ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3228/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3228/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

1.Hotărârea Curții de

apel

Prin sentința nr.

2642 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București

a fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamanta SC R.C.I. SRL

în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Sector 3 - Direcția Impozite și Taxe

Locale în sensul că a fost

anulată în parte decizia nr. 13 din 16

ianuarie 2009 emisă de pârâtă. Instanța a admis în parte, în mod corespunzător,

contestația formulată de reclamantă împotriva actului administrativ nr. 10369 din

12 noiembrie 2008, emis de pârâtă în sensul că îl anulează în parte, doar în

ceea ce privește suma de 130.987,48 lei, reprezentând debit principal și

accesoriu stabilit după emiterea titlului executoriu nr. 274 din 22 mai 2008,

emis de pârâtă.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut că,

prin cererea introductivă, reclamanta SC

R.C.I. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Sector 3 -

Direcția Impozite și Taxe Locale, ca prin hotărârea ce se va pronunța să de

dispună: 1) anularea deciziei nr. 13 din 16 ianuarie 2009 emisa de Consiliului

Local sector 3 - Direcția Impozite și Taxe Locale; 2) admiterea contestației

formulate împotriva actului administrativ nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, emis

de Consiliului Local sector 3 - Direcția Impozite și Taxe Locale și

desființarea acestuia ca fiind nelegal si netemeinic.

Pârâta Direcția

Impozite și Taxe Locale a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea acțiunii, arătând că, potrivit art. 85 din O.U.G nr. 92/2003 privind

Codul de procedură fiscală, obligațiile fiscale în sarcina contribuabilului se

stabilesc prin declarație fiscală sau prin decizie emisă de organul fiscal,

arătând, astfel, că Decizia nr. 13 din 16 ianuarie 2009 emisă de D.I.T.L.

Sector 3 a fost emisă în concordanță cu prevederile legale.

i

nstanța de fond a

constatat că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte,

pentru considerentele

ce urmează:

p

rin actul înregistrat

la pârâtă sub nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, s-a comunicat reclamantei că

„figurează înregistrată cu debite restante reprezentând impozit clădiri în

cuantum de 517.228,19 lei, din care: debit = 383.150,40 lei; majorări =

134.077,79 lei".

Din situația „Debite

și plați efectuate" și înscrisul intitulat „Precizări referitoare la

fondul litigiului și Modul de calcul al impozitului pe clădire" rezultă, fără

echivoc, că din totalul debitelor restante reprezentând impozit pe clădiri, în

sumă de 517.228,19 lei, o parte, în sumă de 386.240,71 lei, a fost stabilită

prin titlul executoriu nr. 274 din 22 mai 2008, care nu face obiectul acțiunii prezente,

iar cealaltă parte, în sumă de 130.987,47 lei, a fost stabilită direct prin

actul înregistrat la pârâtă sub nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, aspecte

necontestate.

Prin urmare, întrucât

debitul principal și accesoriu în sumă de 386.240,71 lei a fost stabilit prin

actul administrativ fiscal intitulat titlu executoriu nr. 274/2005, legalitatea

stabilirii acestui debit nu poate fi examinată decât în urma promovării căilor

de atac prevăzute de lege împotriva actului administrativ fiscal, instanța

constatând că nu este cazul în prezenta speță, acțiunea urmând a fi respinsă

sub acest aspect.

d

ebitul principal și

accesoriu în sumă de 130.987,48 lei, stabilit de pârâtă direct prin actul

înregistrat la ea sub nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, care a făcut obiectul

contestației administrative soluționate prin decizia nr. 13 din 16 ianuarie 20096,

reprezintă impozit pe clădiri (și accesoriu) stabilit în baza art. 253 alin. (6)

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, republicată, prin aplicarea cotei

cuprinse între 5% și 10% la valoarea de inventar a clădirilor proprietatea

reclamantei, cota fiind stabilită în concret, între limitele prevăzute de lege,

de către Consiliul General al Municipiului București, respectiv pentru cele 17

apartamente, construite în regie proprie pentru care datorează impozit pe

clădire din anul 2002, care sunt înregistrate în contabilitatea reclamantei în contul

345„produse finite", în conformitate cu prevederile Legii contabilității

nr. 82/1991, republicată, și ale Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752

din 17 noiembrie 2005, incluzându-se, deci, în categoria stocurilor, în raport

de prevederile acestui din urmă act normativ.

