ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5736/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5736/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data 18 ianuarie 2006, sub nr. 384

din 31 mai 2006, reclamanta SC I. SA a solicitat ca, în contradictoriu cu

pârâtul primarul municipiului Iași, să se dispună anularea dispoziției nr. 3430

din 26 octombrie 2005 emisă de pârât și obligarea acestuia la emiterea unei noi

dispoziții care să respecte prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul Iași, prin

sentința civilă nr. 1288 din 31 mai 2006, a admis excepția lipsei

coparticipării procesuale pasive, cu consecința respingerii cererii de chemare

în judecată pentru lipsa coparticipării procesuale pasive.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin notificarea nr.

189/2001, înregistrată la Primăria Iași sub nr. 14955 din 12 august 2001, H.L.

și H.B.R. au solicitat Prefecturii județului Iași să procedeze la plata prin

echivalent a imobilului în suprafață de 879 mp teren de construcție situat în

municipiul Iași, și a construcției compusă din două corpuri de clădire.

Prin dispoziția nr. 3430

din 26 octombrie 2005 a primarului municipiului Iași s-a respins cererea

notificatorilor H.L. și H.B.R. de acordare de măsuri reparatorii sub formă de

despăgubiri bănești, motivat de faptul că Legea nr. 10/2001 nu prevede astfel

de măsuri reparatorii pentru cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă.

Prin aceeași

dispoziție s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul, construcție

demolat în condițiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și s-a

direcționat notificarea spre competentă soluționare către SC I. SA, persoană

juridică ce are calitatea de unitate deținătoare a terenului din str. Sf.

În litigiul pendinte,

care are ca obiect anularea dispoziției nr. 3430 din 26 octombrie 2005,

reclamanta SC I. SA nu a înțeles să cheme în judecată și pe numiții H.L. și H.B.R.,

care sunt beneficiarii direcți ai dispoziției contestate, astfel că excepția

lipsei coparticipării procesuale pasive apare ca întemeiată, deoarece cererea

dedusă judecății presupune ca pretențiile reclamantei să fie valorificate, pe

plan procesual, în contradictoriu atât cu autoritatea emitentă a dispoziției

contestate, cât și cu beneficiarii acesteia, respectiv notificatorii persoane

fizice, cerință impusă de necesitatea asigurării deplinei contradictorialități

a dezbaterilor asupra legalității dispoziției contestate, dezbateri în cadrul

cărora beneficiarii acesteia să-și poată valorifica apărările proprii.

Împotriva sentinței

primei instanțe a declarat apel reclamanta.

În faza procesuală a

apelului au formulat cerere de intervenție în interes propriu și în interesul

intimatului primarul municipiului Iași numiții H.L. și H.B.R., beneficiarii

dispoziției contestate.

În ședința publică din

22 noiembrie 2006, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a pus în dezbaterea

contradictorie a părților admisibilitatea în principiu a cererilor de

intervenție formulate în cauză, dispunând, în temeiul art. 50 alin. (3) C.

proc. civ., respingerea intervenției în interes propriu și admiterea în

principiu a intervenției în interesul intimatului.

În aceeași ședință

publică, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a pronunțat decizia civilă nr.

157, prin care a admis cererea de intervenție în interesul intimatului Primarul

municipiului Iași, formulată de H.L. și H.B.R. și a respins apelul formulat de

reclamanta SC I. SA, pentru următoarele motive:

Prima instanță nu a

încălcat principiul disponibilității, dimpotrivă, fiind învestită cu

soluționarea unei acțiuni în care părțile au fost determinate de reclamant, s-a

pronunțat în limitele învestirii.

Astfel, constatând că

reclamanta nu a chemat în judecată persoanele ce se impuneau a avea calitate de

pârâți raportat la obiectul acțiunii, prima instanță a respins acțiunea pentru

lipsa coparticipării procesuale pasive, tocmai pentru că nu putea dispune

introducerea în proces a altor părți decât cele indicate de reclamantă.

Contrar celor

susținute de apelantă, în dispozitivul hotărârii de fond nu puteau fi

menționate persoanele cărora le lipsea coparticiparea procesuală pasivă,

deoarece instanța nu putea dispune decât asupra persoanelor care stau în

judecată, or atâta timp cât reclamanta nu a chemat în judecată decât pe

Primarul municipiului Iași, instanța nu se putea pronunța asupra altor

persoane.

