ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9504/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9504/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 322 din 13 iulie

2007 pronunțată în dosarul nr. 2020/97/2006 Tribunalul Hunedoara, secția civilă,

a admis contestația formulată de contestatorii B.L. și K.Ș., așa cum a fost

precizată, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Deva prin Primar și a

dispus anularea dispoziției nr. 68/2006 emisă de Primarul Municipiului Deva;

s-a dispus emiterea unei noi dispoziții prin care intimatul să restituie în

natură contestatorilor suprafața de 132,14 mp teren intravilan situat în

Municipiul Deva, înscris în C.F. nr. 2343 Deva, număr topo 762/N9/2121,

identificat în raportul de expertiză topografică executat în cauză de către

expertul judiciar, C.M., precum și propunerea de măsuri reparatorii în

echivalent, prin despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

pentru imobilul în suprafață de 2582 mp, compus din teren și construcții, ce nu

poate fi restituit în natură.

Prin aceeași sentință s-a dispus

disjungerea cererii formulată de către contestatori în contradictoriu cu

intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Deva prin

Primar, Consiliul Local Municipal Deva și SC M.E.C. SRL Deva având ca obiect,

constatarea calității de concedenți în cadrul contractului de concesiune nr.

69/2002 încheiat între Consiliul Local Deva și SC M.E.C. SRL Deva, prin

subrogarea în drepturile concedentului, actualul proprietar tabular, Statul

Român, iar în condițiile în care se apreciază că respectivul contract s-a

încheiat fără respectarea dispozițiilor legale, să se dispună anularea

acestuia.

Cererea disjunsă cu acest obiect a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția civilă, sub nr.

2690/97 din 16 iulie 2007.

La data de 14 noiembrie 2007

reclamanții și-au precizat cererea în sensul că au solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de concesiune nr. 69 din 26 noiembrie 2002,

avându-se în vedere dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

republicată, în temeiul Legii nr. 247/2005.

La data de 14 octombrie 2007 pârâta SC

M.E.C. SRL Deva a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii promovate de către reclamanți în raport de

prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001, iar la data de 16 ianuarie 2008

pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat, de

asemenea, întâmpinarea prin care a invocat lipsa calității sale procesele

pasive în condițiile în care, calitatea de concedent o are Consiliul Local

municipal Deva.

Prin sentința civilă nr. 51 din 2

aprilie 2008 Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor – reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara.

A admis în parte acțiunea civilă

precizată și completată formulată de reclamanții B.L. și K.Ș. în contradictoriu

cu pârâții Municipiul Deva prin Primar, Consiliul Local Municipal Deva și SC

M.E.C. SRL Deva.

S-a constatat nulitatea absolută a

contractului de concesiune nr. 69/2002 încheiat între părți.

S-au respins celelalte capete de

cerere formulate de către reclamanți având ca obiect obligarea societății

comerciale pârâte să-și ridice chioșcul amplasat pe terenul ce face obiectul

contractului de concesiune precum și obligarea acesteia de a le lăsa în deplina

proprietate și liniștită posesie terenul respectiv.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că suprafața de 16 mp teren intravilan ce face parte din

suprafața totală de 132,14 mp teren restituită reclamanților prin sentința

civilă nr. 322 din 13 iulie 2007 a Tribunalului Hunedoara, este ocupată de un

chioșc alimentar, edificat de pârâta SC M.E.C. SRL Deva, conform contractului

de concesiune încheiat între părți sub nr. 69/2002.

S-a constatat că acest contract de

concesiune este lovit de nulitate, conform dispozițiilor art. 21 alin. (5) [fost

art. 24 alin. (5)] din Legea nr. 10/2001, contractul fiind încheiat ulterior

notificării formulate de către reclamanți, indisponibilizarea imobilelor ce pot

forma obiectul Legii nr. 10/2001 având drept scop principal, îndeplinirea

obligației de restituire a acestora, în natură, către foștii proprietari,

deposedați în mod abuziv de Statul Român, în perioada regimului comunist.