Or, potrivit adresei

nr. 252620 din 30 iulie 2008 a Ministerului Economiei și Finanțelor - Direcția

de Reglementări Contabile „reglementările contabile, în vigoare, nu prevăd

posibilitatea reevaluării stocurilor".

Din interpretarea

logico-sistematică și teologică a prevederilor art. 253 din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, republicată, instanța a reținut că aplicarea cotei

majorate prevăzute la alin. (6) al articolului în discuție are menirea de a

sancționa atitudinea culpabilă a plătitorului de impozit pe clădiri care nu a

procedat la reevaluarea legală a clădirilor în „ultimii 3 ani anterior anului

final de referință".

Prin urmare, este

nelegală stabilirea impozitului pe clădiri în conformitate cu alin. (6) al

articolului în discuție, pentru clădirile incluse în categoria stocurilor,

impunându-se în cazul lor, determinarea impozitului pe clădiri prin aplicarea

cotei prevăzute la alin. (2) al articolului indicat.

2.

r

ecursul formulat de pârâtă

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3,

criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie prin invocarea

prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă,

prin motivele de recurs, critică hotărârea pentru nelegalitate în principal

pentru greșita interpretare a probelor depuse la instanța de fond și respectiv

rezolvarea dată divergențelor de interpretare a prevederilor art. 256 alin. (5)

și (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Cu privire la fondul

cauzei, recurenta-pârâtă expune situația de fapt și prevederile normative

incidente în speță, apreciind ca neîntemeiată cererea intimatei-reclamante prin

care a solicitat anularea actului administrativ nr. 10369 din 12 noiembrie 2008

în ceea ce privește suma de 130.987,48 lei, reprezentând obligații fiscale de plată,

după emiterea titlului executoriu nr. 274 din 22 mai 2008.

În dezvoltarea

motivului de recurs, care vizează nelegalitatea sentinței recurate privind

interpretarea dată dispozițiilor art. 256 alin. (5) și (6) C. fisc.,

recurenta-pârâtă face trimitere la răspunsul Ministerului Finanțelor Publice nr.

276336 din 18 septembrie 2009 care confirmă că această instituție a aplicat

corect legislația fiscală în cauză.

Cu privire la natura

juridică a răspunsului nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, apreciază că se

încadrează în categoria actelor administrative emise de o autoritate publică,

fără a căpăta caracterul unui act administrativ fiscal.

intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă SC

R.C.I. SRL nu a depus întâmpinare conform art. 308 C. proc. civ., dar prin

concluziile scrise depuse în termenul de pronunțare a solicitat respingerea

recursului ca nefondat și menținerea în tot a sentinței civile nr. 2642 din 1

iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, ca fiind legală și temeinică,

prin care s-a reținut că este nelegală stabilirea impozitului pe clădiri în

conformitate cu alin. (6) al art. 256 din Legea nr. 571/2003, pentru clădirile incluse

în categoria stocurilor, impunându-se determinarea impozitului pe clădiri prin

aplicarea cotei prevăzute la alin. (2) al articolului indicat.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat, după cum se va arăta în continuare.

și de drept relevante

Intimata-reclamantă

are în proprietate un imobil compus din 17 apartamente construite în regie

proprie, înregistrate în contabilitatea firmei în contul 345 „produse finite”,

pentru care datorează impozit pe clădire din anul 2002, așa cum a fost stabilit

pe baza declarațiilor fiscale ale reclamantei.

Direcția Impozite și

Taxe Locale Sector 3 a stabilit o cotă de impozitare majorată asupra clădirii SC

R.C.I. SRL prin aplicarea prevederilor art. 253 alin. (5) și (6) C. fisc. cu

motivarea că reclamanta nu și-a reevaluat clădirile în ultimii 3 ani față de

anul de referință 2006, având în vedere prevederile HCGMB nr. 216/2005 și nr. 111/207

care modifică nivelul cotei de impozitare la 5% pentru anul 2006 și 10% începând

cu anul 2007 și 2008.

Astfel, Direcția de

Impozite și Taxe Locale

s

ector 3

București, nu a luat în considerare că aceste apartamente reprezintă stocuri de

produse finite, ci a considerat că ele reprezintă imobilizări corporale pentru

a căror impozitare se aplică prevederile H.G. nr.

