ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 551/2010

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 124 din 22 iunie 2009 a respins contestația formulată de

reclamantul A.G.l., în contradictoriu cu pârâtul M.I.R.A. – S.S. al Județului

Prahova.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că împotriva reclamantului s-a luat măsura

interzicerii intrării în România pe o perioada de 5 ani, conform art. 102 alin.

(4) din O.U.G. nr. 194/2002, cu propunerea de îndepărtare sub escorta de pe

teritoriul României.

Curtea de Apel a

reținut că O.R.I. a constatat că reclamantul, căruia i-a fost aplicată la data

de 23 decembrie 2002 măsura interzicerii intrării in România pentru o perioada

de 5 ani, a fost depistat la data de 6 iulie 2005 pe teritoriul României,

stabilindu-se că acesta a intrat ilegal pe teritoriul țării perioada

interzicerii intrării în țară.

În acest sens, s-a

constatat că reclamantul nu a prezentat acte de identitate, astfel încât

documentul temporar de identitate eliberat pe numele reclamantului poarta

mențiunea „identitate declarată".

La data de 2 aprilie 2008,

reclamantul a fost depistat, din nou pe teritoriul României și împotriva sa a

fost luată măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă de 5 ani,

având în vedere că nu posedă documente legale de identitate și intrase ilegal

în țară, ultima dată chiar în perioada în care împotriva sa fusese instituită

interdicția de intrare, așa cum rezultă din procesul verbal de depistare

întocmit la data de 2 aprilie 2008.

S-a mai constatat ca

reclamantul nu a avut documente de identitate, identitatea sa fiind doar

declarată, așa cum rezultă din procesul verbal de verificare.

S-a reținut astfel,

că reclamantul a contestat măsura interzicerii intrării în țară, motivat de

faptul că are un copil în întreținere, că a dus în România o viață normală de

familie, cu domiciliu cunoscut de serviciul de imigrări si fără să aibă

antecedente penale sau să fie sancționat contravențional, arătând, totodată, că

a fost nevoit să fugă din țară de teama represaliilor, iar actele de identitate

i-au fost furate, după ce a cerut o formă de protecție din partea Statului Român.

În raport de situația

actuală, Curtea de apel a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada

îndeplinirii condițiilor impuse de art. 92 din O.U.G. nr. 194/2002 îndepărtarea

fiind interzisă, numai în cazul în care: străinul este părinte al unui minor

care are cetățenia română, dacă minorul se află în întreținerea acestuia sau

dacă există obligația plății pensiei alimentare, obligație pe care străinul

și-o îndeplinește cu regularitate și dacă străinul este căsătorit cu un

cetățean român, iar căsătoria nu este de conveniență.

Împrejurarea că

reclamantul are un copil minor și faptul că s-a căsătorit în urmă cu trei luni

în Ucraina cu mama copilului, o cetățeana a României, nu sunt motive pentru

care să încalce dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor, a

apreciat Curtea de apel.

În plus, reclamantul

nu a făcut dovada că minorul se află în întreținerea sa, că există obligația

plății pensiei de întreținere sau că desfășoară vreo activitate legală din care

să-și poată întreține copilul, iar în ce privește căsătoria contractată de

reclamant, s-a constatat ca aceasta a fost încheiata după ce s-a emis actul de

interzicere a intrării în România, astfel încât la data emiterii lui măsura era

legală.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul A.G.I., susținând, în esență, că

instanța de fond în mod greșit a respins contestația sa, întrucât din actele

dosarului rezultă fără putință de tăgadă că au fost încălcate condițiile

prevăzute de art. 92 din O.U.G. nr. 194/2002, în sensul că îndepărtarea este

interzisă când străinul este părinte al unui minor, iar minorul se află în

custodia sa.

Recurentul a invocat

și prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ și a susținut că instanța fondului a

dedus soluția pronunțată din simpla expunere a unor fapte care nu au legătură

cu solicitarea reclamantului, fără a da o motivare proprie.

Recursul este

inadmisibil

în conformitate cu

prevederile art. 105 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul

străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare (art. 101 alin.

(5) din O.U.G. nr. 194/2002 în vigoare la data emiterii actului administrativ

contestat), „Interzicerea intrării în România poate fi

contestată de către străini în termen de 10 zile de la comunicare la

curtea de apel în

a cărei rază de competență se află formațiunea care a

dispus această măsură. Contestația nu suspendă executarea măsurii de

îndepărtare. Hotărârea instanței este irevocabilă".

Întrucât O.U.G. nr. 194/2002,

cu modificările și completările ulterioare, reprezintă o normă specială față de

Legea contenciosului administrativ care stabilește cadrul general, se aplică cu

prioritate și se completează cu prevederile legii cadru numai acolo unde legea

specială nu prevede.

Având în vedere

dispoziția consacrată prin teza ultimă a acestui alineat, instanța constată

inadmisibilitatea recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 124 din 22 iunie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge recursul declarat de

A.G.I., împotriva sentinței nr. 124 din 22 iunie 2009 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 februarie 2010.