/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9320/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Recursul declarat de parata

C.L.M. Timișoara și P.M. Timișoara este nefondat.

Netemeinicia acestui recurs

este evidenta, întrucât, la fel ca și motivele de apel, motivele de recurs formulate

exced obiectului cauzei. În fapt, întreaga apărare a acestor pârâți se

raportează la o altă problemă juridică decât cea dedusă judecații în prezenta

cauză, și anume se raportează la acțiune în anularea donației făcute în

favoarea Statului pentru viciul de consimțământ al violenței.

Obiectul acțiunii noastre

este însă cu totul altul. Tocmai pentru faptul că donația privitoare la acest imobil

nu a fost materializată într-un contract și nu a îmbrăcat forma autentică

prevăzută de art. 813 C. civ., prin acțiunea noastră astfel cum a fost

completata, am solicitat constatarea caracterului abuziv al preluării

imobilului [(cu reținerea prevederii exprese cuprinse în art. 2 lit. c) din Legea

nr. 10/2001)] și trimiterea dosarului administrativ C.C.S.D. în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

Față de critica privind

pretinsa inadmisibilitate a celui de-al doilea petit al acțiunii, caracterul

nefondat al acesteia deriva în mod direct din decizia nr. XX din l9 martie 2007

a Înaltei Curți de Casație si Justiție care, admițând recursul în interesul

legii, conchide că Instanța este competentă să soluționeze pe fond acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificare.

Recursul declarat de pârâți

Ministerul Finanțelor Publice este nefondat niciuna din excepțiile reiterate în

această fază procesuală nefiind întemeiate. În mod corect, prima instanța a

respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice.

Potrivit prevederilor art.

25 din D. 31/1954 și ale art. 1 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, S.R.,

ca subiect de drepturi și obligații participa în raporturile sale juridice prin

Ministerul Finanțelor, în afară de cazurile în care legea stabilește anumite

organe în acest scop. În speță, însă, apreciem ca nu ne aflam În situația

existentei unui text de lege care sa atribuie unei alte entități dreptul de

reprezentare a S.R. în materia constatării caracterului abuziv al preluării

unui imobil.

Excepția inadmisibilității acțiunii

în constatare este neîntemeiată, în contextul în care, prin completarea de

acțiune din data de 04 septembrie 2008 am solicitat tocmai realizarea dreptului

conferit subsemnatelor prin legea speciala, respectiv realizarea dezic statului

reparatoriu al Legii nr. 10/2001 prin aprobarea masurilor reparatorii prin

despăgubiri bănești conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În plus, așa cum am învedera

mai sus, prin decizia nr. XX din 9 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție se conchide că instanța este competentă să soluționeze pe fond

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificare, nefiind necesară așteptarea unei

soluții administrative, foarte întârziate în acest context, care, astfel ar

deveni foarte împovărătoare pentru persoanele îndreptățite.

Excepția lipsei de interes

este și ea nefondată. În contextul nesoluționării notificării noastre timp de 7

ani, al tergiversării și condiționării ei de diferite acte care sunt inutile,

este evident interesul subsemnatelor de a ne fi recunoscute și satisfăcute

drepturile și interesele legitime în conformitate cu legea specială de

reparație.

Vă rugăm să observați că pe fondul

susținerilor acestei pârâte, deși normal exista opoziția la admiterea acțiunii,

indirect este recunoscută temeinicia și legalitatea acțiunii noastre prin

considerentele susținute în cererea de recurs.

Pentru toate aceste

considerente, vă solicităm respingerea recursurilor ca nefondate.

În deliberare, constată că,

prin sentința civilă nr. 3673/ PI din 13 noiembrie 2008, pronunțată în dosarul nr.

3644/30/2008, Tribunalul Timiș a admis acțiunea civilă formulată și precizată

de reclamantele M.M. și M.G. împotriva pârâților S.R., prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, și S.R., prin C.L. și P.M. Timișoara.

A constatat că imobilul

înscris în C.F. nr. 2030 Timișoara, nr. top. 5085/2, compus din casă și curte

în suprafață de 194 m.p. (situat în corpul de clădire B)

și nr. top. 5086/2, grădină în suprafață de 633 m.p.,

imobil situat în Timișoara

, a fost preluat abuziv de către S.R.

