ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3524/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3524/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad,

reclamanta M.E.

a

solicitat obligarea pârâtei S.N.I.F. București la plata despăgubirilor

reprezentând contravaloarea suprafeței de 1964 mp teren intravilan, situat în

Arad, ce a fost expropriat în favoarea pârâtei pentru construirea canalului de

transport Sânleani- Mureș.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a deținut în

proprietate, împreună cu soțul său, M.P., imobilul situat în Arad, compus din

teren extravilan în suprafață de 2719 mp și casă de locuit.

În anul 1975, suprafața de 1964 mp din terenul susmenționat

a fost expropriată și transmisă în proprietatea Ministerului Agriculturii și

Industriei Alimentare, prin I.E.L.I.F Arad, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 59/1974, urmând ca pentru suprafața expropriată să primească

despăgubiri. În acest sens, deși la data de 12 decembrie 1975, între soțul

reclamantei și T.C.I.F Timișoara s-a încheiat un document numit „acord”,

despăgubirile nu au fost achitate niciodată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, art. 481 C.

civ., art. 41 din Constituție și Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 507 din 29 ianuarie 2008, Judecătoria

Arad, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Arad, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 din Legea nr.

10/2001.

Astfel investit, Tribunalul Arad, secția civilă, prin

sentința civilă nr. 678 din 3 septembrie 2008 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că, având în

vedere obiectul pricinii dedusă judecății, respectiv acordarea de despăgubiri

pentru imobilul preluat abuziv de Statul Român, în speță sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din

acest act normativ, competența de soluționare revine secției civile a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare a

imobilului.

Prin decizia nr. 985 din 21 octombrie 2008, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, a admis recursul declarat de reclamanta M.E., a casat

sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut

că, față de motivarea în drept a acțiunii, respectiv art. 480-481 C. civ., în

speță sunt aplicabile dispozițiile de drept comun privind competența

teritorială a instanțelor judecătorești în soluționarea litigiilor civile,

dispoziții ce sunt cuprinse în art. 5-16 C. proc. civ.

Astfel, în art. 5 C. proc. civ. este înscrisă dispoziția de

principiu potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanței

de la domiciliul pârâtului, însă această dispoziție cunoaște mai multe

excepții, printre care și cea înscrisă în art. 13, potrivit căreia cererile

privitoare la bunuri nemișcătoare se adresează instanței în circumscripția

căreia se află nemișcătoarele, excepție incidentă în speța de față.

După rejudecare, Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința

civilă nr. 201 din 15 aprilie 2009, a respins acțiunea.

Instanța a reținut în considerentele hotărârii sale că, acordarea

de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 a fost reglementată de o lege specială, respectiv

Legea nr. 10/2001, care instituie atât o procedură prealabilă, dar și anumite

termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice

născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Prin urmare, persoanele care nu au urmat procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură,

nu au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat

posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de

preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție,

a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Pe de altă parte, problema raportului dintre legea specială

și legea generală a fost rezolvată în același mod de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție atunci când a decis că dispozițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se

aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada de referință

a Legii nr. 10/2001.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a

fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă

nr. 278 din 17 noiembrie 2009.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că la

data de 30 noiembrie 2005, reclamanta a formulat notificare, prin care a

solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Prin adresa nr. 902 din 15 februarie 2007, Primăria

municipiului Arad a comunicat reclamantei că nu a respectat termenul prevăzut

de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage pierderea dreptului

de a solicita în justiție măsuri reparatorii.

Având în vedere că obiectul cererii formulată de reclamantă

îl constituie acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat pentru cauză

de utilitate publică, în speță sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, iar

în ce privește problema raportului dintre legea generală și legea specială,

aceasta a fost soluționată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care au stabilit că prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor

având ca obiect imobile expropriate în perioada de referință a Legii nr.

10/2001.

