ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2306/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2306/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 441A din 28

septembrie 2009 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă D.A.

împotriva sentinței civile nr. 586 din 27 aprilie 2009 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17

decembrie 2008 și precizată la 23 martie 2009, sub nr. 48596/3/2008, pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta D.A.S. (născută I.) a

chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună

obligarea pârâtului la plata de daune materiale și morale pentru tratamentele

degradante și inumane la care a fost supusă în închisorile comuniste, precum și

pentru încălcarea drepturilor și discriminărilor suferite în perioada

ulterioară liberării.

Reclamanta a susținut că a fost

arestată la data de 13 decembrie 1951, la vârsta de 19 ani, când trei ofițeri

de securitate au pătruns noaptea în casă și, deși nu au prezentat vreun mandat

de percheziție sau de arestare, au făcut percheziție, i-au pus cătușe și au

dus-o la securitatea din Oradea, unde a fost reținută din data de 13 decembrie 1951

și până în 29 decembrie 1952. Aici a fost supusă unei anchete dure, în care

presiunile psihologice și umilințele de neimaginat alternau cu bătăile, carcera

și alte tratamente inumane și degradante. A fost condamnată în final la 6 ani

închisoare corecțională și 1.000 lei amendă corecțională pentru delictul de

uneltire contra ordinii sociale, iar după condamnare a fost dusă la Penitenciarul Oradea, apoi la Jilava și la Mislea. Sentința de condamnare a fost schimbată în recurs prin condamnarea sa la 1 an și 6 luni închisoare pentru

infracțiunea de omisiune a denunțării.

Pe toată perioada arestării care a

durat mai mult decât perioada consemnată în decizia din recurs, a fost bătută

și torturată, iar în urma relelor tratamente aplicate și a condițiilor

improprii de deținere s-a îmbolnăvit de plămâni, orice ajutor sau tratament

medical fiindu-i refuzat. A fost eliberată în data de 24 iulie 1953, iar la 01

august 1953 i s-a instituit domiciliul obligatoriu la Beiuș.

Ulterior eliberării nu i s-a permis

să se încadreze în muncă, iar după ridicarea domiciliului obligatoriu a lucrat

ca muncitor necalificat într-o întreprindere topografică. A încercat să intre

la facultate, dar a fost exmatriculată; a încercat apoi să urmeze Școala

Tehnică Sanitară Oradea, dar iarăși a fost exmatriculată, iar după 9 ani a

reușit să se încadreze în învățământ, lucrând ca educatoare, deși absolvise

Facultatea de istorie - geografie.

După eliberarea din închisoare a

fost în permanență urmărită de securitate, fapt de care era conștientă și a

simțit în permanență marginalizarea socială la care a fost supusă.

Prin sentința civilă nr. 586 din 27

aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

prescripției extinctive, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a

respins acțiunea formulată de reclamantă ca fiind prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că acțiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și Declarația Universală a Drepturilor

Omului, fiindu-i aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1957 privind

prescripția extinctivă în cazul acțiunilor cu caracter patrimonial.

În condițiile în care reclamanta a invocat

prin acțiune împrejurări petrecute în perioada comunistă, despre care a avut

cunoștință, s-a considerat de instanța de fond că termenul de prescripție a

început să curgă din momentul încetării încălcării drepturilor și libertăților

fundamentale, respectiv la 22 decembrie 1989 când regimul totalitar a luat

sfârșit și s-a stins după 3 ani de la această dată.

Împotriva sentinței instanței de

fond a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivele de apel a susținut că

acțiunea se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, astfel încât termenul

de prescripție extinctivă pentru formularea acesteia se calculează în

conformitate cu dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la

data la care „păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și

pe cel care răspunde de ea".

S-a susținut de apelantă că

întinderea prejudiciului suferit a cunoscut-o doar în momentul în care a putut

să-și consulte și să-și studieze dosarul întocmit de organele de securitate

aflat la C.N.S.A.S.

În ceea ce privește autorul

prejudiciului, a susținut că acesta a fost cunoscut după ce Statul Român prin

Președintele țării a condamnat public comunismul prin declarație dată în fața

Parlamentului României, iar în raport de această dată acțiunea nu putea fi

respinsă ca fiind prescrisă.

