ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9320/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Recursul declarat de parata C.L.M. Timișoara și P.M. Timișoara este nefondat. Netemeinicia acestui recurs este evidenta, întrucât, la fel ca și motivele de apel, motivele de recurs formulate exced obiectului cauzei. În fapt, întreaga apărare a acestor pârâți se raportează la o altă problemă juridică decât cea dedusă judecații în prezenta cauză, și anume se raportează la acțiune în anularea donației făcute în favoarea Statului pentru viciul de consimțământ al violenței. Obiectul acțiunii noastre este însă cu totul altul.

Tocmai pentru faptul că donația privitoare la acest imobil nu a fost materializată într-un contract și nu a îmbrăcat forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., prin acțiunea noastră astfel cum a fost completata, am solicitat constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului [(cu reținerea prevederii exprese cuprinse în art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001)] și trimiterea dosarului administrativ C.C.S.D. în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Față de critica privind pretinsa inadmisibilitate a celui de-al doilea petit al acțiunii, caracterul nefondat al acesteia deriva în mod direct din decizia nr. XX din l9 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție care, admițând recursul în interesul legii, conchide că Instanța este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

Recursul declarat de pârâți Ministerul Finanțelor Publice este nefondat niciuna din excepțiile reiterate în această fază procesuală nefiind întemeiate. În mod corect, prima instanța a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Potrivit prevederilor art. 25 din D. 31/1954 și ale art. 1 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, S.R., ca subiect de drepturi și obligații participa în raporturile sale juridice prin Ministerul Finanțelor, în afară de cazurile în care legea stabilește anumite organe în acest scop. În speță, însă, apreciem ca nu ne aflam În situația existentei unui text de lege care sa atribuie unei alte entități dreptul de reprezentare a S.R.

în materia constatării caracterului abuziv al preluării unui imobil. Excepția inadmisibilității acțiunii în constatare este neîntemeiată, în contextul în care, prin completarea de acțiune din data de 04 septembrie 2008 am solicitat tocmai realizarea dreptului conferit subsemnatelor prin legea speciala, respectiv realizarea dezic statului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 prin aprobarea masurilor reparatorii prin despăgubiri bănești conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În plus, așa cum am învedera mai sus, prin decizia nr. XX din 9 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se conchide că instanța este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, nefiind necesară așteptarea unei soluții administrative, foarte întârziate în acest context, care, astfel ar deveni foarte împovărătoare pentru persoanele îndreptățite.

Excepția lipsei de interes este și ea nefondată. În contextul nesoluționării notificării noastre timp de 7 ani, al tergiversării și condiționării ei de diferite acte care sunt inutile, este evident interesul subsemnatelor de a ne fi recunoscute și satisfăcute drepturile și interesele legitime în conformitate cu legea specială de reparație. Vă rugăm să observați că pe fondul susținerilor acestei pârâte, deși normal exista opoziția la admiterea acțiunii, indirect este recunoscută temeinicia și legalitatea acțiunii noastre prin considerentele susținute în cererea de recurs. Pentru toate aceste considerente, vă solicităm respingerea recursurilor ca nefondate. În deliberare, constată că, prin sentința civilă nr. 3673/ PI din 13 noiembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 3644/30/2008, Tribunalul Timiș a admis acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantele M.M.

și M.G. împotriva pârâților S.R., prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și S.R., prin C.L. și P.M. Timișoara. A constatat că imobilul înscris în C.F. nr. 2030 Timișoara, nr. top. 5085/2, compus din casă și curte în suprafață de 194 m.p. (situat în corpul de clădire B) și nr. top. 5086/2, grădină în suprafață de 633 m.p., imobil situat în Timișoara , a fost preluat abuziv de către S.R. A dispus trimiterea dosarului administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001 republicată, ca urmare a notificării nr. 668 din 14 noiembrie 2001 a B.E.J. M.S.R., la pârâtul P.M. Timișoara, cu privire la imobilul sus, iar, până în prezent, pârâții nu au soluționat notificarea formulată, solicitând reclamantelor să depună înscrisuri doveditoare a caracterului abuziv al preluării.

Față de temeiul emiterii deciziei de acceptare a donației și de prevăzută art. 2 lit. c), prima ipoteză din Legea nr. 10/2001 republicată, tribunalul a constatat că nu era necesară depunerea de alte înscrisuri pentru fundamentarea și emiterea deciziei sau dispoziție în soluționarea notificării, astfel încât să opereze prorogarea termenului de emitere a deciziei în condițiile art. 23.1 alin. (4) din H.G. nr. 498/2003. în plus, pentru a opera această prorogare, unitatea deținătoare trebuia să comunice reclamantelor, în intervalul de 60 de zile prevăzută de art. 25 din Legea 10/2001 republicată, necesitatea depunerii acelor înscrisuri, lucru care nu s-a întâmplat. Studiind cuprinsul dosarului administrativ constituit în baza notificării, s-a constatat că actele necesare soluționării au fost deja depuse la dosar.

