ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1481/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, s ecția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC I. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.M. București, anularea deciziei nr. 293 din 11 septembrie 2008 privind soluționarea contestației formulate de reclamantă, înregistrată la A.F.P.

Sector 3 București sub nr. 15155 din 05 iunie 2008, completată prin adresa înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. 35787 din 21 iulie 2008. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de SC I. SA împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală sub nr. 191 din 25 aprilie 2008, până la pronunțarea unei soluții pe latură penală, ca urmare a sesizării Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 3, de către D.G.F.P.M. București, cu privire la cercetarea existenței infracțiunii prevăzute de art. 302 1 si art. 249 C. pen. Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ si fiscal, prin sentința civilă nr. 1511 din 21 aprilie 2009, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal.

2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 545 din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că actul administrativ-fiscal supus controlului instanței de contencios administrativ nu prezintă elemente de nelegalitate, prezumția de legalitate nefiind răsturnată în cauză, caracterul legal al actelor administrativ-fiscale rezultând din obligativitatea emiterii lor pe baza și în conformitate cu legea în vigoare, în considerarea unei situații de fapt corect stabilite. c onform prevederilor art. 214 C. proc.

fisc., în cursul soluționării contestației organul competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, în cazul în care organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă; când soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți, iar la cererea părții, dacă sunt motive întemeiate, organul de soluționare competent trebuie să stabilească și un termen până la care se suspendă procedura [alin. (2) al aceluiași articol].

Referitor la primele două măsuri de suspendare, acestea pot dura până la încetarea motivului care a determinat suspendarea [art. 214 alin. (3)], așadar durata suspendării neputând fi stabilită a priori de organul de soluționare a contestației. În ce privește cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației prevăzut de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., prima instanță a reținut că legea impune o sesizare a organelor în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, făcută de către organul care a efectuat activitatea de control, iar constatarea infracțiunii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, cerințe care apreciază că sunt îndeplinite în cauză.

În speță, A.F.P. Sector 3, organul care a efectuat activitatea de control, a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 3 în legătură cu săvârșirea unor infracțiuni, având ca latură materială modalitatea de calcul, declarare și virare la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuțiilor de asigurări sociale datorate de angajator și asigurați pentru perioada ce a făcut obiectul și al controlului fiscal; dacă ar fi constatată de organele în drept, infracțiunea ar avea o înrâurire deosebită asupra soluționării cauzei, întrucât ar atrage incidența prevederilor art. 91 alin. (3) C. proc. fisc., ce instituie un termen de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale, mai mare decât cel general, de 5 ani, și anume unul de 10 ani, aplicabil în cazul în care obligația fiscală rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Concluzionând, judecătorul fondului a reținut faptul că întrucât aspectul principal care trebuie dezlegat de organul fiscal în cadrul soluționării contestației este dat de împlinirea sau nu a termenului de prescripție prevăzut de art. 91 C. proc. fisc., este mai mult decât evidentă înrâurirea constatării infracțiunii cu care a fost sesizat organul în drept asupra soluției în contestația administrativ fiscală, având în vedere că organul de soluționare a contestațiilor nu poate să se pronunțe asupra împlinirii termenului decât după pronunțarea unei soluții pe latură penală de către organele în drept, ținând seama de termenul special de prescripție. 3. Recursul declarat în cauză Sentința menționată a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a solicitat modificarea ei în sensul admiterii acțiunii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a încadra în drept motivele de recurs.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanță nu a ținut seama, la pronunțarea hotărârii, de faptul că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea contestației. Mai precis, recurenta-reclamantă a arătat că simpla afirmație privind sesizarea parchetului în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii nu este de natură să determine menținerea deciziei de suspendare, fiind necesar a se solicita probe în sensul că în cauză a început urmărirea penală. A mai arătat că autoritatea fiscală și-a exercitat drepturile cu rea-credință, suspendarea soluționării contestației fiind rezultatul unui abuz de drept menit să eludeze termenele imperative de prescripție și să acopere propria neglijență a organului fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, instanța de fond reținând în mod corect legalitatea deciziei administrative. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., autoritatea fiscală competentă poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea contestației, atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Legea nu impune, așadar, condiția începerii urmăririi penale, ci existența unei sesizări a organului de urmărire penală competent, cerință îndeplinită în speță, prin adresa nr. 891783 din 25 august 2008 a A.F.P. s ector 3 – Serviciul inspecție fiscală persoane juridice, înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 cu nr. 2539 din 27 iulie 2008. Este adevărat că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestației administrative poate evalua demersul autorității fiscale și din perspectiva modului în care aceasta și-a exercitat dreptul de apreciere prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității măsurii și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare.

Circumstanțele cauzei nu conturează însă o rea credință sau o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere al autorității fiscale, în sensul celor susținute de recurenta-reclamantă. Atât în decizia nr. 293 din 11 septembrie 2008 a D.G.F.P. m . București, cât și, în considerentele sentinței curții de apel, sunt expuse detaliat și convingător motivele pentru care, în speță, constatarea infracțiunii ale cărei indicii au format obiectul sesizării ar avea o înrâurire deosebită asupra soluționării cauzei, atrăgând un termen special de prescripție prevăzut în art. 91 alin. (3) C. proc. fisc., derogatoriu de la cel general reglementat în art. 91 alin. (1), a cărui depășire constituie motivul pe care se fundamentează contestația împotriva deciziei de impunere nr. 191 din 25 aprilie 2008. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I. SA București împotriva sentinței nr. 545 din 29 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2011.