ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4984/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la data de 9 august 2006 la Judecătoria Botoșani reclamantul M.I. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri, deoarece acesta a favorizat “jaful” asupra proprietății început în 1947. În motivare, reclamantul a arătat că Statul Român, prin instituțiile sale, a facilitat lupta de clasă comunistă pentru lichidarea persoanelor incomode. Prin sentința civilă nr. 4076 din 22 septembrie 2006 Judecătoria a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani. Tribunalul Botoșani, prin sentința civilă nr. 141 din 29 ianuarie 2009, a respins acțiunea ca nefondată.

Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 102 din 24 iunie 2009 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.I. împotriva sentinței pentru următoarele considerente: Potrivit art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României „Statul Român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate pentru erori judiciare”, răspundere care poate fi antrenată în condițiile prevăzute de art. 504 - 507 C. proc. pen. Prin art. 504 alin. (1) C. proc. pen. se prevede că persoana care a fost definitiv condamnată are dreptul la repararea pagubei suferite de către Statul Român, numai în situația în care, în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Conform alin. (2) din același text, dreptul la reparație intervine și în cazul privării de libertate al persoanei în mod nelegal, în cursul procesului penal, dar și în situația persoanei căreia în cursul procesului penal i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Răspunderea statului este circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, răspunderea fiind directă, cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesul penal. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în art. 5 paragraf 5 prevede că „orice persoană care este victima unei dețineri sau a unei arestări nelegale are dreptul la despăgubiri", textul garantând un drept executoriu la reparație numai pentru victimele unei arestări sau a unei detenții.

Prima instanță a reținut corect că reclamantul nu a depus la dosar nici o hotărâre din care să rezulte că ar fi fost victima unor erori judiciare ce decurg din condamnarea pe nedrept sau privarea de libertate în mod nelegal, că nu sunt îndeplinite condițiile art. 504 C. proc. pen., pentru a putea fi obligat Statul Român să achite reclamantului daunele solicitate. Se constată din actele dosarului că reclamantul a fost parte în mai multe litigii, atât civile (parte întemeiate pe prevederile Legilor fondului funciar, altele având ca obiect divorț, partaj bunuri comune, anulare contract vânzare cumpărate), cât și penale (privind infracțiunea de lovire sau infracțiunile reținute în sentința penală din 292 din 21 aprilie 1987 a Tribunalului Județean Botoșani).

Prin art. 52 alin. (3) din Constituție este reglementată răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. O asemenea răspundere este posibilă atât pentru cauzele penale, cât și pentru cauzele civile „în care s-au săvârșit erori judiciare". Reclamantul a invocat ca fiind încadrabil în sintagma de „eroare judiciară" aspectul că i-a fost îngrădit accesul la un tribunal independent. Astfel cum rezultă chiar din memoriile depuse de reclamant nu există nici o situație de asemenea gen, iar din actele dosarului (hotărârile judecătorești) a rezultat că reclamantul s-a putut adresa instanțelor judecătorești pentru soluționarea situațiilor litigioase învederate în acțiunea inițială, cât și în precizările ulterioare.

De asemenea, reclamantul a arătat că nu i s-a răspuns la petițiile adresate Ministerului Administrației și Internelor și Ministerului Economiei și Finanțelor sau că, răspunzându-i-se, a fost îndreptat să se adreseze instanțelor de judecată. Ori, din actele dosarului rezultă că la petițiile formulate și adresate celor două ministere i s-a răspuns reclamantului, indicându-i-se și posibilitatea cenzurării răspunsurilor de către instanțele de judecată. Eroarea judiciară nu poate fi raportată la soluțiile pronunțate în dosare civile sau penale invocate de reclamant și de care acesta este nemulțumit, atâta timp cât acestea nu implică reaua credință sau neglijența gravă a judecătorului în exercitarea funcției.

Cum hotărârile judecătorești invocate de reclamant în sprijinul cererii sale,sunt definitive și irevocabile și nu sunt rezultatul unor erori judiciare, nu se poate exercita acțiunea în dezdăunare îndreptată împotriva statului. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că: se judecă de aproape trei ani; a invocat prevederile art. 1000 C. civ.; a fost supus de-a lungul timpului la numeroase abuzuri atât înainte de 1989, cât și după aceea; instanța a reținut că nu se încadrează în dispozițiile art. 504-507 C. proc. pen.; răspunderea poate fi antamată și pentru erori judiciare de natură civilă; instanțele nu sunt independente pentru că a primit numeroase soluții contradictorii; instanța de recurs trebuia să verifice cu atenție actele existente la dosar și că există zeci de martori în sprijinul celor susținute.

Prin încheierea de ședință de la 10 mai 2010 s-a încuviințat cererea de acordare a ajutorului public financiar sub forma asistenței prin avocat. Analizând calea de atac prin prisma excepției invocate, Înalta Curte reține cele ce succed. Art. 302 1 C. proc. civ. stabilește cuprinsul cererii de recurs, printre care și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lot – lit. c), motivare ce se face, conform art. 303 alin. (1), prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Rezultă astfel că declararea recursului trebuie să fie însoțită și de o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii atacate.

Simpla indicare de către recurent a motivelor de modificare prevăzute de pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., fără indicarea în concret a greșelilor săvârșite de instanța de apel care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, nu semnifică o motivare în sensul art. 303 C. proc. civ., întrucât recurentul s-a mărginit să expună o succesiune de fapte și afirmații, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic. Cum motivele invocate nu se constituie într-o veritabilă critică a deciziei, recursul este nemotivat și, prin raportare la prevederile art. 306 C. proc. civ., este sancționat cu nulitatea. Înalta Curte, pentru cele ce preced, va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE IN NUMELE LEGII D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul M.D.I. împotriva deciziei nr. 102 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 octombrie 2010.