Analizând sentința instanței de fond

în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și de criticile

formulate de apelanta reclamantă, Curtea a reținut că apelul este nefondat

pentru următoarele considerente:

În drept apelanta a invocat

dispozițiile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă

delictuală a persoanelor și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Articolul 7 din Decretul nr.

167/1958 instituie regula generală în materie de prescripție extinctivă, iar

articolul 8 din același act normativ constituie regula specială în materia

răspunderii civile delictuale.

Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta

ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin acțiune, apelanta - reclamantă

a susținut că a fost arestată la 13 decembrie 1951 de reprezentanți ai securității

și eliberată în data de 24 iulie 1953, după care i s-a instituit domiciliu

obligatoriu în Beiuș. În toată această perioadă a fost supusă unor rele

tratamente, iar după eliberare nu i s-a permis să lucreze conform pregătirii

profesionale pe care o avea și era în permanență urmărită de securitate.

Prescripția dreptului apelantei -

reclamante la acțiune a început să curgă, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

cel mai târziu la data încetării încălcării drepturilor și libertăților

fundamentale ale acesteia și anume la 22 decembrie 1989 când regimul totalitar

a luat sfârșit și orice temere morală a reclamantei, determinată de

represaliile la care ar fi putut fi supusă dacă s-ar fi împotrivit fostului

regim au luat sfârșit.

Susținerea apelantei în sensul că ar

fi luat cunoștință de paguba suferită abia în momentul în care a avut

posibilitatea să-și studieze dosarul întocmit de securitate aflat la C.N.S.A.S.

nu poate fi reținută de instanța de apel având în vedere dispozițiile art. 8

din decretul privind prescripția extinctivă și motivele de fapt din acțiunea

introductivă de instanță.

Norma legală menționată anterior

leagă începerea termenului de prescripție extinctivă de data la care păgubit a

cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, iar din

acțiune, astfel cum a fost precizată la fond rezultă că apelanta reclamantă a

cunoscut de la început paguba suferită prin privarea de libertate, prin relele

tratamente la care a fost supusă în această perioadă, iar apoi prin

marginalizarea socială și discriminarea sa în raport cu ceilalți cetățeni ai

statului. Tot din precizarea la acțiune (fila 11 dosar fond ) rezultă că după

eliberare, apelanta - reclamantă a fost în permanență urmărită de securitate,

fapt de care era conștientă, conform propriei susțineri.

În această situație, în care actele

discriminatorii se răsfrângeau direct asupra apelantei - reclamante, iar

urmărirea sa de către securitate, de care era conștientă, o făcea să trăiască

într-o permanentă tensiune, este evident că momentul începerii cursului

prescripției dreptului său la acțiunea în repararea pagubei astfel suferită nu

poate fi cel al consultării dosarului de securitate.

Momentul la care începe să curgă

acest termen este cel la care paguba a fost sau putea să fie cunoscută de

apelanta - reclamantă și nu cel la care aceasta și-ar fi făcut o imagine de

ansamblu asupra metodologiei și tehnicii de funcționare a făptuitorilor, astfel

cum se susține prin apel.

Cu privire la autorul pagubei,

apelanta - reclamantă a susținut că l-a cunoscut abia în momentul în care

Președintele României a condamnat public comunismul, până la acea dată crezând

că este culpa instituțiilor la care a apelat și care, cu regularitate, au

împiedicat-o să-și desăvârșească pregătirea profesională, iar apoi au

obligând-o să desfășoare activități sub nivelul pregătirii sale.

Nici această susținere nu a fost

primită de către instanța de apel, în condițiile în care toate aceste

instituții funcționau în numele statului, iar represiunile la care erau supuse

din partea securității persoanele care într-un fel sau altul se opuneau

regimului comunist erau de notorietate.

Dacă în perioada regimului comunist

nu se poate reproșa apelantei-reclamante neformularea unei acțiuni privind

repararea prejudiciului astfel suferit, date fiind repercusiunile la care

aceasta ar fi putut fi supusă de organele securității, ca reprezentant al

statului comunist, nu aceeași este situația și după căderea regimului,

respectiv la 22 decembrie 1989, dată de la care ar fi putut formula o astfel de

acțiune.

