ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3782/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 546/2008 la Tribunalul Arad, reclamantul D.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Arad, Guvernul României, Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor dizolvarea persoanei juridice Penitenciarul Arad și interzicerea ca, în ipoteza reînființării unei noi persoane juridice de același tip și cu același scop să mai activeze personalul actualei persoane juridice. În motivare a invocat că Penitenciarul Arad a fost înființat nu doar cu scopul de a izola persoanele private de libertate ci, mai ales, pentru a realiza un scop educativ.

Acest scop - arată reclamantul - a fost abandonat, în prezent persoana juridică desfășurând o activitate contrară ordinii de drept A concretizat cele susținute făcând referire la aspecte afirmativ constatate în interiorul penitenciarului, aspecte suplimentare fiind arătate prin completarea de acțiune de la fila 17 dosar. în drept a invocat dispozițiile art. 45 din Decretul nr. 31/1954, art. 1 din Constituția României și art. 1 din CEDO. Prin sentința civilă nr. 505/bis din 22 mai 2008 cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, instanța reținând că ea excede competenței instanțelor judecătorești, câtă vreme înființarea și, respectiv încetarea activității unei instituții a statului se face doar prin lege.

împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul. Prin decizia civilă nr. 908/R din 09 octombrie 2008 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat, a casat sentința și a trimis cauza la prima instanță pentru rejudecare. Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a avut în vedere că, deși tribunalul și-a invocat propria necompetență materială nu s-a mai pronunțat asupra ei, soluționând pricina în temeiul unei excepții (a inadmisibilității) pe care nu a pus-o în discuție. Astfel investit, prin sentința civilă nr. 289 din 09 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr. 546.1/108/2008 Tribunalul Arad a respins excepțiile lipsei calității procesual pasive a Guvernului României, Ministerului Justiției și Administrației Naționale a Penitenciarelor și, pe fond, a respins cererea de chemare în judecată.

Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că pârâții au calitate procesuală pasivă în cauză. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 10 din H.G. nr. 1849/2004 prin hotărâre de guvern se înființează unitățile subordonate Administrației naționale a penitenciarelor, în speță și Penitenciarul de maximă siguranță Arad astfel că în aplicarea principiului simetriei actelor juridice și a art. 45 alin. (1) lit. c) și alin. (2) teza II din Decretul nr. 31/1954 dizolvarea penitenciarului se face prin actul organului competent care este Guvernul României. Prin urmare, instanța de judecată nu are căderea de a dispune dizolvarea penitenciarului, procedură care trebuie să urmeze dispozițiile Decretul nr. 31/1954.

Fiind respinsă acțiunea principală, a fost respinsă și cererea accesorie de interzicere a angajării actualului personal și în considerarea prevederilor art. 11 din capitolul 3, secțiunea 1 din Legea nr. 293/2004 privind numirea funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate. În motivare a invocat că, deși instanța a reținut calitatea procesuală pasivă a Guvernului, nu a arătat modalitatea în care pârâtul ar trebui să dizolve persoana juridică. A mai criticat faptul că, deși prima instanță face referire la dispozițiile art. 45 alin. (2) teza II din Decretul nr. 31/1954, nu și-a exercitat rolul activ în sensul verificării susținerilor reclamantului și a ignorat dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. b) teza II raportat la alin. (1) lit. c) și alin. (2) din același articol.

A invocat greșita reținere a stării de fapt, el nesolicitând niciodată obligarea pârâților la despăgubiri. În subsidiar, a solicitat ca Guvernul României să fie obligat să dizolve Penitenciarul Arad, implicit dispunerea demersurilor legale în acest sens. Legal citate, părțile nu au formulat întâmpinări în cauză. Prin decizia civilă nr. 232 din 28 octombrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul D.G. împotriva sentinței civile nr. 289 din 9 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele: potrivit art. 10 alin. (1), (3) din H.G. nr. 1849/2004 penitenciarele, ca unități subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor, se înființează prin hotărâre a Guvernului.

