ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4767/2010

Deliberând asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

17 august 2007 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanții D.I., C.T., C.C., C.I., R.I.,

C.G. și C.A. au chemat în judecată pe pârâții Satul Român prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, Primarul Municipiului Iași, Consiliul Local

Iași și Primăria Municipiului Iași și au solicitat instanței ca, prin hotărârea

pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziției nr. 1485 din 17 iulie

2007 emisă de Primarul Municipiului Iași în temeiul Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură a terenului intravilan situat în Iași, și acordarea de

despăgubiri bănești pentru construcția demolată care s-a aflat pe acest teren.

La termenul de judecată din data de

24 octombrie 2007, reclamanții au precizat cadrul procesual sub aspectul pârâților

în contradictoriu cu care înțeleg să-și formuleze pretențiile, arătând că

aceștia sunt Primarul Municipiului Iași, în calitate de emitent al dispoziției

contestate și Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor pentru

obligația sa de garantare a dreptului de proprietate privată reglementată de art.

44 alin. (1) și (2) din Constituție.

Prin încheierea de ședință de la

același termen de judecată, instanța a admis excepția lipsei calității

procesual pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Tribunalul Iași, prin sentința

civilă nr. 182 din 04 februarie 2009, a admis în parte plângerea formulată de

reclamanți și a anulat în parte dispoziția nr. 1485 din 17 iulie 2007 emisă de

pârâtul Primarul Municipiului Iași.

Instanța a dispus acordarea de

măsuri reparatorii, fie în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii

oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării,

fie în varianta despăgubirilor acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor pentru terenul în suprafață

de 1530 mp, situat în Iași, astfel cum acesta a fost identificat în anexa nr. 3

la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de ing. V.I.

A fost respinsă acțiunea

reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut următoarele:

Prin notificarea adresată Primarului

Municipiului Iași, reclamanții D.I., C.T., C.C., C.I., R.I., C.G. și C.A. au

solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri bănești

pentru imobilul casă de locuit și teren situat în Iași.

Prin dispoziția nr. 1485 din 17

iulie 2007 Primarul Municipiului Iași a propus acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005

și anume casa demolată și terenul în suprafață de 600 mp.

În contestația formulată, reclamanți

au solicitat restituirea în natură a suprafeței de teren liber.

Tribunalul a apreciat că restituirea

în natură a terenului nu este posibilă, pe vechiul amplasament al proprietății

fiind edificate construcții, căi de comunicație, utilități publice.

Aplicând prevederile art. 26 din

Legea nr. 10/2001, prima instanță a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la

măsuri reparatorii constând în despăgubiri, unitatea deținătoare neavând bunuri

sau servicii pe care să le ofere în compensare.

Tribunalul a constatat că suprafața

de teren de 848 mp identificată de expert în zona adiacentă celei în litigiu nu

poate fi atribuită reclamanților întrucât nu face parte din fosta proprietate a

autorilor reclamanților, excede imobilului identificat prin stradă și număr și are

destinația de spațiu verde, pe el fiind edificate și o serie de construcții.

Prima instanță a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, constatând că acesta nu este unitate deținătoare în sensul

Legii nr. 10/2001, iar dispozițiile art. 28 alin. (3) din Lege nu sunt

incidente întrucât deținătorului bunului imobil este cunoscut.

Împotriva acestei hotărâri au formulat

apel atât reclamanții cât și pârâtul Satul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, iar prin decizia nr. 201 din 16 decembrie 2009 Curtea de Apel Iași a

respins ambele apeluri declarate.

Curtea de Apel a avut în vedere

următoarele considerente:

Prin dispozitivul hotărârii atacate,

tribunalul a dispus ca primă modalitate de măsuri reparatorii compensarea cu

alte bunuri sau servicii oferite în echivalent și, în ipoteza în care nu pot fi

identificate astfel de bunuri în patrimoniul entității obligată la restituire, să

fie acordate despăgubiri conform legii speciale.

Stabilirea unei obligații

alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite

reclamantului nu încalcă dispozițiile legale în materie și are drept scop

evitarea pronunțării unei hotărâri a cărei executare să fie imposibil de

realizat.

Astfel, pentru situația în care

restituirea în natură nu este posibilă, Legea nr. 10/2001 reglementează prin

art. 1 alin. (2) și art. 26, în principal, compensarea cu alte bunuri sau

servicii și, dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este

acceptată de persoana îndreptățită, acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale.

Competența de a identifica bunurile

ce pot fi acordate în compensare, aprecierea asupra caracterului disponibil al

acestora, inclusiv posibilitatea dezafectării unor bunuri proprietate publică

și trecerea lor în proprietate privată revine exclusiv entității investite cu

soluționarea notificării, astfel încât, în mod corect, tribunalul nu și-a

însușit propunerea expertului de a obliga primarul să atribuie în compensare

terenul identificat pe un alt amplasament decât al fostei proprietăți preluate,

pe care sunt edificate garaje autorizate, anterior anului 1980 și care are și

destinația de spațiu verde.

Regimul juridic al bunurilor ce

aparțin domeniului public sau privat al unității administrativ teritoriale este

reglementat prin Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 215/2001 ce stabilesc și

autoritatea competentă să dispună asupra bunurilor disponibile și/sau după caz asupra

serviciilor ce pot fi acordate în compensare.

