ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2021/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj,

reclamanta L.F. a solicitat în contradictoriu cu C.J.P.S., anularea Hotărârii

nr. 5.785 din 30 mai 2009 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască

și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în

perioada septembrie 1940 - martie 1945 a suferit din cauza persecuțiilor din

motive etnice, fiind nevoită împreună cu părinții să se refugieze din

localitatea Cizer, județul Sălaj în localitatea Turda, județul Cluj.

În susținerea acțiunii reclamanta a depus înscrisuri

printre care acte de stare civilă și declarațiile autentificate ale unor

martori.

Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea

acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 500 din 23 octombrie 2009,

Curtea de Apel Cluj a respins acțiunea formulată de reclamanta L.F. în

contradictoriu cu pârâta C.J.P.S.

Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a

reținut, în esență, că reclamanta nu și-a dovedit pretențiile și nici nu s-a

prezentat la cele două termene acordate, instanța fiind astfel în

imposibilitate de a-și exercita rolul activ impus de art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. și deci în imposibilitate de a discuta în contradictoriu cu

reclamanta suplimentarea probațiunii în vederea aflării celor afirmate în

acțiunea introductivă.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta L.F. a declarat

recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pe motiv că dovada

refugiului a făcut-o cu declarațiile martorilor autentificate la notar din care

rezultă ca au suferit aceleași repercusiuni.

În motivarea recursului a mai arătat că nu a fost cu

putință să se prezinte in fața instanței de fond datorită stării de sănătate

precare.

Examinând cauza și sentința atacată, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin

Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana,

cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se

în una dintre cele 6 situații expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau

refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a

fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi

compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de

suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și

art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate

prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din

ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar

în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut

de lege.

Recurenta a încercat să-și dovedească calitatea de

persoană refugiată prin intermediul declarațiilor notariale a doi martori, care

au fost citați în vederea audierii lor în fata instanței.

Martorii citați de instanță nu s-au prezentat pentru

a fi audiați, instanța considerând necesară audierea acestora pentru elucidarea

stării de fapt.

Mai mult, în scopul dovedirii eventualelor abuzuri,

în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel

puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași

situație cu reclamantul.

Or, simplele declarații ale martorilor din care

rezultă că aceștia cunosc situația recurentei doar din spusele acesteia, nu pot

fi luate în considerare mai ales că nici unul dintre aceștia nu a probat

afirmațiile cu acte oficiale.

Simpla mutare a recurentei, dintr-o localitate în

alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.

Așa fiind, cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada

că ar fi fost refugiată și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții

din motive etnice, în mod corect, instanța de fond a dispus respingerea

acțiunii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și

criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar

instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va

menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de L.F., împotriva sentinței

civile nr. 500 din 23 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 aprilie

2010.