ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3358/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3358/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

și procedura derulată în primă instanță

Prin acțiunea

înregistrată inițial pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a, conflicte

de muncă și asigurări sociale, reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.S., obligarea acestuia la plata

sumei de 71.419 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin executarea

defectuoasă a contractului său individual de muncă, în calitate de director

general al R.N.P. Romsilva; actualizarea debitului până la data plății efective

și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în perioada 2005-2007, pârâtul a avut

calitatea de manager general, fiind numit prin H.G. nr. 1105/2003, prin care i

s-au stabilit și atribuțiile.

Prin diferite

decizii, pârâtul a dispus schimbarea din funcție a managerilor generali de la Direcția

Silvică Botoșani, decizii anulate irevocabil de către instanțele judecătorești

prin hotărârile pe care, deși erau executorii de drept, pârâtul nu le-a pus în

executare, cauzând, atât prin emiterea deciziilor nelegale, cât și prin refuzul

de executare un prejudiciu autorității reclamante, constând în cheltuieli de

judecată și despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătorești, în sumă totală,

pentru cele două persoane schimbate din funcție, de 71.419 RON.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 270 și urm. C. muncii, art. 942 și urm. C.

civ.

Prin întâmpinare,

pârâtul a invocat excepția de necompetență materială, excepția prescripției

dreptului la acțiune, nulitatea cererii de chemare în judecată, excepția de

inadmisibilitate a acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Prin sentința nr.

3378 din 20 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, a admis excepția de necompetență materială și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând că în

raport de prevederile art. 1 alin. (1) și art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr.

59/2000, pârâtul este învestit cu exercițiul autorității publice, fiindu-i

aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar

prin decizia nr. 4309 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale,

recursul a fost respins ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

la data de 02 decembrie 2010, iar la data de 03 mai 2010, pârâtul a depus note de

ședință, prin care a reiterat excepțiile invocate în fața Tribunalului, susținând

în plus și excepția lipsei procedurii prealabile.

La rândul său, reclamanta

a invocat excepția de necompetență materială a acestei instanțe, arătând că, în

opinia sa, instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul București, secția

a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, potrivit art. 270 din Legea

nr. 53/2003 - C. muncii.

apel

Prin sentința nr. 3372

din 10 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția de necompetență materială, a admis excepția de inadmisibilitate

a acțiunii și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta

R.N.P. Romsilva, în contradictoriu cu pârâul M.S., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Referitor la excepția

de necompetență materială, s-a stabilit irevocabil că, în raport de prevederile

art. 1 alin. (1) și art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, pârâtul este învestit

cu exercițiul autorității publice aplicându-i-se prevederile Legii nr. 188/1999,

prin urmare instanța competentă material să judece acest litigiu este instanța de

contencios administrativ a Curții de Apel București, autoritatea reclamantă fiind

o autoritate publică centrală.

Pe de altă parte, potrivit

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În speță, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și

asigurări sociale, ca instanță de recurs, a stabilit că între reclamantă și pârât

nu este un raport de muncă, ci un raport de serviciu, fiind aplicabile dispozițiile

Legii nr. 188/1999, iar instanța de față este o instanță de fond, astfel încât,

decizia pronunțată de instanța de recurs prin care a dezlegat acest aspect și implicit

problema competenței de soluționare în primă instanță a cauzei este obligatorie.

În ceea ce privește excepția

de inadmisibilitate Curtea de apel a apreciat că este întemeiată, reținând că potrivit

art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, republicată, răspunderea civilă a funcționarului

public se angajează pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității

sau instituției publice în care funcționează, ceea ce presupune că pentru antrenarea

răspunderii materiale, trebuie îndeplinite cumulativ, condițiile răspunderii civile

delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ., respectiv fapta ilicită, vinovăția,

existența unui prejudiciu material și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Pe de altă parte, însă,

potrivit art. 85 din același act normativ repararea pagubelor aduse autorității

sau instituției publice în situațiile prevăzute la art. 84 lit. a) și b) se dispune

prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin

sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei,

sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situația prevăzută

la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.

Împotriva ordinului sau

dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de

contencios administrativ.

Dreptul conducătorului

autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare

se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii.

Prin urmare, potrivit

acestor dispoziții legale, antrenarea răspunderii civile a funcționarilor publici

pentru pagubele aduse autorității, în condițiile art. 84 din lege, se face prin

emiterea de către conducătorul autorității a unei decizii sau a unui ordin de imputare

sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar nu prin formularea unei

acțiuni în pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Întrucât Legea nr. 188/1999

este o lege specială și se aplică cu precădere față de dispozițiile C. muncii și

C. civ., Curtea de apel a reținut că reclamanta avea la îndemână procedura emiterii

unui ordin de imputare sau luarea unui angajament de plată pârâților, neputând exista

mai multe căi procedurale pentru realizarea unui drept, respectiv repararea unui

prejudiciu.

