ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1311/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 775 din 14 decembrie

2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios, administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de B.L., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, a dispus

anularea hotărârii emise de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei

calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1941 – 6 martie 1945 și să-i acorde

drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu

data de 1 noiembrie 2006.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, că din analiza probatoriului administrat,

respectiv declarațiile martorilor A.A. și B.I., rezultă că reclamanta împreună cu

familia s-a refugiat din localitatea de domiciliu – B. în localitatea C., în luna

octombrie 1941, reîntorcându-se în localitatea de domiciliu în luna aprilie 1945,

astfel că se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de Apel, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P.

Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă C.J.P. Cluj susține, în esență, că, potrivit O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, pentru acordarea drepturilor reparatorii

este necesar să existe două surse de informație care să poată fi coroborate în favoarea

petentului și care să indice aceleași date cu privire la: data de plecare, localitatea

de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu și data întoarcerii din refugiu.

Totodată, recurenta-pârâtă

susține că declarațiile martorilor nu oferă suficiente informații cu privire la

refugiul reclamantei și al familiei sale și că datele oferite sunt contradictorii

în ceea ce privește localitățile de refugiu.

Analizând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „

beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român,

care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până

la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Potrivit art. 4 alin.

(1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002

„dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999

, aprobată și modificată

prin Legea

nr. 189/2000

, cu modificările ulterioare,

se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției

etnice se poate face prin declarație cu martori.”

Aceste dispoziții sunt

date în aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora „d

ovedirea situațiilor prevăzute

la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la

cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege

”.

Față de aceste dispoziții

legale, este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că instanța de

fond a eludat dispozițiile ordonanței referitoare la existența a două surse de informații

care să probeze susținerile reclamantei B.L.

Înalta Curte reține că

nici dispozițiile ordonanței și nici dispozițiile din normele de aplicare a acesteia

nu prevăd că este necesar ca instanța să verifice două surse de informație care

să ateste susținerile din cererea de chemare în judecată sau cererea de acordare

a drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

În privința mijloacelor

de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie

să fie pertinentă, concludentă și utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor

de probă fiind la aprecierea instanței învestită cu soluționarea cauzei.

Or, în speță, întemeiat

și cu respectarea normelor procedurale, Curtea de Apel a apreciat declarațiile martorilor

audiați A.A. și B.I. ca făcând dovada persecuțiilor etnice care au determinat familia

reclamantei să se refugieze din localitatea de domiciliu – B. în localitatea C.,

revenind în localitatea natală în luna aprilie 1945.

Totodată, Înalta Curte

reține că, potrivit art. 4 alin. (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate

prin H.G. nr. 127/2002, și având în vedere faptul că reclamanta a efectuat diligențele

necesare pentru a obține acte oficiale eliberate de organele competente, așa cum

rezultă din împrejurarea că s-a adresat Arhivelor Naționale, dovada persecuțiilor

din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu și a refugiului puteau fi

făcute prin declarații de martori, cum de altfel s-a și întâmplat.

În ceea ce privește aprecierea

probelor, aceasta se face pe baza convingerii intime a judecătorului, în mod liber,

dar nu arbitrar. Or, recurenta-pârâtă aduce critici modalității de apreciere a probatoriului

administrat în cauză, fără a combate aspectele invocate de reclamantă la fond și

fără a produce în recurs vreo probă care să demonstreze netemeinicia celor reținute

de Curtea de Apel.

Sub acest aspect, Înalta

Curte reține că instanța de fond a realizat o corectă apreciere a probatoriului

administrat în cauză, în acord cu dispozițiile art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 4 alin. (1) și (2)

din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002.

În privința datelor referitoare

la refugiu, declarațiile martorilor sunt edificatoare și atestă cu caracter unitar

susținerile reclamantei în sensul că, datorită persecuțiilor din motive etnice,

s-a refugiat împreună cu familia sa în octombrie 1941 din localitatea B. în localitatea

C., prin punctul de frontieră G., reîntorcându-se în localitatea de domiciliu în

luna aprilie 1945. Astfel fiind, sunt neîntemeiate criticile din recurs referitoare

la existența unor date contradictorii relatate de martorii audiați în privința detaliilor

refugiului și localității în care s-a refugiat familia reclamantei.

Sub toate aspectele, Înalta

Curte reține că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului

administrat, în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile, stabilind

cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de

art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Față de cele

arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică și,

în potrivit art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge ca nefondat

recursul

declarat de C.J.P. Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.J.P. Cluj împotriva sentinței civile nr. 775 din 14 decembrie 2007 a Curții

de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2008.