Soluționarea pricinii

pe excepția lipsei coparticipării procesuale pasive este corectă, întrucât

instanța, în aplicarea principiului potrivit căruia nu se poate dispune asupra

drepturilor și obligațiilor unor persoane fără ca acestea să participe la

judecată, nu putea soluționa contestația cu care a fost învestită, cât timp cei

care au formulat notificarea rezolvată prin dispoziția contestată nu au fost

introduși în cauză, în discuție fiind drepturile lor în legătură cu imobilul solicitat

prin notificare.

Drept urmare, se

impune respingerea apelului formulat de reclamantă și pe cale de consecință

admiterea cererii de intervenție în interesul intimatului, formulată de H.L. și

H.B.R.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a invocat următoarele

critici:

1) Instanța de apel

nu a menționat în dispozitivul deciziei pronunțate calitatea și adresele

părților implicate în proces (art.304 pct.5 C. proc. civ.).

Instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 261 pct. 2 C. proc. civ., prin aceea că nu a

menționat în dispozitivul deciziei pronunțate calitatea tuturor părților din

proces, apelanta SC I. SA, intimatul primarul municipiului Iași și

intervenienții H.L. și H.B.R. și adresele acestora; singura adresă menționată a

fost cea a apelantei, dar și aceasta redată greșit.

2)

Instanțele de fond și apel au încălcat

principiul disponibilității ce guvernează procesul civil (art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.).

Concluziile

instanțelor anterioare, în sensul că pentru asigurarea deplinei

contradictorialități a dezbaterilor asupra legalității dispoziției contestate

ar fi trebuit să figureze în proces, alături de primarul municipiului Iași, și

cei doi intervenienți H., sunt greșite, deoarece ele încalcă în mod flagrant

principiul disponibilității.

Conform art. 112 C.

proc. civ., reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual sub aspectul

persoanelor chemate în judecată, or în acord cu acest principiu, reclamanta SC I.

SA a chemat în judecată pentru anularea măsurii de redirectionare către ea a

notificării numiților H.L. și H.B.R. pe emitentul dispoziției administrative

care cuprinde această măsură, respectiv primarul municipiului Iași, singurul

care putea răspunde în raportul juridic dedus judecății.

Prin cererea dedusă judecății

s-a atacat doar pct. 4 al dispoziției nr. 3430 din 26 octombrie 2005 emisă de primarul

municipiului Iași, în sensul anulării măsurii de direcționare greșită a

notificării către SC I. SA, astfel că în raport de aceste limite ale

învestirii, notificatorii H., care nu aveau nici o calitate în emiterea actului

contestat și nici o legătură cu măsura greșită de redirecționare a notificării

către unitatea deținătoare a imobilului pentru care cereau despăgubiri bănești,

nu trebuiau să figureze în proces ca pârâți, cum greșit au apreciat instanțele

de fond și apel, încălcând în acest fel principiul disponibilității.

3)

Instanța de apel nu a menționat în

dispozitivul deciziei pronunțate măsura de respingere a excepției de netimbrare

a cererii de intervenție în interes propriu a intervenienților H. (art. 304 pct.

6 C. proc. civ.).

Excepția de

netimbrare a cererii de intervenție în interes propriu a numiților H., ridicată

în ședința publică din 22 noiembrie 2006, a fost respinsă de instanța de

judecată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 146/1997 și ale Legii nr.

10/2001, însă această măsură nu se regăsește în dispozitivul deciziei recurate.

4)

Instanța de apel nu a menționat în

dispozitivul deciziei pronunțate măsura de respingere a cererii de intervenție

în interes propriu a intervenienților H. (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Cu toate că în

ședința publică în care s-a discutat admisibilitatea în principiu a cererii de

intervenție în interes propriu a numiților H. și s-a hotărât respingerea

acestei cereri s-a pronunțat și hotărârea asupra apelului, în dispozitivul

respectivei hotărâri nu s-a menționat și soluția de respingere a cererii de

intervenție în interes propriu.