Astfel, după emiterea

unui ordin sau a unei decizii de imputare, pârâtul, în ipoteza în care se considera

vătămat, se putea adresa instanței de contencios administrativ, în caz contrar,

ordinul sau decizia devenind titlu executoriu.

în cauză

Reclamanta R.N.P. Romsilva

a atacat cu recurs sentința menționată, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul

art. 304 pct. 8, 9 și 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a interpretat greșit raportul

juridic, susținând că sunt aplicabile dispozițiile art. 84 lit. a) din Legea

nr. 188/1999, în condițiile în care probele dosarului, potrivit cărora regia a plătit

daune cumulate în sumă de 71.419 RON unor terțe persoane în temeiul unor hotărâri

judecătorești, demonstrau fără putință de tăgadă că speța este supusă prevederilor

art. 84 lit. c) din aceeași lege.

Pornind de la această

premisă - greșit identificată, în opinia recurentei - instanța a aplicat eronat

prevederile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, ignorând teza a II-a, potrivit

căreia, în situația prevăzută la art. 84 lit. c), repararea pagubelor aduse autorității

sau instituției publice se face pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimatul-pârât solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând

că instanța de fond a aplicat corect prevederile legale în baza cărora se angajează

răspunderea materială a funcționarilor publici, aplicabile și pentru personalul

silvic, conform art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

de drept relevante

Așa cum rezultă din expunerea

rezumativă cuprinsă la pct. 1.1 din prezenta decizie, litigiul privește angajarea

răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât pentru prejudiciul cauzat R.N.P. Romsilva

prin exercitarea defectuoasă a atribuțiilor sale de director general.

Aplicabilitatea, în cauză,

a normelor ce reglementează răspunderea patrimonială a funcționarilor publici a

fost stabilită prin sentința civilă nr. 3378 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, irevocabilă

prin decizia nr. 4309 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în

considerarea prevederilor art. 58 din O.U.G. nr. 59/2000 privind statutul personalului

silvic.

Prin urmare, cadrul normativ

în temeiul căruia ar putea fi angajată răspunderea patrimonială a intimatului-pârât

constă în art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999, având următorul conținut:

Art. 84 „

Răspunderea

civila a funcționarului public se angajează:

a) pentru

pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice

în care funcționează;

b) pentru

nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

c) pentru

daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent,

unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.”

Art. 85 -

„(1) Repararea

pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la

art. 84 lit. a) și b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității

sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen

de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament

de plata, iar în situația prevăzută la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii

judecătorești definitive și irevocabile.

(2) Împotriva

ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa

instanței de contencios administrativ.

(3) Dreptul

conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția

de imputare se prescrie in termen de 3 ani de la data producerii pagubei.”

Prejudiciul a cărui acoperire

se solicită rezidă în sumele plătite către două persoane reintegrate în muncă prin

hotărâri judecătorești irevocabile – drepturi salariale, contravaloarea tichetelor

de masă, contribuții aferente drepturilor salariale și cheltuieli de judecată și

de executare silită, iar potrivit susținerilor recurentei-reclamante , intimatul-pârât

este autorul faptelor culpabile cauzatoare de prejudicii, constând în îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de numire și destituire în funcții și nepunerea în aplicare

a unor hotărâri judecătorești executorii de drept.

În acest context factual,

instanța de control judiciar împărtășește concluzia la care a ajuns judecătorul

fondului, în sensul că raportul juridic dedus judecății se încadrează în prevederile

art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999, astfel că repararea pagubelor se dispune

prin emiterea unui ordin sau dispoziții de imputare sau, după caz, prin asumarea

unui angajament de plată, în condițiile tezei I a art. 85 alin. (1) din Legea

nr. 188/1999, iar nu printr-o acțiune în despăgubire adresată direct instanței de

judecată.

Această soluție se regăsește

în jurisprudența Înaltei Curți, în care s-a reținut că, în condițiile în care nu

s-a emis un ordin sau o dispoziție de imputare în sarcina funcționarului public

de către conducătorul autorității sau instituției publice în care funcționarul își

desfășoară activitatea , acțiunea prin care se solicită angajarea răspunderii acestuia

în temeiul art. 998-999 C. civ. anterior este inadmisibilă (ex. decizia nr. 4643

din 11 octombrie 2011).

Contrar susținerilor recurentei-reclamante,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în speță nu este aplicabilă prevederea

cuprinsă în art. 84 lit. c) din Legea nr. 188/1999, care se referă la situația în

care autoritatea sau instituția publică plătește daune unor terțe persoane, în temeiul

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în calitate de comitent pentru

fapta prepusului său, împotriva căruia se poate îndrepta, conform tezei finale a

art. 85 alin. (1).

II. Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 pct. 8, 9 sau 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de R.N.P. Romsilva împotriva sentinței nr. 3372 din 10 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2012.