ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4596/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 aprilie 2009 la Tribunalul Brașov reclamanta F.A.F., cu sediul în București, sector 1, a formulat o acțiune în numele și pentru salariații menționați în lista anexă, în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia la acordarea angajaților membri de sindicat a ajutorului material aferent Zilei Feroviarilor pentru anii 2006, 2007 și 2008, respectiv un salariu de bază pentru fiecare an, la nivelul clasei 1 de salarizare, actualizat cu rata inflației la data plății efective, în conformitate cu dispozițiile contractelor colective de muncă la nivel de unitate pe anii 2005-2006,2007-2008.

In drept s-au invocat dispozițiile art. 64 alin. (1) CCM 2005-2006, art. 65 alin. (1) CCM 2007-2008, prelungit prin act adițional, art. 40 alin. (2) lit. c), art. 155, art. 166 alin. (1) art. 236 alin. (1), art. 241 alin. (1), lit. a), art. 243, art. 239 C. muncii, art. 28 și urm. din Legea nr. 54/2003, Legea nr. 130/1996 republicată, art. 41 alin. (5) din Constituția României, art. 969 C. civ. In motivare s-a arătat că F.A.F. a participat prin reprezentanții săi la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă la nivelul C.N.C.F. C.F.R. SA și potrivit art. 65 alin. (1) din CCM la nivel de unitate pe anii 2007-2008 și art. 64 alin. (1) din CCM la nivel de unitate pentru anii 2005-2006 s-a stabilit că salariații C.N.C.F.

C.F.R. SA vor beneficia cu ocazia Zilei Feroviarilor de un ajutor material al cărui cuantum va fi de cel puțin un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare. Acest drept salarial nu a fost acordat niciodată de către pârâtă în anul 2006 și 2008, iar în 2007 s-a acordat doar parțial și în sumă de 100 lei brut pentru fiecare salariat, aceasta reprezentând doar un sfert din suma ce s-ar fi cuvenit fiecărui salariat. Prin sentința civilă nr. 849/M din 7 mai 2009 Tribunalul Brașov și-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București reținând că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă drepturile salariale solicitate de reclamantă, în calitate de organizație federală, reprezentantă a salariaților membri de sindicat.

S-a mai reținut că sunt incidente dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii în sensul că „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) (conflictele de muncă) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz sediul". Acest text de lege are caracter imperativ și stabilește competența teritorială exclusivă în materia litigiilor de muncă în favoarea instanței de la domiciliul sau sediul reclamantului, dispoziție imperativă, iar, în speță, sediul reclamantei este în București. Prin sentința civilă nr. 7991 din 15 decembrie 2009 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a disjuns cererea referitoare la salariata G.A.B., pentru care s-a format dosarul cu nr. 49516/3/2009.

A fost admisă excepția de necompetență teritorială și s-a declinat competența teritorială în favoarea Tribunalului Brașov. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționare. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă. Potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă. Potrivit dispozițiilor art. 2 pct. l lit. c) C. proc. civ. Tribunalele judecă în primă instanță conflicte de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

In ceea ce privește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, dispozițiile imperative ale art. 284 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 sunt în sensul că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. Instanța a reținut că după cum rezultă din cererea de chemare în judecată acțiunea a fost introdusă de către F.A.F. în numele și pentru salariații din listele anexă la acțiune.

S-a mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 „Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși". Din prevederile art. 28 alin. (2) ale Legii nr. 54/2003 rezultă că „In exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1) organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.

Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată". Așadar, prin aceste dispoziții legale, organizațiilor sindicale li s-a recunoscut calitatea de reprezentanți, de mandatari ai membrilor de sindicat. Acest statut conferit în mod expres de legiuitor nu transformă organizația sindicală, în cazul exercitării unei acțiuni în numele membrilor săi, în reclamant, în titular al acțiunii sau al dreptului ce formează obiectul judecății. Reclamantul este persoana care are legitimarea procesuală activă, titular al acțiunii deduse judecății, al dreptului ce formează obiectul raportului juridic (în speță, titularul drepturilor bănești solicitate) și care tinde la realizarea unor obligații contractuale cu consecințe asupra patrimoniului său.