Instanța de judecată

are obligația de a se pronunța asupra tuturor cererilor principale făcute

într-un proces, deci inclusiv asupra unei cereri de intervenție în interes

propriu, astfel că omisiunea instanței de apel de a se pronunța în dispozitivul

hotărârii asupra cererii de intervenție în interes propriu a numiților H. constituie

un viciu grav al hotărârii.

5)

Instanța de apel nu a motivat soluția de admitere

a cererii de intervenție în interesul primarului municipiului Iași, formulată

de intervenienții H. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Motivarea lapidară

din considerentele deciziei recurate, potrivit căreia admiterea cererii de

intervenție în interesul intimatului este o consecință a respingerii apelului

reclamantei, nu constituie o motivare în sensul legii a hotărârii

judecătorești.

Din hotărârea

recurată nu rezultă motivele care au determinat instanța să admită cererea de

intervenție în interesul intimatului, ci doar argumentele care au stat la baza

soluției de respingere a apelului reclamantei.

6) Soluțiile

instanțelor de fond și apel sunt date cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin cererea dedusă

judecății s-a solicitat constatarea nulității dispoziției primarului

municipiului Iași nr. 3430 din 26 octombrie 2005 numai în ce privește măsura de

redirecționare a notificării petenților H. către SC I. SA, iar nu și măsura de

respingere a notificării petenților H., așa încât între pârâtul Primarul

municipiului Iași și intervenienții H., pe de o parte, și reclamanta SC I. SA,

pe de altă parte, nu există nici un drept sau obligație comună ori drepturi sau

obligații care să aibă aceeași cauză, spre a se justifica în proces o

coparticipare procesuală pasivă în sensul art. 47 C. proc. civ.

Dimpotrivă,

intervenienții H. nu aveau nici un drept sau obligație comună cu primarul

municipiului Iași în ce privește emiterea dispoziției contestate, numai

primarul poate fi organ emitent, sau cu măsura flagrant greșită de

redirecționare către SC I. SA a notificării prin care se solicitau despăgubiri

bănești, singurul organ cu această obligație legală fiind Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor; exista un drept comun numai în privința celor

doi intervenienți relativ la toate drepturile pe care Legea nr. 10/2001 le

recunoaște celor doi în calitate de moștenitori ai proprietarului naționalizat.

În plus, în procesul

civil român coparticiparea procesuală este facultativă. Coparticiparea

necesară, obligatorie este excepțională și numai dacă legea o prevede expres,

ceea ce nu este cazul în speță, unde instanțele au motivat eronat necesitatea

coparticipării procesuale pasive prin trimitere la principiile

contradictorialității și al opozabilității hotărârii.

Intimații-intervenienți

H.L. și H.B.R. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca

nefondat, cu motivarea că hotărârea instanței de apel este legală sub toate

aspectele criticate.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

hotărârii pronunțate în apel s-au consemnat soluțiile primite de cererea de

intervenție accesorie și cererea de apel, cu arătarea părților care au formulat

aceste cereri, cererea de intervenție formulată de H.L. și H.B.R. în interesul

intimatului Primarul municipiului Iași și cererea de apel formulată de SC I. SA.

Calitățile părților

care au formulat cererile de intervenție și apel și domiciliile, respectiv

sediile acestora nu au fost, într-adevăr, menționate în dispozitiv, dar ele se

regăsesc corect individualizate în practicaua hotărârii (prima pagină a

deciziei nr. 157 din 22 noiembrie 2006, paragrafele 1 și 2, reprezentând fila

19 din dosarul de apel), respectându-se astfel dispozițiile art. 261 alin. (l)

pct. 2 C. proc. civ., interpretate unanim în doctrină și jurisprudență ca

referindu-se la elemente structurale ale primei părți a hotărârii

judecătorești, respectiv practicaua.

Hotărârea pronunțată

în apel nu este, deci, pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute

de art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., spre a fi susceptibilă de anulare

în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., astfel că prima critică din

recurs apare ca nefondată, cu consecința inaplicabilității în speță a cazului

de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

susținerilor recurentei, instanțele anterioare s-au pronunțat în cauză cu

respectarea principiului disponibilității, respectiv în cadrul procesual fixat

sub aspectul părților de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Componenta

principiului disponibilității a cărei încălcare se reclamă în recurs este

dreptul reclamantului de a stabili persoanele chemate în judecată.

