ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3228/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1.Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 2642 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC R.C.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Sector 3 - Direcția Impozite și Taxe Locale în sensul că a fost anulată în parte decizia nr. 13 din 16 ianuarie 2009 emisă de pârâtă. Instanța a admis în parte, în mod corespunzător, contestația formulată de reclamantă împotriva actului administrativ nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, emis de pârâtă în sensul că îl anulează în parte, doar în ceea ce privește suma de 130.987,48 lei, reprezentând debit principal și accesoriu stabilit după emiterea titlului executoriu nr. 274 din 22 mai 2008, emis de pârâtă.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că, prin cererea introductivă, reclamanta SC R.C.I. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Sector 3 - Direcția Impozite și Taxe Locale, ca prin hotărârea ce se va pronunța să de dispună: 1) anularea deciziei nr. 13 din 16 ianuarie 2009 emisa de Consiliului Local sector 3 - Direcția Impozite și Taxe Locale; 2) admiterea contestației formulate împotriva actului administrativ nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, emis de Consiliului Local sector 3 - Direcția Impozite și Taxe Locale și desființarea acestuia ca fiind nelegal si netemeinic.

Pârâta Direcția Impozite și Taxe Locale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că, potrivit art. 85 din O.U.G nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, obligațiile fiscale în sarcina contribuabilului se stabilesc prin declarație fiscală sau prin decizie emisă de organul fiscal, arătând, astfel, că Decizia nr. 13 din 16 ianuarie 2009 emisă de D.I.T.L. Sector 3 a fost emisă în concordanță cu prevederile legale.

i nstanța de fond a constatat că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte, pentru considerentele ce urmează: p rin actul înregistrat la pârâtă sub nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, s-a comunicat reclamantei că „figurează înregistrată cu debite restante reprezentând impozit clădiri în cuantum de 517.228,19 lei, din care: debit = 383.150,40 lei; majorări = 134.077,79 lei". Din situația „Debite și plați efectuate" și înscrisul intitulat „Precizări referitoare la fondul litigiului și Modul de calcul al impozitului pe clădire" rezultă, fără echivoc, că din totalul debitelor restante reprezentând impozit pe clădiri, în sumă de 517.228,19 lei, o parte, în sumă de 386.240,71 lei, a fost stabilită prin titlul executoriu nr. 274 din 22 mai 2008, care nu face obiectul acțiunii prezente, iar cealaltă parte, în sumă de 130.987,47 lei, a fost stabilită direct prin actul înregistrat la pârâtă sub nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, aspecte necontestate.

Prin urmare, întrucât debitul principal și accesoriu în sumă de 386.240,71 lei a fost stabilit prin actul administrativ fiscal intitulat titlu executoriu nr. 274/2005, legalitatea stabilirii acestui debit nu poate fi examinată decât în urma promovării căilor de atac prevăzute de lege împotriva actului administrativ fiscal, instanța constatând că nu este cazul în prezenta speță, acțiunea urmând a fi respinsă sub acest aspect.

d ebitul principal și accesoriu în sumă de 130.987,48 lei, stabilit de pârâtă direct prin actul înregistrat la ea sub nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, care a făcut obiectul contestației administrative soluționate prin decizia nr. 13 din 16 ianuarie 20096, reprezintă impozit pe clădiri (și accesoriu) stabilit în baza art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, republicată, prin aplicarea cotei cuprinse între 5% și 10% la valoarea de inventar a clădirilor proprietatea reclamantei, cota fiind stabilită în concret, între limitele prevăzute de lege, de către Consiliul General al Municipiului București, respectiv pentru cele 17 apartamente, construite în regie proprie pentru care datorează impozit pe clădire din anul 2002, care sunt înregistrate în contabilitatea reclamantei în contul 345„produse finite", în conformitate cu prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, și ale Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752 din 17 noiembrie 2005, incluzându-se, deci, în categoria stocurilor, în raport de prevederile acestui din urmă act normativ.

