ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1481/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1481/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele
cauzei
Cererea de chemare
în judecată
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului
București, s
ecția a IX-a contencios administrativ și fiscal,
reclamanta SC I. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.M.
București,
anularea deciziei nr. 293 din 11
septembrie 2008 privind soluționarea contestației formulate de reclamantă,
înregistrată la A.F.P. Sector 3 București sub nr. 15155 din 05 iunie 2008,
completată prin adresa înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. 35787 din 21
iulie 2008.
În
motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată s-a dispus
suspendarea soluționării contestației formulate de SC I. SA împotriva deciziei
de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de
inspecția fiscală sub nr. 191 din 25 aprilie 2008, până la pronunțarea unei
soluții pe latură penală, ca urmare a
sesizării Parchetului de pe lângă
Judecătoria sector 3, de către D.G.F.P.M.
București, cu privire la cercetarea
existenței infracțiunii prevăzute de art. 302
1
si
art. 249 C. pen.
Tribunalul București, secția a IX-a contencios
administrativ si fiscal, prin sentința civilă nr. 1511 din 21 aprilie 2009, a
declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București,
secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal.
Hotărârea Curții
de apel
Prin sentința nr. 545
din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că actul
administrativ-fiscal supus controlului instanței de contencios administrativ nu
prezintă elemente de nelegalitate, prezumția de legalitate nefiind răsturnată
în cauză, caracterul legal al actelor administrativ-fiscale rezultând din
obligativitatea emiterii lor pe baza și în conformitate cu legea în vigoare, în
considerarea unei situații de fapt corect stabilite.
c
onform prevederilor art. 214 C. proc. fisc., în cursul
soluționării contestației organul competent poate suspenda, prin decizie
motivată, soluționarea cauzei, în
cazul în care organul care a efectuat activitatea de control a sesizat
organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei
infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată
în procedura administrativă; când soluționarea cauzei depinde, în tot sau
în parte, de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte
judecăți, iar la cererea părții, dacă sunt motive întemeiate, organul de
soluționare competent trebuie să stabilească și un termen până la care se
suspendă procedura [alin. (2) al aceluiași articol].
Referitor la primele
două măsuri de suspendare, acestea pot dura până la încetarea motivului care a determinat suspendarea [art. 214 alin.
(3)], așadar durata suspendării neputând fi stabilită a priori de organul
de soluționare a contestației.
În ce
privește cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației
prevăzut de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., prima instanță a reținut
că legea impune o sesizare a organelor în drept cu privire la existența
indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, făcută de către organul care a efectuat
activitatea de control, iar constatarea infracțiunii să aibă o înrâurire
hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă,
cerințe care apreciază că sunt îndeplinite în cauză.
În speță,
A.F.P. Sector 3, organul care a efectuat activitatea de control, a sesizat
Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 3 în legătură cu săvârșirea unor
infracțiuni, având ca latură materială modalitatea de calcul, declarare și
virare la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuțiilor de asigurări
sociale datorate de angajator și asigurați pentru perioada ce a făcut obiectul
și al controlului fiscal; dacă ar fi constatată de organele în drept, infracțiunea
ar avea o înrâurire deosebită asupra soluționării cauzei, întrucât ar atrage
incidența prevederilor art. 91 alin. (3) C. proc. fisc., ce instituie un termen
de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale, mai mare decât
cel general, de 5 ani, și anume unul de 10 ani, aplicabil în cazul în care
obligația fiscală rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Concluzionând,
judecătorul fondului a reținut faptul că întrucât aspectul principal care
trebuie dezlegat de organul fiscal în cadrul soluționării contestației este dat
de împlinirea sau nu a termenului de prescripție prevăzut de art. 91 C. proc.
fisc., este mai mult decât evidentă înrâurirea constatării infracțiunii cu care
a fost sesizat organul în drept asupra soluției în contestația administrativ
fiscală, având în vedere că organul de soluționare a contestațiilor nu poate să
se pronunțe asupra împlinirii termenului decât după pronunțarea unei soluții pe
latură penală de către organele în drept, ținând seama de termenul special de
prescripție.
Recursul declarat
în cauză
Sentința menționată a
fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a solicitat modificarea ei în
sensul admiterii acțiunii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,
fără a încadra în drept motivele de recurs.
În motivarea căii de
atac, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanță nu a ținut seama, la
pronunțarea hotărârii, de faptul că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de lege pentru suspendarea contestației. Mai precis,
recurenta-reclamantă a arătat că simpla afirmație privind sesizarea parchetului
în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale
infracțiunii nu este de natură să determine menținerea deciziei de suspendare,
fiind necesar a se solicita probe în sensul că în cauză a început urmărirea
penală.
A mai arătat că
autoritatea fiscală și-a exercitat drepturile cu rea-credință, suspendarea
soluționării contestației fiind rezultatul unui abuz de drept menit să eludeze
termenele imperative de prescripție și să acopere propria neglijență a
organului fiscal.
II. Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin
prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă și a prevederilor art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, instanța de
fond reținând în mod corect legalitatea deciziei administrative.
Argumente de fapt
și de drept relevante
Potrivit art. 214 alin.
(1) lit. a) C. proc. fisc., autoritatea fiscală competentă poate suspenda, prin
decizie motivată, soluționarea contestației, atunci când organul care a
efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la
existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura
administrativă.
Legea nu impune,
așadar, condiția începerii urmăririi penale, ci existența unei sesizări a
organului de urmărire penală competent, cerință îndeplinită în speță, prin
adresa nr. 891783 din 25 august 2008 a A.F.P.
s
ector
3 – Serviciul inspecție fiscală persoane juridice, înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 cu nr. 2539 din 27 iulie 2008.
Este adevărat că
instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate
asupra deciziei de suspendare a contestației administrative poate evalua
demersul autorității fiscale și din perspectiva modului în care aceasta și-a
exercitat dreptul de apreciere prin raportare la definiția excesului de putere,
cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a
proporționalității măsurii și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună
administrare.
Circumstanțele cauzei
nu conturează însă o rea credință sau o exercitare abuzivă a dreptului de
apreciere al autorității fiscale, în sensul celor susținute de
recurenta-reclamantă. Atât în decizia nr. 293 din 11 septembrie 2008 a D.G.F.P.
m
. București, cât și, în considerentele
sentinței curții de apel, sunt expuse detaliat și convingător motivele pentru
care, în speță, constatarea infracțiunii ale cărei indicii au format obiectul
sesizării ar avea o înrâurire deosebită asupra soluționării cauzei, atrăgând un
termen special de prescripție prevăzut în art. 91 alin. (3) C. proc. fisc., derogatoriu
de la cel general reglementat în art. 91 alin. (1), a cărui depășire constituie
motivul pe care se fundamentează contestația împotriva deciziei de impunere nr.
191 din 25 aprilie 2008.
Temeiul legal al
soluției adoptate în recurs
Având în vedere toate
considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta
Curte va respinge recursul, ca nefondat, neexistând motive de reformare a
sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304
1
C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de SC I. SA București împotriva sentinței nr. 545 din 29 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 martie 2011.