Acțiunea a fost formulată însă de

apelanta - reclamantă la data de 17 decembrie 2008, mult peste termenul de 3

ani prevăzut de lege, situație în care, în mod corect instanța de fond a

respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Dispozițiile Legii nr. 221 din 02

iunie 2009 invocate de către apelanta-reclamantă doar în apel nu pot fi

reținute de instanță în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit căruia în apel nu se pot schimba părțile, cauza și obiectul cererii de

chemare în judecată.

La instanța de fond acțiunea a fost

soluționată în raport de dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 998-999 C.

civ. și Decretul nr. 167/1958, iar legalitatea și temeinicia sentinței

pronunțată de către această instanță nu poate fi analizată de instanța de

control judiciar, conform principiului neretroactivității legii civile, pe baza

unei legi speciale, intrată în vigoare după pronunțarea sentinței apelate.

În consecință, apreciind că sentința

instanței de fond este legală și temeinică în raport de dispozițiile legale

invocate de apelanta - reclamantă ca temei juridic al acțiunii sale, Curtea a

dispus respingerea apelului ca nefondat.

Împotriva deciziei de apel a

declarat recurs reclamanta, formulând critici ce se circumscriu motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

este data la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea.

Or, momentul când a putut cunoaște

prejudiciul nu coincide cu momentul săvârșirii faptei ilicite de către organele

de represiune ale statului comunist.

Instanța de apel a făcut totodată o

aplicare greșită a prevederilor legale privind prescripția extinctivă, omițând

să aplice și prevederile referitoare la suspendarea și întreruperea cursului

prescripției.

Legea nr. 221/2009, nu poate fi suspendată pe motiv că nu era în vigoare la

data judecării fondului pricinii, iar invocarea ei în apel ar schimba cauza

acțiunii, lucru nepermis de codul de procedură civilă.

Legea nouă nu reprezintă o altă

cauză a acțiunii sale, ci doar o nouă recunoaștere publică a dreptului său la

despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Analizând decizia de apel în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în

considerarea celei de-a doua critici, care face inutilă analizarea primei

critici, în considerarea celor ce succed.

La data introducerii cererii de

chemare în judecată nu exista un act normativ cu caracter reparator care să reglementeze

situația persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada

regimului comunist, astfel încât reclamanta a invocat dispozițiile art. 998 și art.

999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, precum și

dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Pe parcursul judecății a intrat însă

în vigoare Legea nr. 221/2009, act normativ cu caracter reparator, care

reglementează în mod expres situația drepturilor recunoscute persoanelor care

au suferit condamnări cu caracter politic sau au fost supuse unor măsuri

administrative asimilate acestora în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit art. 4 alin. (4) din acest

act normativ, cererea prin care se solicită instanței să se constate caracterul

politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cererea privind acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare poate fi formulată

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, potrivit art. 5

alin. (1) lit. a).

Deși reclamanta a invocat prin

cererea de apel noul act normativ, instanța a înlăturat de la aplicarea în

speță dispozițiile acestei legi.

Însă, având în vedere că situația de

fapt descrisă de reclamantă se încadrează în câmpul de aplicare al Legii nr. 219/2009

și că legea civilă este de imediată aplicare, instanța de apel trebuia să

constate că acțiunea nu putea fi considerată ca prescrisă sau că se schimbă

cauza și, admițând apelul, să desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare

pentru a se analiza pe fond pretențiile reclamantei din perspectiva legii

speciale de reparație.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul și va casa decizia; în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va admite

apelul declarat de reclamantă, va desființa sentința și va trimite cauza spre

rejudecare la același tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta D.A.S. împotriva

deciziei nr. 441 A din 28 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă.

Casează decizia.

Admite apelul declarat de aceeași reclamantă

împotriva sentinței nr. 586 din 27 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția V-a civilă.

Desființează sentința și trimite cauza spre

rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie

2010.