ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4596/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 21 aprilie 2009 la Tribunalul Brașov reclamanta F.A.F.,

cu sediul în București, sector 1, a formulat o acțiune în numele și pentru

salariații menționați în lista anexă, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F.

C.F.R. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună

obligarea acesteia la acordarea angajaților membri de sindicat a ajutorului

material aferent Zilei Feroviarilor pentru anii 2006, 2007 și 2008, respectiv

un salariu de bază pentru fiecare an, la nivelul clasei 1 de salarizare,

actualizat cu rata inflației la data plății efective, în conformitate cu

dispozițiile contractelor colective de muncă la nivel de unitate pe anii

2005-2006,2007-2008.

In drept s-au invocat dispozițiile art. 64

alin. (1) CCM 2005-2006, art. 65 alin. (1) CCM 2007-2008, prelungit prin act

adițional, art. 40 alin. (2) lit. c), art. 155, art. 166 alin. (1) art. 236

alin. (1), art. 241 alin. (1), lit. a), art. 243, art. 239 C. muncii, art. 28

și urm. din Legea nr. 54/2003, Legea nr. 130/1996 republicată, art. 41 alin. (5)

din Constituția României, art. 969 C. civ.

In motivare s-a arătat că F.A.F. a

participat prin reprezentanții săi la negocierea și încheierea contractelor

colective de muncă la nivelul C.N.C.F. C.F.R. SA și potrivit art. 65 alin. (1)

din CCM la nivel de unitate pe anii 2007-2008 și art. 64 alin. (1) din CCM la

nivel de unitate pentru anii 2005-2006 s-a stabilit că salariații C.N.C.F.

C.F.R. SA vor beneficia cu ocazia Zilei Feroviarilor de un ajutor material al

cărui cuantum va fi de cel puțin un salariu de bază la nivelul clasei 1 de

salarizare.

Acest drept salarial nu a fost acordat

niciodată de către pârâtă în anul 2006 și 2008, iar în 2007 s-a acordat doar

parțial și în sumă de 100 lei brut pentru fiecare salariat, aceasta

reprezentând doar un sfert din suma ce s-ar fi cuvenit fiecărui salariat.

Prin sentința civilă nr. 849/M din 7 mai

2009 Tribunalul Brașov și-a declinat competența de soluționare în favoarea

Tribunalului București reținând că obiectul cererii de chemare în judecată îl

reprezintă drepturile salariale solicitate de reclamantă, în calitate de

organizație federală, reprezentantă a salariaților membri de sindicat. S-a mai

reținut că sunt incidente dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii în sensul

că „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) (conflictele de

muncă) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul

își are domiciliul sau reședința ori, după caz sediul". Acest text de lege

are caracter imperativ și stabilește competența teritorială exclusivă în

materia litigiilor de muncă în favoarea instanței de la domiciliul sau sediul

reclamantului, dispoziție imperativă, iar, în speță, sediul reclamantei este în

București.

Prin sentința civilă nr. 7991 din 15

decembrie 2009 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, a disjuns cererea referitoare la salariata G.A.B., pentru

care s-a format dosarul cu nr. 49516/3/2009. A fost admisă excepția de

necompetență teritorială și s-a declinat competența teritorială în favoarea

Tribunalului Brașov. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență,

dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru

soluționare.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un

conflict de muncă.

Potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (1)

din Legea nr. 53/2003 judecarea conflictelor de muncă este de competența

instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 2 pct. l lit.

c) C. proc. civ. Tribunalele judecă în primă instanță conflicte de muncă, cu

excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

In ceea ce privește competența

teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, dispozițiile imperative ale

art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt în sensul că cererile referitoare

la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei

circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz,

sediul.

Instanța a reținut că după cum rezultă

din cererea de chemare în judecată acțiunea a fost introdusă de către F.A.F. în

numele și pentru salariații din listele anexă la acțiune.

S-a mai reținut că potrivit dispozițiilor

art. 28 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 „Organizațiile sindicale

apără drepturile membrilor lor ce decurg din legislația muncii, statutele

funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele

individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu

ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de

jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători

proprii sau aleși".

Din prevederile art. 28 alin. (2) ale

Legii nr. 54/2003 rezultă că „In exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin.

(1) organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută

de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor,

fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acțiunea nu

va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză

se opune sau renunță la judecată".

Așadar, prin aceste dispoziții legale,

organizațiilor sindicale li s-a recunoscut calitatea de reprezentanți, de

mandatari ai membrilor de sindicat.

