ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1727/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 1809/42/2007 la Curtea de Apel Ploiești, reclamanta E.V. a solicitat instanței să dispună anularea răspunsului nr. 7910/R din 22 martie 2006 întocmit de Inspectoratul Teritorial de Muncă București și acordarea de despăgubiri. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta nu ține seama de sesizarea nr. 1348/R din 18 ianuarie 2006 și nu face referire la modul în care societatea P.P. SRL respectă contractul individual de muncă, legalitatea sancțiunilor disciplinare, legalitatea deciziei nr. 1843 din 28 iunie 2005, reclamanta nefiind informată asupra sancțiunilor disciplinare și încheierea actului adițional cu privire la schimbarea locului de muncă.

Reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, determinată de nerespectarea Legii nr. 108/1999 și art. 13 din O.G. nr. 27/2002. La data de 7 noiembrie 2007, reclamanta împreună cu E.A., au depus precizări cu privire la procesul-verbal de control nr. 29066 din 29 martie 2006, solicitând anularea acestuia. S-a mai susținut că pârâta ascunde Decizia nr. 1843/2005, la care face referire în răspunsul nr. 7910/2006 și a solicitat să fie obligată pârâta și Inspecția Muncii de a depune la dosar documentele care au stat la baza răspunsului nr. 785 din 31 martie 2006 și a procesului verbal de control nr. 29066 din 29 martie 2006. La aceeași dată, 7 noiembrie 2007, reclamanta împreună cu E.A., au depus o altă precizare în vederea constatării nelegalității răspunsului nr. 785/2006 și a procesului-verbal de control nr. 29066 din 29 martie 2006, arătând ce documente au fost verificate la controlul din martie 2006 și depunând alte acte.

La termenul din 8 noiembrie 2007, s-a precizat de către reclamantă că își completează acțiunea și solicită anularea adresei nr. 910, procesul verbal de control și răspunsul nr. 785. De asemenea, reclamanta a precizat că sora sa E.A. nu a formulat cerere de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 182 din 29 noiembrie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta E.V., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă, cu sediul în București. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că din verificările efectuate în cauză de către pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă București, precum și din răspunsul primit de la Inspecția Muncii rezultă că nu au fost constatate nelegalități în ceea ce privește încheierea, modificarea și executarea contractului individual de muncă al reclamantei.

Sancțiunile aplicate altor angajați nu pot fi contestate de reclamantă, o asemenea contestație fiind lipsită de interes. În ce privește decizia nr. 1843 din 28 iunie 2006, s-a reținut că aceasta cuprinde doar transferul reclamantei și al surorii sale la un alt punct de lucru, nefăcându-se referire la salariul de încadrare, ceea ce înseamnă că salariul a rămas neschimbat. În conformitate cu prevederile art. 157 C. muncii, salariile se stabilesc prin negocieri între angajatori și salariați, reclamanta nefăcând dovada că a cerut majorarea acestuia. În ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată, instanța a reținut că nu este decât o susținere a reclamantei care consideră că nu a fost respectată Legea nr. 108/1999 și O.G.

nr. 27/2002, nefiind întrunite condițiile unei excepții de nelegalitate, așa cum este prevăzut în art. 4 din Legea nr. 554/ 2004. A fost respinsă susținerea reclamantei referitoare la decizia nr. 3510 din 20 martie 2007, întrucât aceasta avea posibilitatea să solicite completarea deciziei cu datele necesare în vederea obținerii ajutorului de șomaj. Împotriva sentinței civile sus menționate a declarat recurs E.V. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate sub aspectul soluționării cererii sale ce viza anularea răspunsurilor nr. 7910 din 22 martie 2006, 785 din 31 martie 2006 și a procesului verbal de control încheiat de autoritățile publice care nu fac referire la sesizarea pe care a înaintat-o pârâtei chemata în judecată.

Din oficiu instanța de judecată a ridicat excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei. Recurenta a precizat că insistă ca să fie judecată cauza în contencios administrativ întrucât înțelege să se judece cu o autoritate locală respectiv Inspectoratul Teritorial de Muncă București. Analizând cu prioritate excepția necompetenței materiale conform prevederilor art. 137 și respectiv art. 306 alin. (2) C. proc. civ. Curtea constată următoarele: Reclamanta-recurentă a chemat în judecată Inspectoratul Teritorial de Muncă București instituție publică ale cărei atribuții conform Legii nr. 108/1999, republicată și H.G. nr. 767/1999 sunt „controlul aplicării prevederilor legale referitoare la relațiile de muncă, la securitatea și sănătatea în muncă, la protecția salariaților care lucrează în condițiile deosebite și a prevederilor legale referitoare la asigurările sociale”.

Instanța constată că reclamanta a insistat că cererea cu care a investit instanța de judecată să fie soluționată pe calea contenciosului administrativ conform prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. S-a pus astfel problema stabilirii competenței materiale în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de calea procedurală aleasă de parte. În condițiile în care reclamanta indică drept temei juridic al acțiunii Legea nr. 554/2004 și solicită ca cererea să fie soluționată pe calea contenciosului administrativ, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită conform actului normativ anterior citat. Considerentele pentru care trebuie să se procedeze într-o asemenea modalitate sunt acelea ale punerii în aplicare a principiului disponibilității care permite titularului cererii să aleagă calea procedurală pentru recunoașterea dreptului sau interesului legitim invocat.

Se constată de asemenea că reclamanta a înțeles să cheme în judecată o instituție publică locală situație față de care conform art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, competența materială aparține tribunalului ca instanță de contencios administrativ. Competența materială s-a stabilit astfel după rangul autorității care emite sau după caz încheie actul administrativ dedus judecății în sistemul administrației publice. Conform aceluiași act normativ în contencios administrativ reclamanta se poate adresa instanței de la domiciliul său, având însă posibilitatea de a se adresa și instanței de la domiciliul pârâtului. Reclamanta-recurentă locuiește în județul Buzău și a ales să se adreseze instanței de contencios administrativ de la domiciliul său.

Curtea constată față de aceste considerente că excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei este fondată, urmând ca prin admiterea recursului conform art. 312 C. proc. civ. art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 să fie casată hotărârea recurată și trimisă cauza spre soluționare la Tribunalul Buzău, în a cărei rază teritorială domiciliază recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de E.V. împotriva sentinței civile nr. 182 din 29 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Buzău, secția de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2008.