Acestui drept al

reclamantului îi corespunde obligația corelativă a instanței de a nu lărgi

sfera subiectivă a procesului, prin introducerea din oficiu în proces a unei

alte persoane decât aceea indicată de reclamant, obligație respectată în speță.

Astfel, reclamanta a

învestit instanța cu o acțiune în anularea dispoziției administrative emise în

procedura Legii nr. 10/2001 de primarul municipiului Iași, ca răspuns la

notificarea de restituire formulată de H.L. și H.B.R., înțelegând să cheme în

judecată ca pârât numai pe emitentul actului atacat, respectiv primarul

municipiului Iași.

Soluția primei

instanțe, confirmată în apel, a fost aceea de respingere a acțiunii formulate

de reclamantă împotriva emitentului actului atacat pentru lipsa coparticipării

procesuale pasive, apreciindu-se că pretențiile reclamantei nu pot fi

valorificate, pe plan procesual, numai în contradictoriu cu emitentul actului

atacat, ci și cu beneficiarii acestuia, respectiv notificatorii persoane

fizice, care însă nu au fost chemați în judecată de reclamantă.

Aprecierea instanței

asupra unei coparticipări procesuale pasive în raportul juridic dedus judecății

nu echivalează cu extinderea cadrului procesual prin atragerea în proces, din

oficiu, a altor persoane decât cele determinate de reclamant prin cererea sa,

spre a fi în prezența unei încălcări a principiului disponibilității, ci o atare

apreciere se circumscrie dreptului și, în același timp, obligației instanței de

a verifica legalitatea cadrului procesual fixat de reclamant sub aspect

subiectiv, verificare care raportându-se strict la acest cadru nu poate aduce

atingere principiului disponibilității.

Recurenta face o

evidentă confuzie între extinderea propriu-zisă a cadrului procesual de către

instanță, care practic se traduce prin introducerea din oficiu în proces a

altor părți decât cele indicate de reclamant și săvârșirea judecății în

contradictoriu cu acestea, și dreptul instanței de a verifica legalitatea

cadrului procesual fixat de reclamant, care îi dă posibilitatea de apreciere

asupra calității procesuale a părților ori coparticipării procesuale, confuzie

ce o împiedică să realizeze că numai extinderea propriu-zisă, din oficiu, a

cadrului procesual constituie o încălcare a principiului disponibilității.

Rezultă că prin

soluționarea pricinii pe excepția lipsei coparticipării procesuale pasive, prima

instanță s-a pronunțat în limita cadrului subiectiv fixat de reclamant,

respectând, deci, principiul disponibilității, după cum corect s-a reținut și

prin hotărârea instanței de apel, așa încât critica formulată pe acest aspect

apare ca nefondată, cu consecința inaplicabilității cazului de casare în care

ea se încadrează, art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

3) Fără a contesta

soluția de respingere a excepției de netimbrare a cererii de intervenție

principală formulată în apel de H.L. și H.B.R., excepție pe care a invocat-o în

fața instanței de apel în ședința publică din 22 noiembrie 2006 și care a fost

soluționată în aceeași ședință, recurenta se plânge, cu trimitere la

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., de faptul că această soluție nu a

fost trecută în dispozitivul deciziei recurate.

Din modul de

formulare a criticii s-ar putea deduce că, în opinia recurentei, nemenționarea

în dispozitivul hotărârii a soluției pe excepția de netimbrare ar constitui o

pronunțare

minus petita

, numai că o atare neregularitate nu face

obiectul reglementării cazului de modificare invocat, art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., care are în vedere exclusiv ipotezele plus și

extra petita

și,

prin urmare, incidența acestuia este exclusă de plano.