Prin art. 1 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 este stabilită pentru primari doar obligația de a afișa lunar lista

bunurilor disponibile și a serviciilor ce pot fi acordate în compensare. Faptul

că sunt emitenții dispozițiilor de restituire nu le conferă primarilor și

dreptul, în absența hotărârii consiliului local privind patrimoniul unității

administrativ teritoriale, de a acorda bunuri în compensare (art. 45 Legea nr.

215/2001).

În consecință, Curtea de Apel a reținut

că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii și că, în acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent, a avut în vedere ordinea de preferință a

acestora, rezultată din prevederile legale.

În ceea ce privește apelul declarat

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut

că acesta nu este întemeiat întrucât, contrar celor susținute de această parte

prin motivele de apel, între considerentele și dispozitivul hotărârii nu există

contradicții.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat și motivat recurs reclamanții D.I., C.T., C.C., C.I., R.I., C.G.

și C.A.

Prin motivele de recurs se

formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.:

Solicitarea reclamanților de

restituire, prin compensare, a suprafeței de 848 mp teren, identificată prin expertiza

topometrica administrată în cauza ca fiind liberă a fost, în mod nelegal,

respinsă de instanță. Cei 848 mp teren nu fac obiect al vreunei cereri de restituire,

iar faptul că sunt parțial ocupați de construcții provizorii, ușor demontabile,

ridicate în zonă fără autorizație, nu infirmă ideea de teren liber susceptibil

de atribuire sub formă de compensare.

Părților trebuie să li se asigure

într-o manieră efectivă și cât mai rapidă posibilitatea obținerii de măsuri

reparatorii în temeiul legii de restituire.

În cauză, deși îndreptățirea reclamanților

a primit o confirmare judecătorească, sens in care instanța a dispus alternativ

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent fie în compensare, fie sub

formă de despăgubiri, recurenții sunt în imposibilitatea de a-și valorifica

dreptul de opțiune, întrucât alternativa oferită de instanță este lăsată la

aprecierea discreționară a pârâtului.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În raport de situația de fapt

stabilită, instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor

art. 26 din Legea 10/2001 atunci când a respins cererea reclamanților de

acordare, ca măsură reparatorie prin echivalent, a terenului în suprafață de

848 mp, identificat prin raportul de expertiză topometrică efectuat.

Potrivit art. 26 din Legea 10/2001,

dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită cu

soluționarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite în

compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale. Textul menționat se coroborează cu prevederile art.

1 alin. (5) din același act normativ care instituie obligația pentru primari

sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor,

de a afișa lunar un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după

caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

Simpla împrejurare că prin raportul

de expertiză efectuat, expertul a identificat o suprafață de teren pe care a

calificat-o ca fiind liberă, nu poate duce la concluzia că această suprafață

reprezintă un bun disponibil în sensul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

și nu naște în sarcina intimatului obligația de a-l acorda în compensare, în

temeiul art. 26 din Lege.

Relevantă sub acest aspect este

situația rezultată din înscrisul aflat la fila 70 din dosarul instanței de apel

emis în aplicarea art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de autoritatea

competentă sub aspectul determinării unor bunuri disponibile pe raza

Municipiului Iași și care probează împrejurarea că astfel de bunuri nu există,

chiar dacă o suprafață de teren este identificată ca fiind liberă printr-un

raport de expertiză.

Totodată, s-a constatat prin

raportul de expertiză efectuat în cauză că pe acest teren se află spații verzi

și sunt edificate zece garaje. Așa cum rezultă din înscrisurile depuse în faza

de judecată a apelului, garajele existente sunt amplasate în baza

autorizațiilor de construire nr. 180/1978 și 55/1979.

Prin urmare, cât timp pe terenul în

litigiu există astfel de construcții autorizate și spații verzi, el nu reprezintă

un teren liber a cărui atribuire în compensare să fie posibilă în temeiul art.

26 din Legea nr. 10/2001.

Stabilirea unor obligații

alternative în sarcina intimatului având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent este posibilă, față de dispozițiile legale aplicabile în materie

[art. 1 alin. (2) și art. 26 din Legea nr. 10/2001].

În cazul în care entitatea obligată

la restituire nu poate identifica bunurilor disponibile care ar putea fi

acordate în compensare, prin stabilirea unei obligații alternative în sarcina

acestei unități, executarea hotărârii judecătorești nu devine imposibil de

realizat, întrucât va subzista obligația de acordare a despăgubirilor în

condițiile legii speciale.

Pe de altă parte, afișarea lunară a

evidenței bunurilor disponibile care pot fi acordate în compensare este o

obligație legală ce incumbă entității învestite în baza prevederilor art. 1

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar nu o simplă facultate lăsată la aprecierea

discreționară a acesteia, așa cum se susține prin motivele de recurs.

În consecință, în mod legal în cauză

a fost avută în vedere ordinea de preferință a acordării măsurilor reparatorii,

astfel cum aceasta rezultă din prevederile legale, scopul stabilirii alternative

a acestor obligații fiind tocmai acela de a evita pronunțarea unei hotărâri

imposibil de executat.

Pentru toate aceste considerente, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții D.I., C.I., C.T., C.C., R.I., C.A. și C.G. împotriva deciziei nr. 201

din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 septembrie 2010.