Or, potrivit adresei nr. 252620 din 30 iulie 2008 a Ministerului Economiei și Finanțelor - Direcția de Reglementări Contabile „reglementările contabile, în vigoare, nu prevăd posibilitatea reevaluării stocurilor". Din interpretarea logico-sistematică și teologică a prevederilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, republicată, instanța a reținut că aplicarea cotei majorate prevăzute la alin. (6) al articolului în discuție are menirea de a sancționa atitudinea culpabilă a plătitorului de impozit pe clădiri care nu a procedat la reevaluarea legală a clădirilor în „ultimii 3 ani anterior anului final de referință". Prin urmare, este nelegală stabilirea impozitului pe clădiri în conformitate cu alin. (6) al articolului în discuție, pentru clădirile incluse în categoria stocurilor, impunându-se în cazul lor, determinarea impozitului pe clădiri prin aplicarea cotei prevăzute la alin. (2) al articolului indicat.

2. r ecursul formulat de pârâtă Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie prin invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă, prin motivele de recurs, critică hotărârea pentru nelegalitate în principal pentru greșita interpretare a probelor depuse la instanța de fond și respectiv rezolvarea dată divergențelor de interpretare a prevederilor art. 256 alin. (5) și (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Cu privire la fondul cauzei, recurenta-pârâtă expune situația de fapt și prevederile normative incidente în speță, apreciind ca neîntemeiată cererea intimatei-reclamante prin care a solicitat anularea actului administrativ nr. 10369 din 12 noiembrie 2008 în ceea ce privește suma de 130.987,48 lei, reprezentând obligații fiscale de plată, după emiterea titlului executoriu nr. 274 din 22 mai 2008. În dezvoltarea motivului de recurs, care vizează nelegalitatea sentinței recurate privind interpretarea dată dispozițiilor art. 256 alin. (5) și (6) C. fisc., recurenta-pârâtă face trimitere la răspunsul Ministerului Finanțelor Publice nr. 276336 din 18 septembrie 2009 care confirmă că această instituție a aplicat corect legislația fiscală în cauză.

Cu privire la natura juridică a răspunsului nr. 10369 din 12 noiembrie 2008, apreciază că se încadrează în categoria actelor administrative emise de o autoritate publică, fără a căpăta caracterul unui act administrativ fiscal. 3. Apărarea intimatei-reclamante Intimata-reclamantă SC R.C.I. SRL nu a depus întâmpinare conform art. 308 C. proc. civ., dar prin concluziile scrise depuse în termenul de pronunțare a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în tot a sentinței civile nr. 2642 din 1 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, ca fiind legală și temeinică, prin care s-a reținut că este nelegală stabilirea impozitului pe clădiri în conformitate cu alin. (6) al art. 256 din Legea nr. 571/2003, pentru clădirile incluse în categoria stocurilor, impunându-se determinarea impozitului pe clădiri prin aplicarea cotei prevăzute la alin. (2) al articolului indicat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă are în proprietate un imobil compus din 17 apartamente construite în regie proprie, înregistrate în contabilitatea firmei în contul 345 „produse finite”, pentru care datorează impozit pe clădire din anul 2002, așa cum a fost stabilit pe baza declarațiilor fiscale ale reclamantei. Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 3 a stabilit o cotă de impozitare majorată asupra clădirii SC R.C.I.

SRL prin aplicarea prevederilor art. 253 alin. (5) și (6) C. fisc. cu motivarea că reclamanta nu și-a reevaluat clădirile în ultimii 3 ani față de anul de referință 2006, având în vedere prevederile HCGMB nr. 216/2005 și nr. 111/207 care modifică nivelul cotei de impozitare la 5% pentru anul 2006 și 10% începând cu anul 2007 și 2008. Astfel, Direcția de Impozite și Taxe Locale s ector 3 București, nu a luat în considerare că aceste apartamente reprezintă stocuri de produse finite, ci a considerat că ele reprezintă imobilizări corporale pentru a căror impozitare se aplică prevederile H.G.

nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe coroborate cu prevederile art. 253 C. fisc., nefăcând distincția între regimul contabil de produse finite și regimul contabil de imobilizări corporale, pe motiv că nu societatea reclamantă a efectuat reevaluarea acestor apartamente în conformitate cu prevederile art. 253 alin. (6) C. fisc. a aplicat și calculat pentru anii 2006 - 2008 un impozit de 5% și respectiv de 10%. Situația de fapt expusă nu este contestată de părți care pentru a clarifica și cuantumul debitului datorat cu titlu de impozit pe clădiri au încercat soluționarea pe cale amiabilă a divergențelor de opinie și au solicitat punctul de vedere al Ministerului de Finanțe în raport cu valoarea reală de impunere.

Cu adresa nr. 252.620 din 30 iulie 2008, ca răspuns la solicitarea reclamantei, făcută în acest sens, Ministerul Finanțelor Publice a comunicat că reglementările contabile în vigoare nu prevăd posibilitatea reevaluării stocurilor. În motivarea deciziei atacate prin care s-a respins contestația

SC R.C.I. SRL

împotriva actului administrativ emis sub nr. 10369/2008 ce conține debitele restante ale societății, se face referire la adresa Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 276336 din 18 septembrie 2008 ca răspuns la solicitarea făcută de recurenta-pârâtă dacă prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal disting asupra faptului că anumite clădiri neevaluate în ultimii 3 ani față de anul de referință și înregistrate în contabilitate în contul 545 „produse finite” ( și nu ca imobilizări corporale), sunt exceptate de la plata impozitului pe clădire majorat. Datorită acestor divergențe în interpretarea regimului juridic al celor 17 apartamente construite în scopul vânzării către terți și înregistrate în contabilitatea firmei ca produse finite, intimata-reclamantă prin acțiune a solicitat proba cu expertiza contabilă sau punctul de vedere a unuia sau mai multor personalități ori specialiști în domeniul respectiv.

În raport de divergențele de opinie exprimate prin cele două adrese emise de Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte apreciază că în cauză se impunea efectuarea unei expertize contabile fiscale care să clarifice aspectele legale de înregistrarea acestor apartamente în contul „produse finite”, aplicarea sau nu al regimului juridic privind activele circulante (categoria stocuri în care se cuprind și activele cu ciclu lung de fabricație, destinate vânzării), respectiv al imobilizărilor corporale, privite din perspectiva Codului fiscal și ale legii contabilității și cum se raportează ele la dispozițiile art. 253 din Legea nr. 571/2003, privind impozitul pe clădiri.

Pentru a se preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză în baza stabilirii faptelor și aplicarea corectă a legii, era necesară în cauză, așa cum de altfel s-a și solicitat de reclamantă, în dovedirea acțiunii, să se cunoască părerea unor specialiști în domeniu, pentru lămurirea acestor împrejurări de fapt în condițiile art. 201 C. proc. civ. Hotărând în baza unui probatoriu incomplet, fără a stabili în mod neechivoc adevărul în cauză, hotărârea primei instanțe se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru completarea probatoriului și pentru respectarea dublului grad de jurisdicție. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va proceda la administrarea probei cu expertiză contabilă de specialitate, conform art. 129, art. 169 și art. 201 C. proc.

civ. Aspectele invocate de recurenta-pârâtă privind natura juridică a adresei nr. 10369 din 18 decembrie 2008, emisă de D.I.T.L. Sector 3 privită ca acte administrative nu pot fi reținute în condițiile în care obiectul acțiunii vizează anularea Deciziei nr. 13 din 16 ianuarie 2009 emisă de instituția recurentă care poate fi atacată conform art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală la instanța de contencios administrativ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Așa fiind, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., sentința atacată va fi casată și trimisă cauza la aceeași instanță, spre rejudecare cu aplicarea art. 315 alin. (1) și (3) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de Consiliul Local Sector 3 – Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 3 împotriva sentinței nr. 2642 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 iunie 2011.