Referitor la prevederile art. 14 din

Legea nr. 10/2001 prima instanță a reținut că aceste dispoziții instituie

posibilitatea subrogării în drepturi a titularului dreptului de proprietate

dobândit în locul concedentului, condiția impusă de legiuitor fiind aceea să se

fi respectat condițiile legii la data încheierii, însă subrogația este operantă

„ope legis” numai în scopul confirmării unui act juridic, astfel lovit de

nulitate absolută, încheiat în disprețul unei norme de drept imperative și

sancționate expres de legiuitor cu ineficacitatea.

Ori în speță nu s-a realizat

subrogarea reclamanților în drepturile concedentului, deși s-au acordat mai

multe termene în acest sens; s-a concluzionat că este lovit de nulitate

absolută contractul de concesiune încheiat între părți, în perioada prohibitivă

a Legii nr. 10/2001, conform dispozițiilor art. 21 alin. (5) din actul normativ

respectiv.

S-a respins acțiunea față de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva

unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, întrucât nu este

deținătoarea imobilului solicitat și nici parte în contractul de concesiune

contestat.

Restul capetelor de cerere formulate

de către reclamanți s-au respins pe considerentul că cererea intitulată de

acestea „completare, precizare și redefinire a cererii” a fost formulată

tardiv, iar complexitatea și obiectul acestora, ar atrage competența instanței

de drept comun.

Împotriva hotărârii respective, în

termen legal au declarat apel pârâții Primăria Municipiului Deva, prin Primar,

SC M.E.C. SRL Deva cât și reclamanții B.L. și K.Ș. care însă au fost respinse

de către Curtea de Apel Alba Iulia, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 144/A

din 2 octombrie 2008.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut în primul rând faptul că este nefondată excepția de

necompetență materială însoluționarea cauzei invocată de apelanta Primăria

Deva, precum și de cealaltă apelantă pârâtă, prin care au susținut faptul că, o

cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a unui contract de

concesiune, este de competența instanței de contencios administrativ.

S-a respins excepția pe baza

considerentelor că Secția civilă a Tribunalului Hunedoara a soluționat cauza în

baza prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. II – III din Legea nr.

247/2005 și art. 2 pct. 1 lit. f), respectiv art. 17 C. proc. civ., competența

secției civile fiind determinată de caracterul auxiliar al cererii, cauza fiind

disjunsă din dosarul nr. 2404/2006, având ca obiect anularea dispoziției nr.

68/2006, emisă de Primarul Municipiului Deva în cadrul procedurii speciale a

Legii nr. 10/2001.

S-a mai reținut sub același aspect

că, contractul de concesiune este un act juridic bilateral și nu unul

administrativ unilateral, neintrând sub incidența Legii nr. 554/2004 [art. 1 și

art. 2 lit. c)] lege care nici nu intrase în vigoare la data încheierii actului

respectiv.

Pe fondul cauzei s-a constatat că

sunt neîntemeiate criticile formulate de către pârâți, în mod corect prima

instanță dispunând nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 69/2002,

în baza prevederilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 21

alin. (5), după republicare, dispoziții conform cărora – sub sancțiunea

nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după

caz, judiciare, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de

gestiune, asocierea în participațiune, a bunurilor imobile – terenuri sau

construcții notificate potrivit legii cu caracter special, Legea nr. 10/2001.

S-a mai constatat că la momentul

notificării formulate de către reclamanți și înregistrate în cadrul Primăriei

Deva, nu fusese încheiat contractul de concesiune dintre pârâți, astfel încât

până la soluționarea acesteia, era interzisă orice tranzacție a primarului

local cu diverse persoane juridice private având ca obiect imobilele solicitate

în baza legii speciale, nr. 10/2001.

Cât privește apelul declarat de

către reclamanți s-a considerat că este neîntemeiat, în mod corect prima

instanță respingând, ca tardiv introdusă, cererea de completare, precizare și

redefinire acțiune, având ca obiect „obligație de a face” și „revendicare”, în

condițiile în care a fost formulată la ultimul termen de judecată.

