ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5260/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 august 2003, reclamantul M.M., cetățean sudanez, a solicitat anularea măsurii administrative dispusă de pârâta Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, privind interdicția sa de a intra în România, pe o perioadă de 2 ani. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin dispoziția nr. 162072/RA/3 din 24 aprilie 2003, pârâta i-a aplicat prevederile art. 102 alin. (2) din O.U.G.

nr. 194/2002, interzicându-i intrarea în România pe o perioadă de 2 ani, reținând că a avut ședere ilegală în perioada 2000 - 2003, dar a refuzat nejustificat să aplice dispozițiile art. 136 din același act normativ, care prevăd că dispoziția de părăsire a teritoriului nu va fi însoțită de măsura interzicerii intrării în România, dacă în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, străinul cu ședere ilegală a solicitat eliberarea dispoziției de părăsire a teritoriului. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, prin sentința civilă nr. 1619 din 15 octombrie 2003, cu motivarea că măsura interdicției de intrare în România a fost aplicată de pârâtă, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 123/2001 și ale H.G.

nr. 476/2001, întrucât reclamantul avut ședere ilegală de la expirarea vizei de intrare din 6 noiembrie 1999 și până la data de 3 august 2001, când a solicitat Serviciului de Pașapoarte, reglementarea dreptului său de ședere. Instanța de fond a considerat că reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 136 din O.U.G. nr. 194/2002, care nu sunt aplicabile străinilor împotriva cărora existau deja instituite obligații înainte de intrarea în vigoare a noii reglementări. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul, solicitând ca, în temeiul art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., să fie casată hotărârea, ca nelegală și netemeinică. În primul motiv de recurs, s-a invocat nelegalitatea hotărârii atacate, cu motivarea că instanța de fond a interpretat greșit norma imperativă cuprinsă în art. 136 alin. (2) din O.U.G.

nr. 194/2002, considerând că nu poate beneficia de această prevedere, deși situația sa era în curs de soluționare și dispoziția de părăsire a teritoriului nu trebuia însoțită de interdicția intrării în România. De asemenea, recurentul a susținut că instanța de fond a apreciat greșit că normele tranzitorii din art. 136 al O.U.G. nr. 194/2002 au reglementat în mod distinct situația străinilor cu ședere ilegală, față de care s-au aplicat anumite măsuri în baza legii anterioare și situația străinilor cu ședere ilegală, față de care nu s-au luat asemenea măsuri. Prin cel de al doilea motiv de recurs, s-a susținut că hotărârea atacată este netemeinică, pentru că s-a reținut ca fiind dovedită măsura interdicției de intrare în România, anterior datei la care a intrat în vigoare O.U.G.

nr. 194/2002, deși la dosarul cauzei nu au fost depuse asemenea dovezi. Recurentul a arătat că instanța de fond a reținut greșit și că, în perioada 1999 - 2001, nu a depus diligențe pentru reglementarea dreptului său de ședere în România. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Instanța de fond a soluționat cauza, printr-o corectă interpretare a dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. 136 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată prin Legea nr. 357/2003, potrivit cărora dispoziția de părăsire a teritoriului, acordată la cererea străinilor cu ședere ilegală, în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, nu va fi însoțită de măsura interzicerii intrării în România.

Recurentul a solicitat la data de 15 aprilie 2003, Serviciului de Evidență Informatizată a Persoanei, București, să-i elibereze dispoziția de părăsire a teritoriului și să-i aplice prevederile legale menționate anterior. Dispoziția de părăsire a teritoriului eliberată la data de 22 aprilie 2003 a fost însoțită și de măsura interzicerii intrării în România, pentru perioada 15 aprilie 2003 - 23 aprilie 2005, fiind respinsă cererea de aplicare a dispozițiilor tranzitorii din O.U.G. nr. 194/2002, pentru că anterior datei de intrare în vigoare a acestui act normativ, au fost luate față de recurent, măsuri similare în baza Legii nr. 123/2001. Eliberarea acestei dispoziții de părăsire a teritoriului a fost solicitată în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 194/2002, însă dispozițiile tranzitorii din noua reglementare nu erau aplicabile recurentului, datorită menținerii efectelor măsurii anterioare, dispusă în baza Legii nr. 123/2001. Astfel, se reține că la data de 3 august 2001, recurentului i s-a interzis intrarea în România pe o perioadă de 2 ani și 6 luni. Recurentul nu a respectat această măsură, continuând să stea ilegal în România și la data de 28 iunie 2002 i s-a eliberat o nouă viză de ieșire și a fost majorată la 4 ani perioada interdicției de intrare în România. Urmare a memoriilor adresate de recurent, la 15 aprilie 2003 și la 29 mai 2003, s-a aprobat reducerea la jumătate a perioadei de interdicție. În consecință, la intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 194/2002 și în termen de 3 luni de la această dată, situația dreptului de ședere în România al recurentului nu era în curs de soluționare și nu erau aplicabile dispozițiile tranzitorii din noua reglementare, pentru că nu expirase perioada interdicției de intrare în România, măsură care nu a fost anulată sau revocată. În termenul de 3 luni de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 194/2002, recurentul nu se încadra în categoria străinilor cu ședere ilegală în România prevăzută în dispozițiile tranzitorii ale noului act normativ, întrucât în perioada respectivă avea interdicție de intrare și, deci, nu era în curs de soluționare situația dreptului său ședere.

Recurentul a susținut neîntemeiat că la dosar nu s-au depus înscrisurile doveditoare pentru interdicția sa de intrare în România, dat fiind că această măsură a fost înscrisă în pașaport și a fost cunoscută din anul 2001, așa după cum rezultă din cuprinsul acțiunii în justiție și din memoriile adresate intimatei pentru anularea interdicției. De asemenea, recurentul a susținut nefondat că în perioada 1999 - 2001 a depus diligențe pentru reglementarea dreptului său de ședere, fără a administra probe în acest sens. Pentru considerentele expuse, se constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică și în consecință, nefiind motive de casare sau de modificare, Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva sentinței civile nr. 1619 din 15 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2005.