ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 52/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta B.F. a solicitat în contradictoriu cu C.J.P. Sălaj, anularea

hotărârii nr. 5562 din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă și obligarea acesteia

să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că în perioada octombrie 1940 – martie 1945 a suferit din cauza persecuțiilor din motive etnice, fiind nevoită împreună cu părinții să se

refugieze din localitatea Marin, județul Sălaj, în localitatea Sofronea,

județul Arad.

În susținerea acțiunii

reclamanta a depus înscrisuri printre care acte de stare civilă și declarațiile

autentificate ale unor martori.

Pârâta, prin întâmpinare, a

solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 254

din 2 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca

nefondată.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta nu și-a dovedit

pretențiile, iar potrivit art. 1169 C. civ., cel care face o propunere înaintea

judecății trebuie să o dovedească.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanta B.F. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie pe motiv că dovada refugiului a făcut-o cu declarațiile

martorilor, din care rezultă că în perioada octombrie 1940 - martie 1945, a suferit persecuții din motive etnice deoarece a fost nevoită ca împreună cu familia să se

refugieze din localitatea Marin, județul Sălaj, în localitatea Sofronea,

județul Arad.

În motivarea recursului a

mai arătat că nu a fost cu putință ca martorii să se prezinte în fața instanței

din motive medicale, dar se obligă să-i aducă personal în fața instanței la

recurs.

Examinând cauza și sentința

atacată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 din O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres prevăzute de

lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă

localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să

acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Recurenta a încercat să-și

dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale

fără însă a-și îndeplini această obligație.

Martorii încuviințați de

instanță nu s-au prezentat pentru a fi audiați, instanța considerând necesară

audierea acestora pentru elucidarea stării de fapt.

Mai mult, în scopul dovedirii

eventualelor abuzuri, în stabilirea calității de persecutat din motive etnice,

este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a

aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Or, simplele declarații ale

martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația recurentei doar din

spusele acesteia, nu pot fi luate în considerare mai ales că niciunul dintre

aceștia nu a probat afirmațiile cu acte oficiale.

Simpla mutare a recurentei, dintr-o

localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții

etnice.

Așa fiind, cum recurenta-reclamantă

nu a făcut dovada că ar fi fost refugiată și că acest lucru ar fi fost

consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect, instanța de fond a

dispus respingerea acțiunii ca nefondată.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și

nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.F., împotriva sentinței civile nr. 254 din 2 iunie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2010.