Împotriva deciziei respective, în

termen legal a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Deva, prin Primar,

criticând-o ca fiind nelegală și solicitând, în principal, casarea ambelor

hotărâri și trimiterea cauzei, spre soluționare, în primă instanță, la

Tribunalul Hunedoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în raport

de prevederile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., iar în

subsidiar, admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în

sensul admiterii apelurilor declarate de către pârâți, iar pe fond schimbarea

în parte a hotărârii primei instanțe, prin respingerea acțiunii în constatarea

nulității contractului de concesiune nr. 69 din 26 noiembrie 2002, în raport de

prevederile art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

s-a susținut în principal faptul că, acțiunea având ca obiect constatarea

nulității contractului de concesiune nr. 69/2002 încheiat între pârâți trebuia

să fie soluționată de către instanța de contencios administrativ, și nu de cea

civilă, întrucât contractul de concesiune este un act administrativ.

Pe fondul cauzei s-a susținut că în

mod greșit s-a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 69

din 26 noiembrie 2002 încheiat de către pârâți în baza HCL nr. 384/2002 a Consiliului

Local Deva, în condițiile în care norma prohibitivă avută în vedere de către

instanță la soluționarea cererii a fost introdusă în Legea nr. 10/2001, prin

modificarea adusă acesteia prin Legea nr. 247/2005 (punctul 50 din Titlul I)

act normativ ce a intrat în vigoare la data de 22 iulie 2005 prin publicare în M.

Of. nr. 653/2005, iar această completare a Legii nr. 10/2001 s-a regăsit în

varianta actualizată și republicată a legii, M. Of. nr. 798/2005.

S-a mai învederat și faptul că

hotărârea primei instanțe trebuie schimbată și sub aspectul pronunțării asupra

primului capăt de cerere al acțiunii promovate de către reclamanți, în sensul

respingerii ca inadmisibilă a cererii având ca obiect constatarea calității de

concedenți a reclamanților în cadrul contractului de concesiune nr. 69/2002,

întrucât aceasta este o stare de drept prevăzută de dispozițiile art. 14 din

Legea nr. 10/2001.

Recursul declarat de către pârâta

Primăria Municipiului Deva, prin Primar, se privește ca fiind nefondat și se va

respinge, avându-se în vedere următoarele considerente:

În primul rând este neîntemeiat

motivul de recurs invocat în principal de către recurentă privind excepția de

necompetență materială a Secției civile a Tribunalului Hunedoara de a soluționa

cererea având ca obiect constatarea nulității contractului de concesiune nr.

69/2002 încheiat între părți, susținându-se că o asemenea cerere nu poate fi

soluționată decât de către instanța de contencios administrativ.

Aceasta întrucât în speță obiectul

contractului de concesiune contestat îl constituie un teren ce face parte din

domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind restituit reclamanților, ca

parte din întregul de 132,14 mp, conform sentinței civile nr. 322/2007 a

Tribunalului Hunedoara, secția civilă, prin care s-a anulat dispoziția nr.

68/2006 a Primarului Municipiului Deva, sancțiunea nulității absolute fiind

prevăzută expres în art. 21 alin. (5) din lege, potrivit căruia „sub sancțiunea

nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după

caz, judiciare, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de

gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice

închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea

destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri și/sau

construcții notificate potrivit prevederilor legii.

Cererea respectivă în nulitate

contract de concesiune a fost formulată de către reclamanți, în cadrul

procedurii speciale judiciare a Legii nr. 10/2001, ca o cerere accesorie la

capătul principal de cerere privind anularea dispoziției nr. 68/2006 emis de

Primarul Municipiului Deva, cererea fiind disjunsă prin hotărârea Tribunalului

Hunedoara, secția civilă, cu nr. 322/2007.

Astfel în cauză a avut loc o prorogare

legală de competență, potrivit dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., conform

cărora: „cererile incidente și accesorii sunt în căderea instanței competente a

judeca cererea principală”.

