ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 516/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 19 decembrie 2008 și completată la data de 15 aprilie 2009, reclamanta SC P.C.H.I. SRL București a solicitat anularea titlului executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008 și a deciziei nr. 88.614 din 10 iulie 2008 întocmite de pârâta Direcția Venituri Buget Local sector 2 din cadrul Consiliului local al sectorului 2 București. Reclamanta a contestat legalitatea titlului executoriu prin care autoritatea fiscală pârâtă a stabilit obligația sa de a plăti sumele de 6.611.045 lei și de 4.108.411 lei cu titlul de impozit pentru anul 2007 și pentru primul trimestru al anului 2008 prin aplicarea cotei de 10% la valoarea clădirii, proprietatea societății, apreciată ca fiind de 82.080.909 lei, precum și penalitățile de întârziere în sumă de 2.822.217 lei.

Motivele invocate de reclamantă pentru anularea titlului executoriu și a deciziei prin care pârâta a respins contestația sa se referă atât la determinarea greșită a bazei de impozitare, cât și la aplicarea nelegală a cotei de impozitare de 10% pentru clădirea situată în București, sector 2, având destinația de centru comercial. Pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii față de dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. care au fost indicate ca temei al cererii și față de obiectul acesteia, prin care se contestă un titlu executoriu fiscal, pentru care este competentă să se pronunțe judecătoria, ca instanță de executare. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 2369 din 3 iunie 2009 prin care a admis excepția invocată de pârâtă și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantă.

Instanța de fond a considerat că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, pentru că titlurile executorii se contestă, potrivit dispozițiilor art. 172 C. proc. fisc., la instanța de executare, care este judecătoria și nu pe calea contenciosului administrativ, când instanța se pronunță asupra contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale. De asemenea, s-a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 218 C. proc. fisc., deoarece răspunsul comunicat reclamantei cu adresa nr. 88.614 din 10 iulie 2008 nu reprezintă o soluționare a contestației, în condițiile în care organele fiscale nu s-au pronunțat asupra declarației rectificative prin care s-a modificat masa impozabilă, urmând să se efectueze o inspecție fiscală.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Ca prim motiv de nelegalitate a sentinței recurate s-a invocat aprecierea greșită a instanței de fond în sensul că, în prezenta cauză, nu s-a contestat un titlu de creanță sau un alt act administrativ fiscal, iar contestarea unui titlu executoriu este de competența judecătoriei, ca instanță de executare. Recurenta a învederat că titlul executoriu reprezintă un act administrativ prin care este individualizată creanța fiscală, iar modalitatea de determinare a creanței fiscale poate și trebuie să fie supusă controlului instanței de judecată în procedura contenciosului administrativ-fiscal.

În acest sens, recurenta a invocat dispozițiile art. 205 C. proc. fisc., care se referă în mod expres la titlul de creanță și la alte acte administrative fiscale, precum și decizia nr. 14/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a reținut că „posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestației la executare subzistă numai în măsura în care actul ce constituie titlu de creanță nu poate fi atacat pe calea contenciosului-administrativ”.

În conformitate cu această decizie pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, recurenta a precizat că a formulat contestație la executare împotriva titlului executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008 și a somației de plată în dosarul nr. 8070/300/2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 și că prin hotărârea irevocabilă dată în cauză, s-a reținut că, invocarea nerealității sumelor stabilite de organele fiscale reprezintă o contestație împotriva actului administrativ-fiscal, care poate forma obiectul unei plângeri în fața instanței de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004, nefiind posibilă contestarea pe calea contestației la executare la judecătorie.

În cel de-al doilea motiv de recurs au fost reiterate argumentele din acțiune privind nelegalitatea titlului executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008, ca rezultat al nelegalei aplicări a cotei de impozitare de 10% pentru anii 2007 și 2008, în locul cotei legale de 1,5%, precum și datorită greșitei determinări a bazei de impozitare. Recurenta a susținut că intimata a aplicat în mod nelegal cota de impozit pe clădiri în procentul de 10%, care a fost prevăzut de art. 253 C. proc. fisc. numai pentru o clădire finalizată și care nu a fost supusă reevaluării în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, ceea ce nu corespunde situației clădirii pentru care s-a calculat impozitul suplimentar prin actele deduse judecății.

