ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1727/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 1809/42/2007

la Curtea de Apel Ploiești, reclamanta E.V. a solicitat instanței să dispună

anularea răspunsului nr. 7910/R din 22 martie 2006 întocmit de Inspectoratul

Teritorial de Muncă București și acordarea de despăgubiri.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că pârâta nu ține seama de sesizarea nr. 1348/R din 18 ianuarie 2006 și

nu face referire la modul în care societatea P.P. SRL respectă contractul

individual de muncă, legalitatea sancțiunilor disciplinare, legalitatea

deciziei nr. 1843 din 28 iunie 2005, reclamanta nefiind informată asupra

sancțiunilor disciplinare și încheierea actului adițional cu privire la

schimbarea locului de muncă.

Reclamanta a invocat excepția de

nelegalitate a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, determinată de

nerespectarea Legii nr. 108/1999 și art. 13 din O.G. nr. 27/2002.

La data de 7 noiembrie 2007, reclamanta

împreună cu E.A., au depus precizări cu privire la procesul-verbal de control

nr. 29066 din 29 martie 2006, solicitând anularea acestuia.

S-a mai susținut că pârâta ascunde

Decizia nr. 1843/2005, la care face referire în răspunsul nr. 7910/2006 și a

solicitat să fie obligată pârâta și Inspecția Muncii de a depune la dosar

documentele care au stat la baza răspunsului nr. 785 din 31 martie 2006 și a

procesului verbal de control nr. 29066 din 29 martie 2006.

La aceeași dată, 7 noiembrie 2007,

reclamanta împreună cu E.A., au depus o altă precizare în vederea constatării

nelegalității răspunsului nr. 785/2006 și a procesului-verbal de control nr. 29066

din 29 martie 2006, arătând ce documente au fost verificate la controlul din

martie 2006 și depunând alte acte.

La termenul din 8 noiembrie 2007, s-a

precizat de către reclamantă că își completează acțiunea și solicită anularea

adresei nr. 910, procesul verbal de control și răspunsul nr. 785.

De asemenea, reclamanta a precizat că

sora sa E.A. nu a formulat cerere de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 182 din 29

noiembrie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta E.V., în

contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă, cu sediul în

București.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că din verificările efectuate în cauză de către

pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă București, precum și din răspunsul

primit de la Inspecția Muncii rezultă că nu au fost constatate nelegalități în

ceea ce privește încheierea, modificarea și executarea contractului individual

de muncă al reclamantei.

Sancțiunile aplicate altor angajați nu

pot fi contestate de reclamantă, o asemenea contestație fiind lipsită de

interes.

În ce privește decizia nr. 1843 din 28

iunie 2006, s-a reținut că aceasta cuprinde doar transferul reclamantei și al

surorii sale la un alt punct de lucru, nefăcându-se referire la salariul de

încadrare, ceea ce înseamnă că salariul a rămas neschimbat. În conformitate cu

prevederile art. 157 C. muncii, salariile se stabilesc prin negocieri între

angajatori și salariați, reclamanta nefăcând dovada că a cerut majorarea

acestuia.

În ceea ce privește excepția de

nelegalitate invocată, instanța a reținut că nu este decât o susținere a

reclamantei care consideră că nu a fost respectată Legea nr. 108/1999 și O.G.

nr. 27/2002, nefiind întrunite condițiile unei excepții de nelegalitate, așa

cum este prevăzut în art. 4 din Legea nr. 554/ 2004.

A fost respinsă susținerea reclamantei

referitoare la decizia nr. 3510 din 20 martie 2007, întrucât aceasta avea

posibilitatea să solicite completarea deciziei cu datele necesare în vederea

obținerii ajutorului de șomaj.

Împotriva sentinței civile sus menționate

a declarat recurs E.V. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate sub aspectul

soluționării cererii sale ce viza anularea răspunsurilor nr. 7910 din 22 martie

2006, 785 din 31 martie 2006 și a procesului verbal de control încheiat de

autoritățile publice care nu fac referire la sesizarea pe care a înaintat-o

pârâtei chemata în judecată.

Din oficiu instanța de judecată a ridicat

excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei.

Recurenta a precizat că insistă ca să fie

judecată cauza în contencios administrativ întrucât înțelege să se judece cu o

autoritate locală respectiv Inspectoratul Teritorial de Muncă București.

Analizând cu prioritate excepția

necompetenței materiale conform prevederilor art. 137 și respectiv art. 306

alin. (2) C. proc. civ. Curtea constată următoarele:

Reclamanta-recurentă a chemat în judecată

Inspectoratul Teritorial de Muncă București instituție publică ale cărei atribuții

conform Legii nr. 108/1999, republicată și H.G. nr. 767/1999 sunt „controlul

aplicării prevederilor legale referitoare la relațiile de muncă, la securitatea

și sănătatea în muncă, la protecția salariaților care lucrează în condițiile

deosebite și a prevederilor legale referitoare la asigurările sociale”.

Instanța constată că reclamanta a

insistat că cererea cu care a investit instanța de judecată să fie soluționată

pe calea contenciosului administrativ conform prevederilor Legii nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ.

S-a pus astfel problema stabilirii

competenței materiale în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și

de calea procedurală aleasă de parte. În condițiile în care reclamanta indică

drept temei juridic al acțiunii Legea nr. 554/2004 și solicită ca cererea să

fie soluționată pe calea contenciosului administrativ, competența de

soluționare a cauzei va fi stabilită conform actului normativ anterior citat.

Considerentele pentru care trebuie să se

procedeze într-o asemenea modalitate sunt acelea ale punerii în aplicare a

principiului disponibilității care permite titularului cererii să aleagă calea

procedurală pentru recunoașterea dreptului sau interesului legitim invocat.

Se constată de asemenea că reclamanta a

înțeles să cheme în judecată o instituție publică locală situație față de care

conform art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, competența materială aparține

tribunalului ca instanță de contencios administrativ.

Competența materială s-a stabilit astfel

după rangul autorității care emite sau după caz încheie actul administrativ

dedus judecății în sistemul administrației publice.

Conform aceluiași act normativ în

contencios administrativ reclamanta se poate adresa instanței de la domiciliul

său, având însă posibilitatea de a se adresa și instanței de la domiciliul

pârâtului.

Reclamanta-recurentă locuiește în județul

Buzău și a ales să se adreseze instanței de contencios administrativ de la

domiciliul său.

Curtea constată față de aceste

considerente că excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei este

fondată, urmând ca prin admiterea recursului conform art. 312 C. proc. civ. art.

20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 să fie casată hotărârea recurată și trimisă

cauza spre soluționare la Tribunalul Buzău, în a cărei rază teritorială

domiciliază recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de E.V.

împotriva sentinței civile nr. 182 din 29 noiembrie 2007 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul Buzău, secția de contencios

administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18

aprilie 2008.