A dispus trimiterea

dosarului administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001 republicată, ca

urmare a notificării nr. 668 din 14 noiembrie  2001 a B.E.J. M.S.R., la pârâtul

P.M. Timișoara, cu privire la imobilul sus, iar, până în prezent, pârâții nu au

soluționat notificarea formulată, solicitând

reclamantelor

să depună înscrisuri doveditoare a caracterului abuziv al preluării.

Față de temeiul emiterii

deciziei de acceptare a donației și de prevăzută art. 2 lit. c), prima ipoteză

din Legea nr. 10/2001 republicată, tribunalul a constatat că nu era necesară

depunerea de alte înscrisuri pentru fundamentarea și emiterea deciziei sau

dispoziție în soluționarea notificării, astfel încât să opereze prorogarea

termenului de emitere a deciziei în condițiile art. 23.1 alin. (4) din H.G. nr.

498/2003. în plus, pentru a opera această prorogare, unitatea deținătoare

trebuia să comunice reclamantelor, în intervalul de 60 de zile prevăzută de art.

25 din Legea 10/2001 republicată, necesitatea depunerii acelor înscrisuri,

lucru care nu s-a întâmplat.

Studiind cuprinsul dosarului

administrativ constituit în baza notificării, s-a constatat că actele necesare

soluționării au fost deja depuse la dosar.

Nu sunt incidente prevăzută art.

23 din Legea 10/2001 și aceasta întrucât, așa cum am arătat anterior, pârâtul

nu a respectat procedura prevăzută de art. 23.1 alin. (4) din H.G. nr. 498/2003

în acest sens și nici nu sunt îndeplinite cerințele acestui text, în sensul că

pârâtul poate emite o decizie pe baza actelor depuse la dosar.

Pentru aceste considerente,

instanța a constatat că nu există niciun motiv temeinic, de natură să justifice

nesoluționarea notificării reclamantelor, pârâtul P.M. Timișoara trebuind să

soluționeze notificarea reclamanților, astfel că, față de considerentele

Deciziei nr. XX (20) din

19 martie 2007

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție (

M. Of. nr. 764/12.11.2007),

privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul

general al

Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea

dispozițiilor art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, instanța a procedat la examinarea, pe fond, a

temeiniciei pretențiilor formulate de reclamante pe calea notificării, cu

privire la imobilul în litigiu.

Astfel, potrivit dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, constituie imobil

preluat în mod abuziv, imobilul donat statului sau altor persoane juridice în

baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte

grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele

asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului

sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813

C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în

constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă.

Din modalitatea de redactare

a acestui text de lege rezultă cu îndestulătoare evidență faptul că legiuitorul

a înțeles să instituie un regim juridic diferit în funcție de modalitatea de

încheiere a donației în favoarea Statului, respectiv de temeiul juridic al

acestui act de dispoziție.

În primul

caz, al donațiilor încheiate în formele prevăzute de Decretele nr.

410/1948 și nr. 478/1954,

care nu respectă forma autentică, se prezumă caracterul abuziv al preluării,

astfel că reclamantele nu mai sunt ținute să facă această dovadă.

Doar

în cazul donațiilor autentice, încheiate în forma autentică prevăzută

de art. 813 C. civ., este

necesară această dovadă, ce se realizează prin anularea sau constatarea pe cale

judecătorească a donației.

În speță, tribunalul a

constatat că terenul a fost preluat de la numita M.I. printr-o decizie de

acceptare a donației emisă în baza Decretului nr.

478/1954, după cum atestă conținutul actelor depuse la dosar.

Reclamantele au fă

cut dovada că s-au adresat instituțiilor abilitate de

lege să prezinte eventualul act autentic de donație încheiat de antecesoarea

sa, răspunsul acestora fiind negativ, în sensul că nu există un astfel de act.

în consecință, cererea reclamantelor se cantonează în prima situație descrisă

anterior, caracterul abuziv al preluării fiind prezumat în mod absolut astfel

că nu este necesară proba preluării abuzive.