Pe de alta parte, dispozițiile art. 45 lit. c) din Decretul nr. 31/1954 (text de lege invocat de reclamant pe calea cererii de chemare în judecată ca temei de drept) prevăd că organizațiile cooperatiste și cele obștești se dizolvă dacă scopul pe care îl urmăresc a devenit contrar legii sau moralei sau urmăresc un alt scop decât cel declarat. Chiar dacă s-ar considera că Penitenciarul Arad intră în vreuna dintre aceste categorii de persoane juridice, el nu poate fi dizolvat pe calea promovată de reclamant, câtă vreme în acest caz, dizolvarea se face prin act al organului competent [art. 45 alin. (2) teza II din decret], în speță prin hotărâre a Guvernului României. Instanța de apel apreciază, însă, că penitenciarul este o instituție de stat în sensul art. 43 din decret, situație în care, fiind înființat prin hotărâre de guvern, încetează de a avea ființă tot printr-o hotărâre de guvern și nu printr-o hotărâre judecătorească.

În acest sens, chiar art. 1 din Constituție - temei invocat de reclamant - dispune că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească. Referirea la dispozițiile art. 1 din CEDO nu poate fi reținută nici ea ca temei de admitere a acțiunii, câtă vreme această normă consacră recunoașterea de către părțile contractante a drepturilor și libertăților definite de titlul I din Convenție, iar reclamantul nu a făcut dovada încălcării în persoana sa a vreuneia dintre aceste drepturi și libertăți. Din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că în mod corect a reținut prima instanță că dizolvarea Penitenciarului Arad nu poate fi dispusă de instanța de judecată.

Cum tribunalul a reținut necompetența instanței în soluționarea cererii de chemare în judecată, era inutilă examinarea susținerilor reclamantului vizând nerealizarea scopului de către persoana juridică și desfășurarea unei activități cu totul contrare acestui scop, criticile apelantului cu privire la acest aspect și la încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. fiind nefondate. Au fost respinse și susținerile referitoare la neindicarea de către instanță a modului în care Guvernul ar trebui să dizolve persoana juridică, prima instanță nefiind sesizată cu un atare capăt de cerere ci cu o cerere în a dispune dizolvarea. În fine, cererea subsidiară formulată de reclamant pe calea apelului are natura unei cereri noi în sensul art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., astfel că ea nu a fost examinată de instanța de apel. Este adevărat că, în considerente, prima instanță a făcut referire la renunțarea de către reclamant la plata daunelor solicitate, deși reclamantul nu formulase o atare cerere. Se observă, însă, că această referire nu este relevantă prin prisma hotărârii pronunțate și nu este de natură a atrage schimbarea hotărârii. Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., instanța a respins apelul declarat de reclamant D.G. împotriva sentinței civile nr. 289 din 09 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. 546.1/108/2008 în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Arad, Guvernul României, Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul D.G. care a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii pronunțate. Instanțele au pronunțate decizii nelegale, prin respingerea acțiunii sale,; instanța de apel nu-și exercită rolul activ nefăcând nicio referire la posibilitatea de trimitere a cauzei Guvernului României, tolerează clar și concret abuzurile din Penitenciarul Arad, fără a ține seama că în acest mod contribuie la aplicarea unor tratamente inumane și degradante deținuților. Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

În mod corect Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamantul D.G. împotriva sentinței civile nr. 289 din 9 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad, prin care s-a respins acțiunea formulată de reclamant. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod just dispozițiile legale incidente în cauză și anume art. 10 alin. (1), (3) din H.G. nr. 1849/2004 conform cărora Penitenciarele ca unității subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor se înființează prin hotărâre a Guvernului, precum și art. 45 lit. c) din Decretul nr. 31/1954 conform cărora organizațiile cooperatiste și cele obștești se dizolvă dacă scopul pe care îl urmăresc a devenit contrar legii sau normelor ori urmăresc un alt scop decât cel declarat.

Susținerile recurentei reclamantei privind nemanifestarea rolului activ nu pot fi primite, instanța de apel a considerat că Tribunalul în mod just a reținut că în aplicarea principiului simetriei actelor juridice și a art. 45 alin. (1) lit. c) și alin. (2) teza a II-a din Decretul nr. 31/1954 dizolvarea Penitenciarelor se face prin actul organului competent care este Guvernul României. Astfel că instanța de judecată nu are competența de a dispune dizolvarea Penitenciarelor, care ar trebui să urmeze procedura prevăzută de Decretul nr. 31/1954. Celelalte critici ale recurentei sunt susțineri de fapt ce nu pot atrage reținerea nelegalității deciziei recurate prin prisma dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civila ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei nr. 232 din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2010.