ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 551/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 124 din 22 iunie 2009 a respins contestația formulată de reclamantul A.G.l., în contradictoriu cu pârâtul M.I.R.A. – S.S. al Județului Prahova. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că împotriva reclamantului s-a luat măsura interzicerii intrării în România pe o perioada de 5 ani, conform art. 102 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, cu propunerea de îndepărtare sub escorta de pe teritoriul României. Curtea de Apel a reținut că O.R.I. a constatat că reclamantul, căruia i-a fost aplicată la data de 23 decembrie 2002 măsura interzicerii intrării in România pentru o perioada de 5 ani, a fost depistat la data de 6 iulie 2005 pe teritoriul României, stabilindu-se că acesta a intrat ilegal pe teritoriul țării perioada interzicerii intrării în țară.

În acest sens, s-a constatat că reclamantul nu a prezentat acte de identitate, astfel încât documentul temporar de identitate eliberat pe numele reclamantului poarta mențiunea „identitate declarată". La data de 2 aprilie 2008, reclamantul a fost depistat, din nou pe teritoriul României și împotriva sa a fost luată măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă de 5 ani, având în vedere că nu posedă documente legale de identitate și intrase ilegal în țară, ultima dată chiar în perioada în care împotriva sa fusese instituită interdicția de intrare, așa cum rezultă din procesul verbal de depistare întocmit la data de 2 aprilie 2008. S-a mai constatat ca reclamantul nu a avut documente de identitate, identitatea sa fiind doar declarată, așa cum rezultă din procesul verbal de verificare.

S-a reținut astfel, că reclamantul a contestat măsura interzicerii intrării în țară, motivat de faptul că are un copil în întreținere, că a dus în România o viață normală de familie, cu domiciliu cunoscut de serviciul de imigrări si fără să aibă antecedente penale sau să fie sancționat contravențional, arătând, totodată, că a fost nevoit să fugă din țară de teama represaliilor, iar actele de identitate i-au fost furate, după ce a cerut o formă de protecție din partea Statului Român. În raport de situația actuală, Curtea de apel a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse de art. 92 din O.U.G.

nr. 194/2002 îndepărtarea fiind interzisă, numai în cazul în care: străinul este părinte al unui minor care are cetățenia română, dacă minorul se află în întreținerea acestuia sau dacă există obligația plății pensiei alimentare, obligație pe care străinul și-o îndeplinește cu regularitate și dacă străinul este căsătorit cu un cetățean român, iar căsătoria nu este de conveniență. Împrejurarea că reclamantul are un copil minor și faptul că s-a căsătorit în urmă cu trei luni în Ucraina cu mama copilului, o cetățeana a României, nu sunt motive pentru care să încalce dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor, a apreciat Curtea de apel.

În plus, reclamantul nu a făcut dovada că minorul se află în întreținerea sa, că există obligația plății pensiei de întreținere sau că desfășoară vreo activitate legală din care să-și poată întreține copilul, iar în ce privește căsătoria contractată de reclamant, s-a constatat ca aceasta a fost încheiata după ce s-a emis actul de interzicere a intrării în România, astfel încât la data emiterii lui măsura era legală. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A.G.I., susținând, în esență, că instanța de fond în mod greșit a respins contestația sa, întrucât din actele dosarului rezultă fără putință de tăgadă că au fost încălcate condițiile prevăzute de art. 92 din O.U.G. nr. 194/2002, în sensul că îndepărtarea este interzisă când străinul este părinte al unui minor, iar minorul se află în custodia sa.

Recurentul a invocat și prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ și a susținut că instanța fondului a dedus soluția pronunțată din simpla expunere a unor fapte care nu au legătură cu solicitarea reclamantului, fără a da o motivare proprie. Recursul este inadmisibil în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare (art. 101 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat), „Interzicerea intrării în România poate fi contestată de către străini în termen de 10 zile de la comunicare la curtea de apel în a cărei rază de competență se află formațiunea care a dispus această măsură.

Contestația nu suspendă executarea măsurii de îndepărtare. Hotărârea instanței este irevocabilă". Întrucât O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă o normă specială față de Legea contenciosului administrativ care stabilește cadrul general, se aplică cu prioritate și se completează cu prevederile legii cadru numai acolo unde legea specială nu prevede. Având în vedere dispoziția consacrată prin teza ultimă a acestui alineat, instanța constată inadmisibilitatea recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 124 din 22 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.G.I., împotriva sentinței nr. 124 din 22 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2010.