În ceea ce privește

construcția aflată pe teren, este adevărat că autorizația de demolare este

emisă cu câteva zile înaintea deciziei de acceptare i donației, însă din

conținutul actelor ce au stat la baza emiterii celor două acte administrative

rezultă că „decizia” de a demola casa a fost luată de M.I. lupă ce a studiat

planul de urbanism cu privire la ansamblul de locuințe ce forma să fie

construit. În consecință, tribunalul a constatat că și acest imobil a ost

preluat abuziv de către Stat prin metodele specifice regimului comunist, fiind

greu de crezut că donatoarea s-ar fi îngrijit să predea un teren în condiții (optime

pentru ca donatarul să poată edifica niște blocuri pe el, asumându-și ) prin

această conduită niște costuri considerabile aferente demolării.

Pentru aceste considerente,

tribunalul a constatat că imobilul revendicat n litigiu se încadrează în

categoria imobilelor preluate în mod abuziv și intră

sub incidența Legii nr. 10/2001, privind acordarea de măsuri

reparatorii.

În ceea ce privește

calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor, ață de faptul că, la

momentul preluării imobilului de către S.R., antecesoarea acestora figura în C.F.,

ca și proprietară a imobilului, lucru ce rezultă din conținutul certificatelor

de moștenitor depuse la dosar, precum și de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a)

coroborate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, t

ribunalul a constatat că aceasta se justifică, în

calitate de moștenitoare legale a proprietarei tabulare a imobilului de la

momentul preluării sale abuzive.

În ceea ce privește măsurile

reparatorii cuvenite, trebuie avut în vedere aptul că terenul revendicat pe

calea notificării se află în proprietatea S.R., pe el fiind edificate mai multe

blocuri de locuințe. De asemenea,

clădirea

preluată a fost demolată, astfel că tribunalul, în baza dispozițiile art. 1, alin.

(1),

art. 9, din Legea nr. 10/2001 republicată, a constatat că nu se

poate dispune restituirea n natură a imobilului către reclamante, acestea

urmând a fi despăgubite în condițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 republicată,

sens în care, raportat la prevăzută Titlului VII din Legea nr. 247/2005, se

impune a fi înaintat dosarul administrativ constituit în baza notificării S.C.C.S.

D., în vederea acordării de măsuri reparatorii în

condițiile art. 11 din

Legea nr. 10/2001 republicată și titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Împotriva hotărârii primei

instanțe a declarat apel pârâtul S.R., prin C.L. și P.M. Timișoara, solicitând

admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul respingerii în totalitate

a acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de

apel, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în

ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului în

proprietatea S.R., arătând că reclamantele invocă un viciu de consimțământ

(violența morală), care constituie o cauză de nulitate relativă a actului de

donație, iar acțiunea se prescrie în termenul general de prescripție de trei

ani, prevăzut de art. 3 al Decretului nr. 167/1958, termen care a început să

curgă la data de 01 ianuarie 1990.

Acest pârât apelant a mai

susținut că reclamantele intimate nu au dovedit existența violenței ca viciu de

consimțământ la încheierea actului de donație, precizând că donația a fost

încheiată cu respectarea prevederilor art. 813 C. proc. civ. și ale Decretului nr.

478/1954.

În ceea ce privește petitul

privind aprobarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri conform

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apelantul a susținut că este inadmisibil

pe cale judecătorească în această formă întrucât reclamantele nu au așteptat

soluționarea procedurii administrative și, apoi, dacă nu erau mulțumite de

dispoziția primarului, puteau sa o atace în termen de 30 de zile în baza art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - republicată.

De asemenea, împotriva

sentinței Tribunalului a declarat apel și pârâtul S.R., prin D.G.F.P. Timiș, în

reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, solicitând, în principal,

admiterea excepției lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor

Publice și, în subsidiar, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, iar

pe fondul cauzei, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

În motivare, acest pârât

apelant a arătat cu privire la excepția calității sale procesuale pasive că

această cauză reprezintă un litigiu conex sau subsecvent procedurii de

restituire a imobilelor sau de acordare de despăgubiri, prevăzută de Legea nr. 10/2001,

astfel că, potrivit dispozițiilor acestei legi și ale art. 25 alin. (2) din

Decretul nr. 31/1954, S.R. este reprezentat exclusiv de către organele

administrației publice locale, în speță de către C.L. și P.M. Timișoara și

nicidecum de către Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii, apelantul a învederat că reclamantele pot cere

realizarea dreptului, pe calea unei acțiuni privind anularea deciziei

primarului de respingere a notificării sau pe calea unei acțiuni privind

obligarea primarului să soluționeze notificarea, situație în care, în raport de

dispozițiile art. III teza a II-a C. proc. civ., acțiunea în constatare de față

este inadmisibilă.