1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea

valorii de intrare a mijloacelor

fixe

coroborate cu prevederile art. 253 C. fisc., nefăcând distincția între regimul

contabil de produse finite și regimul contabil de imobilizări corporale, pe

motiv

că nu societatea reclamantă a efectuat reevaluarea acestor apartamente în

conformitate cu prevederile art. 253 alin. (6) C. fisc. a aplicat și calculat

pentru anii 2006 - 2008 un impozit de 5% și

respectiv

de 10%.

Situația

de fapt expusă nu este contestată de părți care pentru a clarifica și cuantumul

debitului datorat cu titlu de impozit pe clădiri au încercat soluționarea pe

cale amiabilă a divergențelor de opinie și au solicitat punctul de vedere al

Ministerului de Finanțe în raport cu valoarea reală de impunere.

Cu

adresa nr. 252.620 din 30 iulie 2008, ca răspuns la solicitarea reclamantei, făcută

în acest sens, Ministerul Finanțelor Publice a comunicat că reglementările

contabile în vigoare nu prevăd posibilitatea reevaluării stocurilor.

În

motivarea deciziei atacate prin care s-a respins contestația

SC R.C.I. SRL

împotriva actului administrativ emis sub nr. 10369/2008 ce conține debitele

restante ale societății, se face referire la adresa Ministerului Economiei și

Finanțelor nr. 276336 din 18 septembrie 2008 ca răspuns la solicitarea făcută

de recurenta-pârâtă dacă prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal

disting asupra faptului că anumite clădiri neevaluate în ultimii 3 ani față de

anul de referință și înregistrate în contabilitate în contul 545 „produse

finite” ( și nu ca imobilizări corporale), sunt exceptate de la plata

impozitului pe clădire majorat.

Datorită acestor

divergențe în interpretarea regimului juridic al celor 17 apartamente

construite în scopul vânzării către terți și înregistrate în contabilitatea

firmei ca produse finite, intimata-reclamantă prin acțiune a solicitat proba cu

expertiza contabilă sau punctul de vedere a unuia sau mai multor personalități

ori specialiști în domeniul respectiv.

În raport de

divergențele de opinie exprimate prin cele două adrese emise de Ministerul

Finanțelor Publice, Înalta Curte apreciază că în cauză se impunea efectuarea

unei expertize contabile fiscale care să clarifice aspectele legale de înregistrarea

acestor apartamente în contul „produse finite”, aplicarea sau nu al regimului

juridic privind activele circulante (categoria stocuri în care se cuprind și

activele cu ciclu lung de fabricație, destinate vânzării), respectiv al

imobilizărilor corporale, privite din perspectiva Codului fiscal și ale legii

contabilității și cum se raportează ele la dispozițiile art. 253 din Legea nr. 571/2003,

privind impozitul pe clădiri.

Pentru a se preveni

orice greșeală în aflarea adevărului în cauză în baza stabilirii faptelor și

aplicarea corectă a legii, era necesară în cauză, așa cum de altfel s-a și

solicitat de reclamantă, în dovedirea acțiunii, să se cunoască părerea unor

specialiști în domeniu, pentru lămurirea acestor împrejurări de fapt în

condițiile art. 201 C. proc. civ.

Hotărând în baza unui

probatoriu incomplet, fără a stabili în mod neechivoc adevărul în cauză,

hotărârea primei instanțe se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, pentru completarea probatoriului și pentru respectarea dublului

grad de jurisdicție. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va proceda la

administrarea probei cu expertiză contabilă de specialitate, conform art. 129,

art. 169 și art. 201 C. proc. civ.

Aspectele invocate de

recurenta-pârâtă privind natura juridică a adresei nr. 10369 din 18 decembrie

2008, emisă de D.I.T.L. Sector 3 privită ca acte administrative nu pot fi reținute

în condițiile în care obiectul acțiunii vizează anularea Deciziei nr. 13 din 16

ianuarie 2009 emisă de instituția recurentă care poate fi atacată conform art. 218

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală la instanța de

contencios administrativ.

soluției adoptate

Așa fiind, în temeiul

art. 313 teza I C. proc. civ., sentința atacată va fi casată și trimisă cauza

la aceeași instanță, spre rejudecare cu aplicarea art. 315 alin. (1) și (3) din

același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de

Consiliul Local Sector 3 – Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 3 împotriva

sentinței nr. 2642 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2011.