Critica în discuție

ar putea ridica problema nulității hotărârii în condițiile art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., astfel că analizarea ei se va face din perspectiva cazului de

casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Condițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ. nu sunt însă îndeplinite în speță; pe de o parte nici o

formă de procedură nu a fost încălcată prin neconsemnarea în dispozitivul

hotărârii a soluției pe excepția de netimbrare a cererii de intervenție

principală, excepția în discuție, deși invocată în ședința publică din 22

noiembrie 2006, când s-a pronunțat și hotărârea finală asupra apelului, a fost

soluționată cu prioritate de instanță, conform art. 137 alin. (l) C. proc. civ.,

anterior intrării în dezbaterea apelului, ceea ce a justificat consemnarea

soluției de respingere pe care a primit-o în practicaua hotărârii, iar pe de

altă parte, chiar de s-ar accepta ideea că soluția pe excepție ar fi trebuit

reluată în dispozitivul hotărârii finale, o asemenea neregularitate nu i-ar

putea pricinui recurentei nici o vătămare, atâta timp cât excepția a fost

soluționată de instanță, iar soluția dată, aceea de respingere, nu este

contestată de recurentă.

4) Tot în baza art. 304

pct. 6 C. proc. civ., recurenta se plânge de faptul că instanța de apel nu a

menționat în dispozitivul deciziei pronunțate măsura de respingere a cererii de

intervenție în interes propriu a intervenienților H.

Pentru considerentele

arătate în analiza criticii precedente, care se întemeiază pe aceeași situație

premisă ca cea a criticii pendinte, pronunțarea instanței de apel

minus

petita

, incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C.

proc. civ. nu va fi nici aici reținută.

Nemulțumirea

exprimată de recurentă în legătură cu nepronunțarea în dispozitivul deciziei

din apel asupra cererii de intervenție în interes propriu a intervenienților H.

este nefondată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., în care ar putea fi încadrată.

Din economia

dispozițiilor art. 52-55 C. proc. civ. rezultă că judecata cererii de

intervenție voluntară, fie ea principală, fie accesorie, se face în două etape,

mai întâi etapa discutării admisibilității în principiu și, în măsura în care

se hotărăște admiterea în principiu, se trece la etapa următoare a judecății pe

fond, care are loc odată cu judecata cererii principale; asupra admisibilității

în principiu a cererii de intervenție voluntară, instanța de pronunță prin

încheiere interlocutorie, iar asupra fondului acestei cereri, în măsura în care

ea a fost admisă în principiu, instanța se pronunță prin hotărârea finală.

În speță, cererea de

intervenție principală formulată de H.L. și H.B.R. a fost respinsă de instanța

de apel în etapa preliminară a discutării admisibilității în principiu și de

aceea în mod corect această soluție nu apare în dispozitivul hotărârii de fond,

fiind consemnată în practicaua hotărârii față de faptul că admisibilitatea în

principiu a fost discutată chiar la termenul la care s-a judecat și apelul.

Rezultă că prin

nereluarea în dispozitivul deciziei recurate a soluției primite de cererea de

intervenție principală în etapa preliminară a discutării admisibilității în

principiu nu s-a încălcat nici o formă de procedură, așa încât nulitatea

prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu este operantă.

5)

Critica privind nemotivarea soluției de

admitere a cererii de intervenție accesorie formulată de intervenienții H.L. și

H.B.R. nu este nici ea fondată, cu consecința inaplicabilității în speță a

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Față de natura

juridică a cererii de intervenție accesorie, de simplă apărare în folosul

părții pentru care a fost formulată, de unde și dependența procesuală a

intervenientului accesoriu de situația părții pentru care intervine, motivarea

soluției date acestei cereri nu se poate face decât prin trimitere la soluția

dată cererii principale și motivarea acesteia.

Or tocmai așa a

procedat și instanța de apel care, având de soluționat apelul reclamantei și

cererea de intervenție formulată de intervenienții H. în interesul intimatului,

admisă anterior în principiu, a procedat mai întâi la argumentarea soluției pe

apel, arătând apoi că drept consecință a respingerii apelului reclamantei se

impune admiterea cererii de intervenție accesorie, în interesul intimatului,

ceea ce satisface exigențele motivării soluției unei cereri de intervenție

accesorie.

6)

Recurenta a contestat și legalitatea

deciziei din apel de menținere a soluției de respingere a acțiunii pentru lipsa

coparticipării procesuale pasive.