Acest statut conferit în mod expres de

legiuitor nu transformă organizația sindicală, în cazul exercitării unei

acțiuni în numele membrilor săi, în reclamant, în titular al acțiunii sau al

dreptului ce formează obiectul judecății.

Reclamantul este persoana care are

legitimarea procesuală activă, titular al acțiunii deduse judecății, al

dreptului ce formează obiectul raportului juridic (în speță, titularul

drepturilor bănești solicitate) și care tinde la realizarea unor obligații

contractuale cu consecințe asupra patrimoniului său.

Federația nu este reclamantă în proces,

pentru că nu a sesizat instanța pentru a obține recuperarea unor drepturi cu

scopul de a le introduce în patrimoniul ei propriu, ci are calitatea de

reprezentant ai salariaților, pentru care nu trebuie să prezinte mandat privind

exercițiul dreptului de chemare în judecată, scopul afirmat al promovării

acțiunii fiind acela de a asigura respectarea drepturilor salariaților, ce

decurg din contractele colective de muncă.

S-a reținut că nu se poate imagina o

interpretare a dispozițiilor art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 54/2003,

care ar conferi organizației sindicale statutul de reclamant, pentru că s-ar

ajunge în situația în care drepturile solicitate s-ar reflecta în patrimoniul

federației și ar transforma instanța, în raza căreia majoritatea federațiilor

sindicale își au sediul, într-o instanță unică la nivel național.

In concluzie, s-a reținut că în speță

calitatea de reclamanți o au salariații, și nu F.A.F., care este doar

reprezentanta acestora, iar instanța competentă este cea stabilită de art. 284

din Legea nr. 53/2003 în a cărei circumscripție reclamanții își au domiciliul,

respectiv potrivit art. 2, alin. (1), pct. c) C. proc. civ. Tribunalul Brașov.

Cu privire la conflictul negativ de competență

de față urmează a se constata că instanța competentă în soluționarea cererii de

chemare în judecată este Tribunalul Brașov pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 1532 C. civ.

„Mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată,

de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit

însărcinarea."

In art. 1537 se dispune că „Mandatarul nu

poate face nimic afară din limitele mandatului său".

Mandatul este un contract consensual,

care ia naștere prin simplul acord de voință al părților, fără a fi supus

vreunei forme speciale, putând fi expres sau tacit (art. 1533 C. civ.).

Existența mandatului tacit rezultă din acele împrejurări de fapt care exprimă

intenția părților și care pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Față de normele dreptului comun rezultă

că prin dispozițiile art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003 s-au statuat

trăsăturile caracteristice ale mandatului special al organizațiilor sindicale.

Astfel, potrivit art. 28:

(1) "Organizațiile sindicale apără

drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele

funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele

individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu

ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție,

a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau

aleși.

(2) In exercitarea atribuțiilor prevăzute

la alin. (1) organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune

prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele

membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în

cauză. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația

sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată".

In acest context, este de relevat, pe de

o parte, că în conținutul Legii nr. 54/2003, nu sunt dispoziții care să deroge

de la normele dreptului comun și că, pe de altă parte,mandatul organizației de

sindicat nu poate fi conceput dincolo de limitele ce i s-au stabilit prin

dispozițiile legale speciale amintite.

Așa fiind, din analiza lucrărilor

dosarului rezultă că reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată în

calitatea sa de mandatar al salariaților, calitate conferită de dispozițiile

speciale ale Legii nr. 54/2003, în scopul realizării drepturilor acestora

decurgând din contractul colectiv de muncă.

Chiar în cererea de chemare în judecată

reclamanta arată că acțiunea este formulată în numele și pentru persoanele

menționate în listele anexă, toți salariați ai pârâtei și membri de sindicat ai

reclamantei.

In consecință, titularii dreptului ce

formează obiectul raportului juridic sunt mandanții, salariați din tabelul

anexă la cererea de chemare în judecată și nu organizația de sindicat. De

altfel, că salariații sunt titularii dreptului și au calitatea de mandanți

rezultă și din faptul că în art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 se

statuează că „Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația

sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată".

In concluzie, cum reclamanta a acționat

în calitate de mandatară, salariații având calitatea de mandanți și cum prin

dispozițiile art. 284 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 coroborat cu

art.2, pct. 1, lit. c) C. proc. civ. se stabilește competența teritorială în

materia litigiilor de muncă în favoarea instanței de la domiciliul

reclamantului,iar domiciliile mandanților sunt în orașul Brașov, rezultă că

instanța competentă este Tribunalul Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

septembrie 2010.