Nu sunt incidente prevăzută art. 23 din Legea 10/2001 și aceasta întrucât, așa cum am arătat anterior, pârâtul nu a respectat procedura prevăzută de art. 23.1 alin. (4) din H.G. nr. 498/2003 în acest sens și nici nu sunt îndeplinite cerințele acestui text, în sensul că pârâtul poate emite o decizie pe baza actelor depuse la dosar. Pentru aceste considerente, instanța a constatat că nu există niciun motiv temeinic, de natură să justifice nesoluționarea notificării reclamantelor, pârâtul P.M. Timișoara trebuind să soluționeze notificarea reclamanților, astfel că, față de considerentele Deciziei nr. XX (20) din 19 martie 2007 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție ( M. Of.

nr. 764/12.11.2007), privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța a procedat la examinarea, pe fond, a temeiniciei pretențiilor formulate de reclamante pe calea notificării, cu privire la imobilul în litigiu.

Astfel, potrivit dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, constituie imobil preluat în mod abuziv, imobilul donat statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Din modalitatea de redactare a acestui text de lege rezultă cu îndestulătoare evidență faptul că legiuitorul a înțeles să instituie un regim juridic diferit în funcție de modalitatea de încheiere a donației în favoarea Statului, respectiv de temeiul juridic al acestui act de dispoziție.

În primul caz, al donațiilor încheiate în formele prevăzute de Decretele nr. 410/1948 și nr. 478/1954, care nu respectă forma autentică, se prezumă caracterul abuziv al preluării, astfel că reclamantele nu mai sunt ținute să facă această dovadă. Doar în cazul donațiilor autentice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., este necesară această dovadă, ce se realizează prin anularea sau constatarea pe cale judecătorească a donației. În speță, tribunalul a constatat că terenul a fost preluat de la numita M.I. printr-o decizie de acceptare a donației emisă în baza Decretului nr. 478/1954, după cum atestă conținutul actelor depuse la dosar. Reclamantele au fă cut dovada că s-au adresat instituțiilor abilitate de lege să prezinte eventualul act autentic de donație încheiat de antecesoarea sa, răspunsul acestora fiind negativ, în sensul că nu există un astfel de act.

în consecință, cererea reclamantelor se cantonează în prima situație descrisă anterior, caracterul abuziv al preluării fiind prezumat în mod absolut astfel că nu este necesară proba preluării abuzive. În ceea ce privește construcția aflată pe teren, este adevărat că autorizația de demolare este emisă cu câteva zile înaintea deciziei de acceptare i donației, însă din conținutul actelor ce au stat la baza emiterii celor două acte administrative rezultă că „decizia” de a demola casa a fost luată de M.I. lupă ce a studiat planul de urbanism cu privire la ansamblul de locuințe ce forma să fie construit. În consecință, tribunalul a constatat că și acest imobil a ost preluat abuziv de către Stat prin metodele specifice regimului comunist, fiind greu de crezut că donatoarea s-ar fi îngrijit să predea un teren în condiții (optime pentru ca donatarul să poată edifica niște blocuri pe el, asumându-și ) prin această conduită niște costuri considerabile aferente demolării.

Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că imobilul revendicat n litigiu se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv și intră sub incidența Legii nr. 10/2001, privind acordarea de măsuri reparatorii. În ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor, ață de faptul că, la momentul preluării imobilului de către S.R., antecesoarea acestora figura în C.F., ca și proprietară a imobilului, lucru ce rezultă din conținutul certificatelor de moștenitor depuse la dosar, precum și de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, t ribunalul a constatat că aceasta se justifică, în calitate de moștenitoare legale a proprietarei tabulare a imobilului de la momentul preluării sale abuzive.

În ceea ce privește măsurile reparatorii cuvenite, trebuie avut în vedere aptul că terenul revendicat pe calea notificării se află în proprietatea S.R., pe el fiind edificate mai multe blocuri de locuințe. De asemenea, clădirea preluată a fost demolată, astfel că tribunalul, în baza dispozițiile art. 1, alin. (1), art. 9, din Legea nr. 10/2001 republicată, a constatat că nu se poate dispune restituirea n natură a imobilului către reclamante, acestea urmând a fi despăgubite în condițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 republicată, sens în care, raportat la prevăzută Titlului VII din Legea nr. 247/2005, se impune a fi înaintat dosarul administrativ constituit în baza notificării S.C.C.S. D., în vederea acordării de măsuri reparatorii în condițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 republicată și titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel pârâtul S.R., prin C.L. și P.M. Timișoara, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii. În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului în proprietatea S.R., arătând că reclamantele invocă un viciu de consimțământ (violența morală), care constituie o cauză de nulitate relativă a actului de donație, iar acțiunea se prescrie în termenul general de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 3 al Decretului nr. 167/1958, termen care a început să curgă la data de 01 ianuarie 1990. Acest pârât apelant a mai susținut că reclamantele intimate nu au dovedit existența violenței ca viciu de consimțământ la încheierea actului de donație, precizând că donația a fost încheiată cu respectarea prevederilor art. 813 C. proc.