Federația nu este reclamantă în proces, pentru că nu a sesizat instanța pentru a obține recuperarea unor drepturi cu scopul de a le introduce în patrimoniul ei propriu, ci are calitatea de reprezentant ai salariaților, pentru care nu trebuie să prezinte mandat privind exercițiul dreptului de chemare în judecată, scopul afirmat al promovării acțiunii fiind acela de a asigura respectarea drepturilor salariaților, ce decurg din contractele colective de muncă. S-a reținut că nu se poate imagina o interpretare a dispozițiilor art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 54/2003, care ar conferi organizației sindicale statutul de reclamant, pentru că s-ar ajunge în situația în care drepturile solicitate s-ar reflecta în patrimoniul federației și ar transforma instanța, în raza căreia majoritatea federațiilor sindicale își au sediul, într-o instanță unică la nivel național.

In concluzie, s-a reținut că în speță calitatea de reclamanți o au salariații, și nu F.A.F., care este doar reprezentanta acestora, iar instanța competentă este cea stabilită de art. 284 din Legea nr. 53/2003 în a cărei circumscripție reclamanții își au domiciliul, respectiv potrivit art. 2, alin. (1), pct. c) C. proc. civ. Tribunalul Brașov. Cu privire la conflictul negativ de competență de față urmează a se constata că instanța competentă în soluționarea cererii de chemare în judecată este Tribunalul Brașov pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 1532 C. civ.

„Mandatul este un contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea." In art. 1537 se dispune că „Mandatarul nu poate face nimic afară din limitele mandatului său". Mandatul este un contract consensual, care ia naștere prin simplul acord de voință al părților, fără a fi supus vreunei forme speciale, putând fi expres sau tacit (art. 1533 C. civ.). Existența mandatului tacit rezultă din acele împrejurări de fapt care exprimă intenția părților și care pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Față de normele dreptului comun rezultă că prin dispozițiile art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003 s-au statuat trăsăturile caracteristice ale mandatului special al organizațiilor sindicale.

Astfel, potrivit art. 28: (1) "Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. (2) In exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1) organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.

Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată". In acest context, este de relevat, pe de o parte, că în conținutul Legii nr. 54/2003, nu sunt dispoziții care să deroge de la normele dreptului comun și că, pe de altă parte,mandatul organizației de sindicat nu poate fi conceput dincolo de limitele ce i s-au stabilit prin dispozițiile legale speciale amintite. Așa fiind, din analiza lucrărilor dosarului rezultă că reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată în calitatea sa de mandatar al salariaților, calitate conferită de dispozițiile speciale ale Legii nr. 54/2003, în scopul realizării drepturilor acestora decurgând din contractul colectiv de muncă.

Chiar în cererea de chemare în judecată reclamanta arată că acțiunea este formulată în numele și pentru persoanele menționate în listele anexă, toți salariați ai pârâtei și membri de sindicat ai reclamantei. In consecință, titularii dreptului ce formează obiectul raportului juridic sunt mandanții, salariați din tabelul anexă la cererea de chemare în judecată și nu organizația de sindicat. De altfel, că salariații sunt titularii dreptului și au calitatea de mandanți rezultă și din faptul că în art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 se statuează că „Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată". In concluzie, cum reclamanta a acționat în calitate de mandatară, salariații având calitatea de mandanți și cum prin dispozițiile art. 284 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 coroborat cu art.2, pct. 1, lit. c) C. proc.

civ. se stabilește competența teritorială în materia litigiilor de muncă în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului,iar domiciliile mandanților sunt în orașul Brașov, rezultă că instanța competentă este Tribunalul Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2010.