De asemenea, apelantul a

susținut că acțiunea este inadmisibilă și pentru aceea că procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată prin

emiterea unei dispoziții de către pârâtul P.M. Timișoara, conform art. 21 alin.

(4) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - republicată.

În ceea ce privește fondul

cauzei, apelantul Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea S.R. a arătat

că acțiunea trebuia respinsă, ca neîntemeiată, și chiar lipsită de interes,

întrucât există o soluție expresă cu

privire

la pretinsa problemă a caracterului abuziv al preluării imobilului cu titlu de

donație

efectuată în baza Decretului nr. 478/1954, conținută de dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, iar reclamantele aveau la îndemână calea

acțiunii judecătorești prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Reclamantele intimate au

fost citate cu mențiunea de a depune întâmpinare, dar nu au dat curs

solicitării instanței, formulând doar concluzii scrise.

Examinând apelul prin prisma

motivelor invocate și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Curtea apreciază că

sunt nefondate apelurile declarate de pârâți în cauză.

În legătură cu excepția

prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește constatarea

caracterului abuziv al preluării imobilului, invocată de C.L. și P.M. Timișoara,

Curtea apreciază, așa cum corect a stabilit și prima instanță, că această

excepție este neîntemeiată, deoarece reclamantele nu au solicitat anularea

contractului de donație pentru existența unui viciu de consimțământ (violența

morală), așa cum eronat susțin acești apelanți, ci au solicitat instanței să

constate că imobilul se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv,

prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 - republicată,

petit care a fost determinat de către Comisia de aplicare

a Legii nr. 10/2001, care le-a solicitat reclamantelor,

în cadrul procedurii a

dministrative, să depună actele din care rezultă

caracterul abuziv al preluării mobilului.

De asemenea, nu este

întemeiată nici excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, pentru că în extrasul C.F. figurează ca proprietar al

imobilului S.R., iar pentru opozabilitatea hotărârii trebuia s

ă fie chemat și acest pârât în judecată, potrivit

art. 25 din Decretul nr. 31/1954,

aportat la dispozițiile art. 12 alin. (4)

și (5) din Legea nr. 213/1998.

Nici excepțiile

inadmisibilității acțiunii, invocate în ambele cereri de apel, în raport de

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și pentru nefinalizarea procedurii

administrative, întrucât acțiunea reclamantelor, astfel cum a fost completată,

tinde la realizarea dreptului subiectiv al r

eclamantelor

la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, iar Înalta Curte

de

Casație și Justiție, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, admițând recursul

în înțelesul legii, a stabilit că instanța este competentă să soluționeze pe

fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al

entității

deținătoare de a răspunde la

notificare, refuz care în speță s-a dovedit.

În sfârșit, nici excepția

lipsei de interes nu este întemeiată, în condițiile în care notificarea depusă

de reclamante nu a fost soluționată timp de 7 ani, iar în ceea ce privește

fondului litigiului, Curtea apreciază că prima instanță a interpretat și

aplicat corect dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 - republicată,

constatând că imobilul a fost preluat abuziv și intră în categoria celor

prevăzute de textul de mai sus, fără a fi necesară depunerea altor dovezi din

care să rezulte aceasta.

Tot în legătură cu fondul

litigiului, prima instanță a stabilit corect că se impune trimiterea dosarului

administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001 la S.C.C.S.D., în vederea

acordării de măsuri reparatorii conform art. 11 din Legea nr. 10/2001 - republicată

și titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Respinge

apelurile declarate de pârâtul S.R. prin C.L.

M. Timișoara și prin P.M. Timișoara,

precum și prin D.G.F.P. Timiș în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice

împotriva sentinței civile nr. 3673/ PI din 13 noiembrie 2008, pronunțată de

Tribunalul Timiș în dosarul nr. 3644/30/2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de pârâtul S.R. prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P.

Timiș și de pârâții S.R. – C.L.M. Timișoara și P.M. Timișoara împotriva

deciziei nr. 64/ A din 26 martie 2009, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2009.