civ. și ale Decretului nr. 478/1954. În ceea ce privește petitul privind aprobarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apelantul a susținut că este inadmisibil pe cale judecătorească în această formă întrucât reclamantele nu au așteptat soluționarea procedurii administrative și, apoi, dacă nu erau mulțumite de dispoziția primarului, puteau sa o atace în termen de 30 de zile în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - republicată. De asemenea, împotriva sentinței Tribunalului a declarat apel și pârâtul S.R., prin D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, solicitând, în principal, admiterea excepției lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice și, în subsidiar, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

În motivare, acest pârât apelant a arătat cu privire la excepția calității sale procesuale pasive că această cauză reprezintă un litigiu conex sau subsecvent procedurii de restituire a imobilelor sau de acordare de despăgubiri, prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că, potrivit dispozițiilor acestei legi și ale art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, S.R. este reprezentat exclusiv de către organele administrației publice locale, în speță de către C.L. și P.M. Timișoara și nicidecum de către Ministerul Finanțelor Publice. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, apelantul a învederat că reclamantele pot cere realizarea dreptului, pe calea unei acțiuni privind anularea deciziei primarului de respingere a notificării sau pe calea unei acțiuni privind obligarea primarului să soluționeze notificarea, situație în care, în raport de dispozițiile art. III teza a II-a C. proc.

civ., acțiunea în constatare de față este inadmisibilă. De asemenea, apelantul a susținut că acțiunea este inadmisibilă și pentru aceea că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziții de către pârâtul P.M. Timișoara, conform art. 21 alin. (4) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - republicată. În ceea ce privește fondul cauzei, apelantul Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea S.R. a arătat că acțiunea trebuia respinsă, ca neîntemeiată, și chiar lipsită de interes, întrucât există o soluție expresă cu privire la pretinsa problemă a caracterului abuziv al preluării imobilului cu titlu de donație efectuată în baza Decretului nr. 478/1954, conținută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, iar reclamantele aveau la îndemână calea acțiunii judecătorești prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Reclamantele intimate au fost citate cu mențiunea de a depune întâmpinare, dar nu au dat curs solicitării instanței, formulând doar concluzii scrise. Examinând apelul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Curtea apreciază că sunt nefondate apelurile declarate de pârâți în cauză. În legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului, invocată de C.L. și P.M.

Timișoara, Curtea apreciază, așa cum corect a stabilit și prima instanță, că această excepție este neîntemeiată, deoarece reclamantele nu au solicitat anularea contractului de donație pentru existența unui viciu de consimțământ (violența morală), așa cum eronat susțin acești apelanți, ci au solicitat instanței să constate că imobilul se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 - republicată, petit care a fost determinat de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, care le-a solicitat reclamantelor, în cadrul procedurii a dministrative, să depună actele din care rezultă caracterul abuziv al preluării mobilului. De asemenea, nu este întemeiată nici excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, pentru că în extrasul C.F.

figurează ca proprietar al imobilului S.R., iar pentru opozabilitatea hotărârii trebuia s ă fie chemat și acest pârât în judecată, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aportat la dispozițiile art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998. Nici excepțiile inadmisibilității acțiunii, invocate în ambele cereri de apel, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și pentru nefinalizarea procedurii administrative, întrucât acțiunea reclamantelor, astfel cum a fost completată, tinde la realizarea dreptului subiectiv al r eclamantelor la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, admițând recursul în înțelesul legii, a stabilit că instanța este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, refuz care în speță s-a dovedit.

În sfârșit, nici excepția lipsei de interes nu este întemeiată, în condițiile în care notificarea depusă de reclamante nu a fost soluționată timp de 7 ani, iar în ceea ce privește fondului litigiului, Curtea apreciază că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 - republicată, constatând că imobilul a fost preluat abuziv și intră în categoria celor prevăzute de textul de mai sus, fără a fi necesară depunerea altor dovezi din care să rezulte aceasta. Tot în legătură cu fondul litigiului, prima instanță a stabilit corect că se impune trimiterea dosarului administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001 la S.C.C.S.D., în vederea acordării de măsuri reparatorii conform art. 11 din Legea nr. 10/2001 - republicată și titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Respinge apelurile declarate de pârâtul S.R. prin C.L. M. Timișoara și prin P.M. Timișoara, precum și prin D.G.F.P. Timiș în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 3673/ PI din 13 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 3644/30/2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâtul S.R. prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Timiș și de pârâții S.R. – C.L.M. Timișoara și P.M. Timișoara împotriva deciziei nr. 64/ A din 26 martie 2009, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2009.