Întrucât textul respectiv nu

distinge, el este aplicabil chiar dacă s-ar ajunge, astfel, la nesocotirea unor

norme de competență materială exclusivă, iar faptul că ulterior cererea

accesorie a fost disjunsă de cererea principală nu schimbă competența materială

câștigată prin prorogare legală de competență, instanța care a devenit

competentă prin prorogare, păstrându-și competența și după disjungere.

În consecință se va reține faptul că

în mod corect cererea a fost soluționată de instanțele civile ca o cerere

accesorie în cadrul procedurii speciale judiciare a Legii nr. 10/2001, nefiind

aplicabile dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ.

Este neîntemeiat și cel de-al doilea

motiv de ordin procesual invocat de recurentă potrivit căruia, hotărârea primei

instanțe trebuie să fie schimbată sub aspectul pronunțării asupra primului

capăt de cerere formulat, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de

constatare a calității de concedenți a reclamanților.

Și acest motiv este nefondat

întrucât prima instanță a constatat nulitatea contractului de concesiune nr. 69

din 26 noiembrie 2002, respingând toate celelalte capete de cerere formulate de

reclamanți, inclusiv cel invocat de către recurent, aplicarea dispozițiilor

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, excluzând aplicarea prevederilor art.

14 din aceeași lege.

Pe de altă parte fiind vorba de un

petit al cererii formulate de reclamanți, recurentul nu justifică vreun interes

legitim pentru a invoca eventuala nepronunțare asupra acestui capăt de cerere.

Pe fondul cauzei, motivele de recurs

formulate sunt nefondate, în mod întemeiat, prima instanță constatând nulitatea

absolută a contractului de concesiune încheiat între pârâți, avându-se în

vedere dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect este real faptul că

norma prohibitivă a interzicerii înstrăinării sau grevării în orice fel a

imobilelor notificate în baza Legii nr. 10/2001 a fost introdusă în acest act

normativ odată cu modificarea acesteia prin Legea nr. 247/2005, ulterior

încheierii contractului de concesiune nr. 69/2002, însă notificarea a fost

formulată de către reclamanți și înregistrată la Primăria Deva, anterior,

respectiv în cursul lunii martie a anului 2002, astfel încât autoritatea

administrativă locală prin Consiliul Local, avea obligația să sisteze orice

înstrăinare sau grevare cu sarcini a imobilelor ce fac obiectul de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

Practic prin înregistrarea

Notificării la unitatea deținătoare a imobilului solicitat, bunul a fost

indisponibilizat conform art. 22 alin. (4) din lege, Primăria locală nemaiavând

dreptul de a dispune de ele, efectul general al notificării constând în

investirea persoanei notificate cu obligația de a rezolva în condițiile

prevăzute de lege [art. 20, art. 23-25, art. 28, art. 31 alin. (1), art. 32 alin.

(3)-(8), art. 33 și art. 40].

Prin efectul notificării, bunul

imobil solicitat de către reclamanți a fost indisponibilizat, scopul acestei

măsuri fiind acela ca unitatea deținătoare să-și îndeplinească obligația de

restituire către adevăratul proprietar.

În acest sens pârâta – recurentă,

deși cunoștea faptul că terenul aflat în litigiu este solicitat în natură, a

nesocotit dispozițiile art. 29 alin. (1) din H.G. nr. 498/2001, care dezvoltă

prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, din vechea reglementare,

încheind un contract de concesiune pentru 20 de ani cu privire la acest teren,

astfel încât în mod corect cele două instanțe au dispus nulitatea contractului

respectiv.

Față de cele arătate se va reține că

nu subzistă motivul de modificare invocat de către recurent, art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., astfel încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâta Primăria

Municipiului Deva, prin Primar.

Se vor avea în vedere și dispozițiile

art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta Primăria Municipiului Deva, prin primar împotriva deciziei

nr. 144/A din 2 octombrie 2008 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Obligă pe recurenta pârâtă la plată

către intimații - reclamanți B.L. și K.Ș. la 2000 lei reprezentând cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 noiembrie 2009

.