ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 563/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul I.M.G. în

contradictoriu cu pârâta Inspecția Muncii a contestat adresa nr. 4456 din 21

iunie 2007 emisă de aceasta și a solicitat ca instanța să

stabilească dacă pârâta este competentă să inspecteze

Episcopia Sloboziei și a Călărașilor și Protoieria

Lehliu, precum și să oblige pârâta să emită un act prin

care să-i comunice punctul de vedere în legătură cu neregulile

sesizate, urmând să-i plătească daune în cuantum de 20.000 lei.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că pârâta a inspectat

angajatorul Protoieria Lehliu și ulterior, i-a comunicat prin adresa nr.

5484 din 16 august 2007 că prevederile Codului Muncii nu sunt aplicabile

relațiilor dintre clerici și cultele cărora aparțin,

conform art. 23 alin. (1) și art. 26 alin. (2) din Legea nr. 489/2006,

fiind îndrumat să se adreseze angajatorului și instanțelor de judecată.

Reclamantul

a apreciat că răspunsul pârâtei este un refuz nejustificat de

soluționare a cererilor sale, întrucât cele sesizate intră în

competența acestei autorități publice.

Pârâta

a depus întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență

materială a Tribunalului București.

Prin

sentința nr. 905 din 12 martie 2008 Tribunalul București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de

necompetență materială și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Curții de Apel București pe considerentul

că, autoritatea publică pârâtă este o autoritate publică centrală

în accepțiunea art. 10 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 108/1999 republicată.

Prin

sentința nr. 746 din 25 februarie 2009 Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea

formulată de reclamantul I.M.G. ca neîntemeiată.

Pentru

a pronunța această soluție, în raport de prevederile Legii nr.

489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor,

art. 123 alin. (7) din noul Statut pentru organizarea și funcționarea

Bisericii Ortodoxe Române din 16 ianuarie 2008 (M.Of. nr. 50 din 22 ianuarie

2008), Curtea a reținut că pârâta a răspuns corect și

complet solicitărilor reclamantului, întrucât pentru personalul clerical

nu se poate face o repartiție riguroasă a programului de lucru,

datorită naturii activității de misiune liber asumată.

A

mai reținut Curtea că în raporturile de muncă ale preotului cu Cultul

Eparhial se aplică legile speciale, iar dispozițiile Codului Muncii

numai în măsura în care nu contravin prevederilor speciale.

Cu

privire la capetele de cerere subsecvente, Curtea a constatat că sunt de

asemenea neîntemeiate în baza principiului conform căruia accesoriul urmează

soarta principalului (

accesorium sequitur principale

).

Împotriva

sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs reclamantul

I.M.G.

Prin

cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., s-a arătat, în esență, că sunt greșite

concluziile instanței de fond atâta vreme cât în legea de organizare a Inspecției

Muncii nu se prevede că este exceptat de la control angajatorul-cult.

În

opinia recurentului solicitările sale, legate de programul de lucru, de

prezența serviciului medical de medicină a muncii și de instructajul

pentru protecția muncii nu contravin legilor speciale, astfel că prin

adresa nr. 5484/2007 a Inspecției Muncii i s-a adus un evident prejudiciu,

răspunsul intimatei nefiind nici corect și nici complet.

Prin

întâmpinare, intimata a solicitat menținerea ca legală și

temeinică a sentinței recurate.

Examinând

cauza Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu

este incident motivul de nelegalitate invocat și că nici din

perspectiva art. 304

1

C. proc. civ. nu există motive pentru casarea/modificarea

sentinței atacate.

Din

probatoriul administrat a rezultat că recurentul-reclamant (preot II -

slujitor – la parohia Dor Mărunt II, Protoieria Lehliu, Episcopia

Sloboziei și Călărașilor, în perioada noiembrie 2004 – 24

august 2007) a adresat Inspecției Muncii mai multe petiții, urmare cărora

inspectorii de muncă au dispus măsuri cu termene concrete de

realizare în conformitate cu Legea nr. 108/1999.

Contestația

depusă împotriva răspunsurilor primite a fost soluționată

prin adresa nr. 5484 din 4 iulie 2007, în cuprinsul căreia sunt precizate

limitele impuse de Legea nr. 489/2006 și faptul că pârâta nu este competentă

să soluționeze petiția în întregul ei deoarece „pentru

problemele de disciplina internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile

statutare și canonice [art. 26 alin. (2) din Legea privind libertatea

religioasă și regimul general al cultelor] - fila 18 dosar fond

Tribunalul București.

În

mod corect și în acord cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 554/2004 care lămurește în viziunea legiuitorului

semnificația sintagmei „refuz nejustificat de a soluționa o cerere”

prima instanță a reținut că nu poate fi acceptată

susținerea reclamantului că actul nr. 5484/2002 reprezintă

dovada refuzului nejustificat de a i se soluționa cererile înregistrate la

Inspecția Muncii.

Nu

este lipsită de suport probator și nici legal concluzia judecătorului

fondului în sensul că pârâta a răspuns corect și complet

solicitărilor reclamantului, argumentele fiind pe larg arătate în

considerentele sentinței aflate în control judiciar.

În

aceste condiții, consecința firească a acestei abordări

este aceea de a nu primi nici cererea privind obligarea intimatei-pârâte la

despăgubiri în cuantum de20.000 lei, nefiind întrunite cerințele

prevăzute de art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea

contenciosului administrativ.

Ca

urmare, văzând art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de I.M.G.

împotriva sentinței nr. 746 din 25 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 februarie 2010.