ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 458/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 123 din 29 iunie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamanta B.F., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de

Pensii Bihor, a anulat hotărârea nr. 14366 din 24 aprilie 2009, emisă

de pârâtă și a obligat pe aceasta din urmă să

recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999,

modificată și completată prin Legea nr. 189/2000, pentru

perioada 5 mai 1944 – 6 martie 1945.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că, din declarațiile martorilor

audiați în cauză rezultă, fără putință de

tăgadă, că reclamanta, împreună cu familia, a părăsit

localitatea de domiciliu, situată dincolo de granița stabilită

după dictatul de la Viena, din motive de securitate impuse de riscul

evident al suportării persecuțiilor din motive etnice, din partea

trupelor de ocupație.

Având în vedere timpul scurs de la data

refugiului, precum și vârsta pe care, atât reclamanta cât și

martorii, au avut-o la data refugiului, instanța de fond a apreciat

că inadvertențele privind data exactă a refugiului, nu sunt de

natură să ducă la respingerea cererii, perioada indicată în

acțiune fiind înăuntrul perioadei indicate de martori.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta susținând că în lipsa unor documente oficiale,

la dosarul cauzei, din care să rezulte calitatea de persoană

refugiată a intimatei și dovezi privind persecuția etnică

suferită, în mod corect Comisia de aplicare a Legii nr. 189/2000, a

apreciat că cererea intimatei este neîntemeiată.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 1 lit. c)

din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ

persoana, cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate în

România cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind refugiată, expulzată sau

strămutată, în altă localitate.

În conformitate cu dispozițiile art.

4 din H.G. nr. 127/2000, dovada acestor împrejurări se poate face cu

înscrisuri oficiale sau, în lipsa acestora, cu declarații de martori.

În speță sunt realizate aceste

exigențe legale întrucât martorii B.V. și C.F., atât în

declarațiile autentificate, cât și în depozițiile date în

fața instanței de fond au fost unanimi în susținerile lor

privind refugiul intimatei și persecuția etnică ce l-a

determinat, împrejurări de care au luat cunoștință în

condițiile în care, ei însăși au fost refugiați din

aceiași localitate și dețin hotărâri de recunoaștere a

acestei calități, potrivit Legii nr. 189/2000.

Așa fiind, se constată că

în mod corect instanța de fond a apreciat îndeplinirea în speță

a condițiilor cerute de dispozițiile O.G. nr. 105/1999, astfel cum a

fost aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În raport de aceste considerente,

constatând că, potrivit art. 304 și 304

1

C. proc. civ., nu

există motive de casare sau modificare a hotărârii pronunțate de

instanța de fond, Înalta Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul

recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 123 din

29 iunie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2010.