ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3524/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad, reclamanta M.E. a solicitat obligarea pârâtei S.N.I.F. București la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea suprafeței de 1964 mp teren intravilan, situat în Arad, ce a fost expropriat în favoarea pârâtei pentru construirea canalului de transport Sânleani- Mureș. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a deținut în proprietate, împreună cu soțul său, M.P., imobilul situat în Arad, compus din teren extravilan în suprafață de 2719 mp și casă de locuit. În anul 1975, suprafața de 1964 mp din terenul susmenționat a fost expropriată și transmisă în proprietatea Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare, prin I.E.L.I.F Arad, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 59/1974, urmând ca pentru suprafața expropriată să primească despăgubiri.

În acest sens, deși la data de 12 decembrie 1975, între soțul reclamantei și T.C.I.F Timișoara s-a încheiat un document numit „acord”, despăgubirile nu au fost achitate niciodată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 41 din Constituție și Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 507 din 29 ianuarie 2008, Judecătoria Arad, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Astfel investit, Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința civilă nr. 678 din 3 septembrie 2008 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că, având în vedere obiectul pricinii dedusă judecății, respectiv acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de Statul Român, în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din acest act normativ, competența de soluționare revine secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare a imobilului. Prin decizia nr. 985 din 21 octombrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis recursul declarat de reclamanta M.E., a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut că, față de motivarea în drept a acțiunii, respectiv art. 480-481 C. civ., în speță sunt aplicabile dispozițiile de drept comun privind competența teritorială a instanțelor judecătorești în soluționarea litigiilor civile, dispoziții ce sunt cuprinse în art. 5-16 C. proc. civ. Astfel, în art. 5 C. proc. civ. este înscrisă dispoziția de principiu potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanței de la domiciliul pârâtului, însă această dispoziție cunoaște mai multe excepții, printre care și cea înscrisă în art. 13, potrivit căreia cererile privitoare la bunuri nemișcătoare se adresează instanței în circumscripția căreia se află nemișcătoarele, excepție incidentă în speța de față.

După rejudecare, Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința civilă nr. 201 din 15 aprilie 2009, a respins acțiunea. Instanța a reținut în considerentele hotărârii sale că, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost reglementată de o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care instituie atât o procedură prealabilă, dar și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Prin urmare, persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Pe de altă parte, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție atunci când a decis că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 278 din 17 noiembrie 2009. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că la data de 30 noiembrie 2005, reclamanta a formulat notificare, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Prin adresa nr. 902 din 15 februarie 2007, Primăria municipiului Arad a comunicat reclamantei că nu a respectat termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.

Având în vedere că obiectul cererii formulată de reclamantă îl constituie acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat pentru cauză de utilitate publică, în speță sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, iar în ce privește problema raportului dintre legea generală și legea specială, aceasta a fost soluționată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au stabilit că prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Atâta timp cât Legea nr. 10/2001 este o lege reparatorie în ce privește imobilele preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, iar Legea nr. 33/1994 ce reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică - cazul imobilului în litigiu - ca și dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., invocate de reclamantă, nu mai poate servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest aspect fiind în concordanță cu condițiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1, dar și cu practica CEDO în materie. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.E. care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arată că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, ci este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege. Or, prin admiterea acțiunii reclamantei în speța de față nu s-ar aduce atingere nici unui alt drept de proprietate. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A nalizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Imobilul în litigiu - teren în suprafață de 1964 mp, situat în Arad, - a fost expropriat în favoarea pârâtei pentru construirea canalului de transport Sânleani - Mureș . În raport de data preluării, solicitările formulate de reclamantă la 30 noiembrie 2005, nu pot fi circumscrise decât cadrului juridic stabilit prin dispozițiile art. 11 al Legii nr. 10/2001, text ce conține reguli speciale pentru restituirea (în natură sau echivalent) a imobilelor expropriate. Art. 11 se aplică în toate cazurile de expropriere operate în perioada de referință a legii (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) indiferent dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil și fără a distinge după cum s-a plătit ori nu o despăgubire.

În ce privește corelarea acestui act normativ cu alte legi speciale care au de asemenea, în sfera lor de aplicare imobile expropriate (Legea nr. 33/1994, art. 35) din interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (1)-(8) din lege, atât în varianta anterioară cât și în varianta ulterioară republicării, rezultă că legiuitorul a vizat prin acest act normativ inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării lui în vigoare. Astfel, textul invocat reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii, în toate formele exproprierii (cu sau fără titlu, cu sau fără acordarea despăgubirilor) și pentru toate situațiile generate de această modalitate de preluare.

Ca atare, concluzia ce se impune este că, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referință a legii este cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și urm. din acest act normativ, rațiunea - ce se înscrie în logica evenimentelor istorice și reglementărilor de după decembrie 1989 - fiind soluționarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate abuziv - cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, a reparațiilor cuvenite.

Prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au decis că atâta vreme cât Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general față de Legea 10/2001, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu poate fi primită critica recurentei în sensul că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, ci este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură admiterea acțiunii în revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege.

Potrivit deciziei nr. 33 pronunțată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. Singura premisă care interesează aplicarea principiului de drept ce guvernează concursul dintre legea specială și legea generală este existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Pe de altă parte, reclamanta nu se găsește în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedură specială în termenele legale reglementate de Legea 10/2001. În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Este adevărat că prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unități deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum e cazul speței de față, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta M.E. împotriva deciziei nr. 278 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2010.