Nici această critică

nu este fondată, așa încât nici cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. nu poate fi reținut ca operant în speță, potrivit celor ce se vor

arăta în continuare.

Prin cererea dedusă

judecății, reclamanta a solicitat "anularea dispoziției nr. 3430 din 26

octombrie 2005 emisă de Primarul municipiului Iași și obligarea primarului

municipiului Iași la emiterea unei noi dispoziții care să respecte prevederile

Legii nr. 10/2001 republicată și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005";

prin dispoziția contestată, emisă de primarul municipiului Iași (fila 7 dosar

fond), s-a soluționat notificarea formulată de petenții H.L. și H.B.R. privind

restituirea în echivalent a imobilului situat în Iași, în sensul că s-a respins

cererea de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, s-a

propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv

de stat și s-a direcționat notificarea petenților H., spre competentă

soluționare, către SC I. SA, în calitate de unitate deținătoare a imobilului

solicitat.

În raport de acest

obiect al învestirii instanței, în mod corect la fond și în apel s-a apreciat

că, sub aspect pasiv, litisconsorțiul procesual (coparticiparea procesuală)

este unul necesar și obligatoriu, judecata neputându-se săvârși decât în

contradictoriu atât cu emitentul actului atacat, primarul municipiului Iași,

cât și cu beneficiarii acestuia, notificatorii persoane fizice; cum reclamanta

nu a înțeles să cheme în judecată decât pe emitentul actului atacat, nu și pe

beneficiarii acestuia, care nu puteau fi introduși în proces din oficiu pentru

că s-ar fi încălcat principiul disponibilității, apare ca fiind legală soluția

de respingere a acțiunii pentru lipsa coparticipării procesuale pasive,

pronunțată în primă instanță și menținută în apel.

Fundamentul

litisconsorțiului (coparticipării procesuale) îl constituie, în reglementarea

art. 47 C. proc. civ., „un drept sau o obligație comună" ori "aceeași

cauză" a drepturilor sau obligațiilor, sintagme prin care se înțelege,

într-un sens larg, că obiectul pricinii se corelează cu drepturi proprii sau

asemănătoare ale celor aflați în litisconsorțiu sau cu drepturi comune,

rezultate dintr-un fapt comun sau din fapte analoage, dintr-un titlu juridic

comun sau din titluri juridice analoage.

Ca atare, chiar dacă

anularea dispoziției administrative nr. 3430 din 26 octombrie 2005 s-a cerut de

reclamantă numai în privința măsurii de redirecționare către ea a notificării

petenților H., după cum s-a susținut în recurs, judecarea unei asemenea

pretenții nu se poate face numai în contradictoriu cu emitentul actului atacat,

deoarece ea pune în discuție drepturile atât ale entității notificate, cât și

ale titularilor notificării legate de un aspect comun al soluționării

notificării, acela al stabilirii entității competente să se pronunțe asupra

cererii de restituire.

Cât privește

argumentul final al recurentei, acela după care în sistemul de drept românesc

coparticiparea necesară, obligatorie este excepțională, funcționând numai acolo

unde legea o prevede expres, acesta este numai parțial corect, în sensul că,

coparticiparea necesară, obligatorie se constituie într-o excepție de la regula

caracterului facultativ al coparticipării, fără a fi însă condiționată de

prevederea într-o dispoziție expresă a legii.

De aceea, faptul că

pentru ipoteza dedusă judecății nu există nu text de lege care să prevadă o

coparticipare procesuală pasivă necesară și obligatorie nu împiedică reținerea

unui asemenea tip de litisconsorțiu în raport de obiectul și natura acțiunii

deduse judecății.

Având în vedere

considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei nu

este fondat, urmând a-l respinge în consecință, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Văzând și dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă, ca parte

căzută în pretenții prin respingerea cererii sale de recurs, la plata

cheltuielilor de judecată suportate în această fază procesuală de

intervenienții H.L. și H.B.R., respectiv la plata sumei de 1.000 lei,

reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu factura și chitanța de la filele

41-42 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondat recursul declarat de SC I. SA București împotriva deciziei nr. 157 din

22 noiembrie 2006 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Obligă pe

recurentă la cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei către intervenientii H.L.

și H.B.R.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 septembrie 2007.