De asemenea, s-a susținut că baza impozabilă a fost greșit determinată prin includerea în valoarea clădirii a unor elemente calificate de lege drept mijloace fixe independente, deși recurenta determinase valoarea clădirii în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 2139/2004 pentru perioada ulterioară datei de 10 octombrie 2007. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente: Prin titlul executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008, întocmit de Direcția Venituri Buget Local sector 2 din cadrul Consiliului local al sectorului 2, s-a stabilit obligația recurentei SC P.C.H.I.

SRL București de a plăti suma de 13.541.677,18 lei, reprezentând impozit pe clădiri aferent anului 2007 și perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2008, precum și penalitățile de întârziere pentru acest impozit. Contestația formulată împotriva acestui titlu executoriu în procedura administrativă a fost respinsă de către autoritatea emitentă prin decizia nr. 88.614 din 20 iulie 2008, a cărei anulare a fost solicitată de societatea recurentă prin precizarea și completarea obiectului acțiunii, conform cererii depusă la data 15 aprilie 2009. Instanța de fond a calificat greșit actele juridice deduse judecății și pe cale de consecință, a apreciat eronat că este întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii formulată de recurenta-reclamantă.

Astfel, se reține că, deși s-a solicitat anularea titlului executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008 și a deciziei nr. 88.614 din 20 iulie 2008, recurenta nu a contestat în prezenta cauză legalitatea actelor de executare, dat fiind că acestea au constituit obiectul contestației la executare judecată în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 8217 din 1 octombrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 București. Acest litigiu a fost soluționat de judecătorie, ca instanță de executare, în conformitate cu dispozițiile art. 172 din O.G. nr. 92/2003, care reglementează competența în cazul contestării executării propriu-zise realizată de organele administrativ-fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal.

Acțiunea formulată în prezentul dosar reprezintă însă o contestare a legalității titlului, în sensul de a se stabili existența, întinderea și valabilitatea creanței fiscale, reprezentând impozit pe clădiri și penalitățile de întârziere aferente. Din acest considerent, prin hotărârea pronunțată asupra contestației la executare la Judecătoria sectorului 2 nu au fost examinate motivele legate de calcularea greșită a impozitului prin raportare la o bază de impozitare eronată și prin aplicarea unei cote nelegale, reținându-se că acestea reprezintă contestație la titlul de creanță fiscală, care poate forma obiectul unei acțiuni în anulare la instanța de contencios administrativ-fiscal în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 și art. 188 C. proc.

fisc. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a soluționat recursul în interesul legii declarat în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 169 alin. (4) C. proc. fisc., republicat, pronunțând decizia nr. 14 din 5 februarie 2007 , obligatorie pentru instanțele judecătorești conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a stabilit că posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestației la executare subzistă numai în măsura în care actul care constituie titlu de creanță fiscală nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ-fiscal. În consecință, atât titlul executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008, cât și decizia nr. 88.614 din 20 iulie 2008 emise de către autoritatea intimată sunt acte administrativ-fiscale, în sensul prevăzut de art. 205 C. proc.

civ., a căror legalitate poate fi contestată pe calea contenciosului administrativ și nu în procedura contestației la executare, care vizează exclusiv actele de executare și care a fost de altfel parcursă de către societatea recurentă prin soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 8.070/300/2008, în care Judecătoria sectorului 2 a pronunțat sentința civilă nr. 8.217 din 1 octombrie 2008. Instanța de fond a considerat eronat că titlul executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008 nu este un titlu de creanță fiscală, fără a avea în vedere că impozitul pe clădiri se stabilește pe baza declarației de impunere, care este prevăzută ca titlu de creanță fiscală la pct. 107.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor codului de procedură fiscală, aprobate prin H.G.

nr. 1050/2004. De asemenea, în calificarea juridică a actului dedus judecății, instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 110 C. proc. fisc., republicat, care au definit titlul de creanță ca fiind actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată și în baza dispozițiilor art. 313 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Față de soluția dată recursului, nu se mai impune a fi examinate motivele invocate pe fondul pricinii, urmând ca acestea să fie avute în vedere sub forma unor apărări cu ocazia rejudecării.

Pentru aceleași considerente, se constată că nu poate fi soluționată cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Admite recursul declarat de reclamanta SC P.C.H.I. SRL București împotriva sentinței nr. 2369 din 3 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.