Atâta timp cât Legea nr. 10/2001 este o lege reparatorie în

ce privește imobilele preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, iar

Legea nr. 33/1994 ce reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate

publică - cazul imobilului în litigiu - ca și dispozițiile art. 480 și art. 481

C. civ., invocate de reclamantă, nu mai poate servi ca temei în cazul

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest aspect fiind

în concordanță cu condițiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1, dar și

cu practica CEDO în materie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.E.

care, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că existența Legii nr. 10/2001 nu

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, ci este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură admiterea acțiunii în revendicare ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege.

Or, prin admiterea acțiunii reclamantei în speța de față nu s-ar

aduce atingere nici unui alt drept de proprietate.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

A

nalizând

hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele

considerente:

Imobilul în litigiu - teren în suprafață de 1964 mp, situat

în Arad, - a fost expropriat în favoarea pârâtei pentru construirea canalului

de transport Sânleani - Mureș

.

În raport de data preluării, solicitările formulate de

reclamantă la 30 noiembrie 2005, nu pot fi circumscrise decât cadrului juridic

stabilit prin dispozițiile art. 11 al Legii nr. 10/2001, text ce conține reguli

speciale pentru restituirea (în natură sau echivalent) a imobilelor

expropriate.

Art. 11 se aplică în toate cazurile de expropriere operate

în perioada de referință a legii (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) indiferent

dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil și fără a distinge după cum

s-a plătit ori nu o despăgubire.

În ce privește corelarea acestui act normativ cu alte legi

speciale care au de asemenea, în sfera lor de aplicare imobile expropriate

(Legea nr. 33/1994, art. 35) din interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (1)-(8)

din lege, atât în varianta anterioară cât și în varianta ulterioară

republicării, rezultă că legiuitorul a vizat prin acest act normativ inclusiv

restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi

dezlegarea până la data intrării lui în vigoare.

Astfel, textul invocat reglementează posibilitatea acordării

măsurilor reparatorii, în toate formele exproprierii (cu sau fără titlu, cu sau

fără acordarea despăgubirilor) și pentru toate situațiile generate de această

modalitate de preluare.

Ca atare, concluzia ce se impune este că, după apariția

Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor

preluate în perioada de referință a legii este cea prevăzută prin dispozițiile

art. 21 și urm. din acest act normativ, rațiunea - ce se înscrie în logica

evenimentelor istorice și reglementărilor de după decembrie 1989 - fiind

soluționarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea

proprietăților preluate abuziv - cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo unde

restituirea nu mai este posibilă, a reparațiilor cuvenite.

Prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție au decis că atâta vreme cât Legea nr.

10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare,

deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează

cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general

față de Legea 10/2001, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt

aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al

revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil întrucât, ca lege nouă,

perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al

reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în

condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (2) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu poate fi primită critica recurentei în sensul că

existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, ci este necesar a se analiza, în funcție

de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură admiterea acțiunii în

revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit de lege.

Potrivit deciziei nr. 33 pronunțată asupra recursului în

interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secții Unite, concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant.

Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din

acest act normativ o lege specială față de Codul civil care constituie dreptul

comun al acțiunii în revendicare.

Singura premisă care interesează aplicarea principiului de

drept ce guvernează concursul dintre legea specială și legea generală este

existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de

reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este

obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Pe de altă parte, reclamanta nu se găsește în situația

menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive

obiective, nu a putut să utilizeze această procedură specială în termenele

legale reglementate de Legea 10/2001.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele

deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate

deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul

persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este

evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Este adevărat că prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09

iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legi cu care a fost

sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze

în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat

unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost

înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unități deținătoare în sensul Legii

nr. 10/2001, astfel cum e cazul speței de față, reglementarea unei proceduri

speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte ca ele să ratifice Convenția.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de

dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura

administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul

normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a

bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu

vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a

bunurilor confiscate, adoptate de stat.

Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru

considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie,

excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în

materie.

Față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

M.E. împotriva deciziei nr. 278 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iunie 2010.