ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4984/2010

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea

înregistrată la data de 9 august 2006 la Judecătoria Botoșani reclamantul M.I. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea acestuia la acordarea de

despăgubiri, deoarece acesta a favorizat “jaful” asupra proprietății început în

1947.

În motivare,

reclamantul a arătat că Statul Român, prin instituțiile sale, a facilitat lupta

de clasă comunistă pentru lichidarea persoanelor incomode.

Prin sentința civilă

nr. 4076 din 22 septembrie 2006 Judecătoria a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani.

Tribunalul Botoșani,

prin sentința civilă nr. 141 din 29 ianuarie 2009, a respins acțiunea ca nefondată.

Curtea de Apel Suceava,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 102

din 24 iunie 2009 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.I.

împotriva sentinței pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 52 alin.

(3) teza I din Constituția României „Statul Român răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate pentru erori judiciare”, răspundere care poate fi

antrenată în condițiile prevăzute de art. 504 - 507 C. proc. pen.

Prin art. 504 alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că persoana care a fost definitiv condamnată are

dreptul la repararea pagubei suferite de către Statul Român, numai în situația

în care, în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de

achitare.

Conform alin. (2) din

același text, dreptul la reparație intervine și în cazul privării de libertate

al persoanei în mod nelegal, în cursul procesului penal, dar și în situația

persoanei căreia în cursul procesului penal i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal.

Răspunderea statului

este circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, răspunderea

fiind directă, cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesul penal.

Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în art. 5 paragraf

5 prevede că „orice persoană care este victima unei dețineri sau a unei

arestări nelegale are dreptul la despăgubiri", textul garantând un drept

executoriu la reparație numai pentru victimele unei arestări sau a unei

detenții.

Prima instanță a

reținut corect că reclamantul nu a depus la dosar nici o hotărâre din care să

rezulte că ar fi fost victima unor erori judiciare ce decurg din condamnarea pe

nedrept sau privarea de libertate în mod nelegal, că nu sunt îndeplinite

condițiile art. 504 C. proc. pen., pentru a putea fi obligat Statul Român să

achite reclamantului daunele solicitate.

Se constată din actele

dosarului că reclamantul a fost parte în mai multe litigii, atât civile (parte

întemeiate pe prevederile Legilor fondului funciar, altele având ca obiect

divorț, partaj bunuri comune, anulare contract vânzare cumpărate), cât și

penale (privind infracțiunea de lovire sau infracțiunile reținute în sentința

penală din 292 din 21 aprilie 1987 a Tribunalului Județean Botoșani).

Prin art. 52 alin. (3)

din Constituție este reglementată răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare. O asemenea răspundere este posibilă atât pentru cauzele

penale, cât și pentru cauzele civile „în care s-au săvârșit erori

judiciare".

Reclamantul a invocat

ca fiind încadrabil în sintagma de „eroare judiciară" aspectul că i-a fost

îngrădit accesul la un tribunal independent.

Astfel cum rezultă

chiar din memoriile depuse de reclamant nu există nici o situație de asemenea

gen, iar din actele dosarului (hotărârile judecătorești) a rezultat că

reclamantul s-a putut adresa instanțelor judecătorești pentru soluționarea

situațiilor litigioase învederate în acțiunea inițială, cât și în precizările

ulterioare.

De asemenea,

reclamantul a arătat că nu i s-a răspuns la petițiile adresate Ministerului

Administrației și Internelor și Ministerului Economiei și Finanțelor sau că,

răspunzându-i-se, a fost îndreptat să se adreseze instanțelor de judecată.

Ori, din actele

dosarului rezultă că la petițiile formulate și adresate celor două ministere i

s-a răspuns reclamantului, indicându-i-se și posibilitatea cenzurării

răspunsurilor de către instanțele de judecată.

Eroarea judiciară nu

poate fi raportată la soluțiile pronunțate în dosare civile sau penale invocate

de reclamant și de care acesta este nemulțumit, atâta timp cât acestea nu

implică reaua credință sau neglijența gravă a judecătorului în exercitarea

funcției.

Cum hotărârile

judecătorești invocate de reclamant în sprijinul cererii sale,sunt definitive

și irevocabile și nu sunt rezultatul unor erori judiciare, nu se poate exercita

acțiunea în dezdăunare îndreptată împotriva statului.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că: se judecă de aproape trei ani; a invocat prevederile

art. 1000 C. civ.; a fost supus de-a lungul timpului la numeroase abuzuri atât

înainte de 1989, cât și după aceea; instanța a reținut că nu se încadrează în

dispozițiile art. 504-507 C. proc. pen.; răspunderea poate fi antamată și

pentru erori judiciare de natură civilă; instanțele nu sunt independente pentru

că a primit numeroase soluții contradictorii; instanța de recurs trebuia să

verifice cu atenție actele existente la dosar și că există zeci de martori în

sprijinul celor susținute.

Prin încheierea de

ședință de la 10 mai 2010 s-a încuviințat cererea de acordare a ajutorului

public financiar sub forma asistenței prin avocat.

Analizând calea de atac

prin prisma excepției invocate, Înalta Curte reține cele ce succed.

Art. 302

1

C.

proc. civ. stabilește cuprinsul cererii de recurs, printre care și motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lot – lit. c), motivare

ce se face, conform art. 303 alin. (1), prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs.

Rezultă astfel că

declararea recursului trebuie să fie însoțită și de o motivare corespunzătoare,

în sensul arătării cu claritate a acelor critici, circumscrise fiind motivelor

de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii

atacate.

Simpla indicare de

către recurent a motivelor de modificare prevăzute de pct. 7, 8 și 9 ale art. 304

C. proc. civ., fără indicarea în concret a greșelilor săvârșite de instanța de

apel care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ

prevăzute de lege, nu semnifică o motivare în sensul art. 303 C. proc. civ.,

întrucât recurentul s-a mărginit să expună o succesiune de fapte și afirmații,

pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic.

Cum motivele invocate

nu se constituie într-o veritabilă critică a deciziei, recursul este nemotivat

și, prin raportare la prevederile art. 306 C. proc. civ., este sancționat cu

nulitatea.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

IN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul M.D.I. împotriva deciziei nr. 102 din 24 iunie 2009 a

Curții de Apel

Suceava, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5

octombrie 2010.