ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1310/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 550 din 5 noiembrie 2007,

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios, administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de N.D., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, a dispus

anularea hotărârii din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i

recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1940 – 20

octombrie 1944 și să-i acorde acestuia drepturile bănești prevăzute de O.G. nr.

105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

și completările ulterioare, începând cu data de 1 decembrie 2006.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul s-a născut

la data de 28 noiembrie 1936 în satul C., Județul Cluj.

Din declarațiile martorilor

P.I. și M.A., audiați de instanță, rezultă că, în toamna anului 1940, familia reclamantului

s-a refugiat, datorită persecuțiilor din motive etnice suferite în localitatea de

domiciliu, reîntorcându-se în această localitate în anul 1944.

A mai reținut Curtea de

Apel că și reclamantul, minor fiind la momentul refugiului familiei sale, a avut

de suferit aceleași prejudicii ca și părinții săi care au suportat consecințele

nefavorabile determinate de părăsirea localității de domiciliu, astfel că nu se

justifică aplicarea unui tratament discriminatoriu în privința minorilor, care s-au

refugiat împreună cu părinții lor.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P.

Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct.

9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă C.J.P. Cluj susține, în esență, că în mod greșit instanța fondului

a acordat reclamantului drepturile solicitate în baza declarațiilor date de martori

care au dat asemenea declarații în foarte multe dosare. Susține recurenta-pârâtă

că hotărârea contestată este legală întrucât cererea petentului a fost respinsă

întrucât martorii C.L. și B.A., ale căror declarații au fost depuse la Comisie,

se află în imposibilitate de a cunoaște personal toate situațiile cu privire la

care au făcut declarații în favoarea persoanelor ce solicită acordarea drepturilor

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Susținerile

recurentei-pârâte se întemeiază pe numărul mare de cereri depuse la nivelul comunei

C. pentru recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, precum și pe faptul că aceiași martori

au depus „sute de declarații” cu privire la persoane diferite aflate în situații

diferite. Recurenta-pârâtă aduce critici sentinței pronunțate de Curtea de Apel,

motivat de faptul că în prezent peste 90% din dosarele de refugiat se întemeiază

pe declarații de martori și pe faptul că la Arhivele Naționale nu există înscrisuri

oficiale doveditoare.

Analizând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „

beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român,

care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până

la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Potrivit art. 4 alin.

(1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002

„dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999

, aprobată și modificată

prin Legea

nr. 189/2000

, cu modificările ulterioare,

se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției

etnice se poate face prin declarație cu martori.”

Aceste dispoziții sunt

date în aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora „d

ovedirea situațiilor prevăzute

la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la

cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege

”.

Potrivit dispozițiilor

susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele

oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori

în situația în care lipsesc actele oficiale.

În cauză, Curtea de Apel

a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor

legale incidente.

Este de reținut faptul

că, în mod constant, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire

la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea

faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile

de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare

a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești” (Decizia Curții Constituționale

nr. 558/2005).

Or, potrivit Normelor

de aplicare a O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, citate

mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanță

se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declarații

de martori.

În cauză reclamantul a

depus diligențe necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente

enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum rezultă din adresa

emisă de D.J.C.A.N., în care se menționează că N.M. și N.D. nu figurează în documentele

deținute de această instituție.

Astfel fiind, în virtutea

rolului activ ce revine instanței conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea

de Apel Cluj, a procedat la audierea martorilor P.I. și M.A., care au relatat fapte

din copilărie de care au luat cunoștință în mod direct, în calitate de refugiați,

și din care rezultă faptul că părăsirea de către familia reclamantului a localității

de domiciliu – C., județul Cluj – a fost determinată de persecuțiile din motive

etnice suferite în urma regimului instaurat în localitate în perioada respectivă.

Sub acest aspect, Înalta

Curte reține că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului

administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în ipoteza

reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare.

Criticile din recurs ale

recurentei-pârâte nu pot fi primite întrucât se susține netemeinicia și nelegalitatea

sentinței atacate cu referire la declarațiile martorilor C.L. și B.A., în condițiile

în care Curtea de Apel a pronunțat sentința recurată pe baza declarațiilor date

în fața instanței de alți martori: P.I. și M.A.

În

consecință, Înalta Curte reține că întemeiat și legal instanța de fond a apreciat

că reclamantul N.D. a făcut dovada persecuțiilor din motive etnice suferite în localitatea

de domiciliu, care au determinat familia sa să se refugieze în toamna anului 1940

(

octombrie

1940) din localitatea de domiciliu (C., Județul Cluj) în localitatea C., Județul

Cluj de unde au revenit în localitatea de domiciliu în luna octombrie 1944. Astfel

fiind, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală cu respectarea

cadrului legal instituit de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

precum și a normelor și principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea

și analiza mijloacelor de probă.

Față de cele

arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică și,

în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge ca nefondat

recursul

declarat de C.J.P. Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.J.P. Cluj împotriva sentinței civile nr. 550 din 5 noiembrie 2007 a Curții

de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2008.