ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2989/2010

Asupra cauzei civile de față,

Analizând actele și lucrările

dosarului constată următoarele:

P

rin sentința nr. 844C din 9

octombrie 2007, Tribunalul Neamț a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul

H.N., continuată de

moștenitorii H.E., H.G. și Z.I., în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul

Piatra Neamț, prin primar.

A dispus retrocedarea în natură, în proprietatea moștenitorilor legali ai

reclamantului, suprafața de 587 mp

teren,

expropriat prin Decretul nr. 279/1987, cu amplasamentul

actual din

municipiul Piatra Neamț.

A respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect retrocedarea suprafeței

de 1052 mp teren situat în str. S. nr. 8.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că autorii

reclamantului, H.N. și V., au dobândit în

proprietate,

prin cumpărare, suprafața de 597 mp teren și

construcții,

situată în municipiul Piatra Neamț,

imobile care au fost expropriate din

patrimoniul reclamantului prin Decretul nr. 279/1987.

Prin contractele de vânzare cumpărare nr. 1797 și

1798/1960, mama reclamantului și sora acesteia au dobândit

fiecare,

prin cumpărare, câte o suprafață de 526 mp teren

situate în actuala str. S. nr. 8, terenul fiind parțial

afectat de detalii de sistematizare și fiind

preluat de stat fără titlu

legal.

Din expertiza efectuată în cauză, a rezultat că singura

suprafață liberă de orice lucrare de utilitate

publică este de 587

mp teren și poate

fi retrocedată în

baza art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Prin decizia nr. 84 din 22 iulie 2009,

Curtea de Apel Bacău

a admis apelul

declarat de Primarul municipiului Piatra Neamț

împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a

respins

acțiunea ca inadmisibilă.

Instanța de apel a reținut că prin

decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și

Justiție în interesul

legii, s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994 se

interpretează în sensul că acestea nu se a

plică

în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs

H.E.

Fără a invoca vreunul din motivele de

recurs prevăzute de

art. 304 C.

proc. civ. recurenta a arătat că

decizia instanței de apel este

nelegală, deoarece recursul în

interesul

legii este o procedură judiciară care stabilește o anumită

interpretare a legii pentru viitor și nu are

caracter retroactiv.

Recursul în interesul legii a fost publicat în Monitorul

oficial al României ulterior pronunțării

sentinței tribunalului și

nu poate avea efect asupra acesteia.

Recurenta a mai arătat că garantarea

proprietății, astfel cum

este

reglementată de Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a

drepturilor omului, impunea admiterea acțiunii în

temeiul art. 35

din Legea nr. 33/1994.

Criticile formulate permit încadrarea

recursului în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru

cele

ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție are competența, în scopul

asigurării

interpretării și aplicării unitare a legii, de a se pronunța

asupra chestiunilor de drept care au fost

soluționate diferit de

instanțele de

judecată, iar conform alin. (2) și (3) al aceluiași articol,

deciziile date în interesul legii se publică în

Monitorul Oficial al

României,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind

obligatorie pentru

instanțe.

Prin urmare, neavând caracterul unui

act normativ, efectul

retroactiv al

deciziei date în interesul legii nu poate fi analizat

conform regulilor

aplicării în timp a legii civile.

Așa cum s-a arătat, prin recursul în

interesul legii, instanța

supremă se

pronunță asupra chestiunilor de drept soluționate în mod neunitar și are efect

obligatoriu pentru orice cauză în care

raportul juridic dedus judecății

nu a fost soluționat în mod irevocabil.

Pe cale de consecință, în mod corect instanța de apel a

făcut aplicarea deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007,

dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în interesul legii.

În ceea ce privește critica

referitoare la faptul că exigențele

art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor

omului și libertăților fundamentale impuneau

admiterea

acțiunii în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, se

constată că, în

sensul jurisprudenței constante a C.E.D.O., un

reclamant nu se poate prevala de garanțiile oferite de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție decât în

măsura în care

actele de care se plânge se raportează la „bunuri",

în sensul acestui articol.

CE.D.O a statuat că nu vor fi considerate „bunuri", în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție speranța

de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins

de mult

timp (Cauza Penția și Penția împotriva

României, hotărârea CEDO din

23

martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea

CEDO din 13

decembrie 2000).

Mai mult decât atât, jurisprudența

Curții europene lasă la

latitudinea

statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor

legislative pe care le găsește de cuviință pentru

restituirea

proprietăților preluate

de stat sau acordarea de despăgubiri, dar

odată ce a fost adoptată o

soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență

rezonabile, pentru a

evita, pe cât posibil,

insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei

soluții.

In cauză, la momentul investirii

instanțelor de judecată,

reclamantul nu deținea un „bun" în sensul

art. 1 din Primul

Protocol adițional la

Convenție, deoarece a declanșat un demers

judiciar prin care tindea să obțină restituirea unui imobil ce i-a

aparținut în proprietate și care fusese preluat

de stat anterior

ratificării de către România a Convenției pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, din moment ce măsurile

reparatorii pentru

bunurile preluate

de Statul Român au fost reglementate de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamantul era obligat să apeleze

la calea adecvată și eficientă de restituire în

natură, deschisă de

legea specială.

Față de cele expuse mai sus, recursul

declarat se va privi ca

nefondat și,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

, va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta H.E.

împotriva deciziei

nr. 84 din 22 iulie 2009 a Curții de Apel Bacău, s

ecția civilă, cauze

minori, familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2010