ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5260/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11

august 2003, reclamantul M.M., cetățean sudanez, a solicitat anularea măsurii

administrative dispusă de pârâta Direcția Generală de Evidență Informatizată a

Persoanei din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, privind

interdicția sa de a intra în România, pe o perioadă de 2 ani.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că prin dispoziția nr. 162072/RA/3 din 24 aprilie 2003, pârâta i-a

aplicat prevederile art. 102 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, interzicându-i

intrarea în România pe o perioadă de 2 ani, reținând că a avut ședere ilegală

în perioada 2000 - 2003, dar a refuzat nejustificat să aplice dispozițiile art.

136 din același act normativ, care prevăd că dispoziția de părăsire a

teritoriului nu va fi însoțită de măsura interzicerii intrării în România, dacă

în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, străinul cu ședere

ilegală a solicitat eliberarea dispoziției de părăsire a teritoriului.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, prin sentința

civilă nr. 1619 din 15 octombrie 2003, cu motivarea că măsura interdicției de

intrare în România a fost aplicată de pârâtă, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 123/2001 și ale H.G. nr. 476/2001, întrucât reclamantul avut ședere

ilegală de la expirarea vizei de intrare din 6 noiembrie 1999 și până la data

de 3 august 2001, când a solicitat Serviciului de Pașapoarte, reglementarea

dreptului său de ședere. Instanța de fond a considerat că reclamantul nu poate

beneficia de prevederile art. 136 din O.U.G. nr. 194/2002, care nu sunt

aplicabile străinilor împotriva cărora existau deja instituite obligații

înainte de intrarea în vigoare a noii reglementări.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs, reclamantul, solicitând ca, în temeiul art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., să fie casată hotărârea, ca nelegală și netemeinică.

În primul motiv de recurs, s-a

invocat nelegalitatea hotărârii atacate, cu motivarea că instanța de fond a

interpretat greșit norma imperativă cuprinsă în art. 136 alin. (2) din O.U.G.

nr. 194/2002, considerând că nu poate beneficia de această prevedere, deși

situația sa era în curs de soluționare și dispoziția de părăsire a teritoriului

nu trebuia însoțită de interdicția intrării în România. De asemenea, recurentul

a susținut că instanța de fond a apreciat greșit că normele tranzitorii din

art. 136 al O.U.G. nr. 194/2002 au reglementat în mod distinct situația

străinilor cu ședere ilegală, față de care s-au aplicat anumite măsuri în baza

legii anterioare și situația străinilor cu ședere ilegală, față de care nu s-au

luat asemenea măsuri.

Prin cel de al doilea motiv de

recurs, s-a susținut că hotărârea atacată este netemeinică, pentru că s-a

reținut ca fiind dovedită măsura interdicției de intrare în România, anterior

datei la care a intrat în vigoare O.U.G. nr. 194/2002, deși la dosarul cauzei

nu au fost depuse asemenea dovezi. Recurentul a arătat că instanța de fond a

reținut greșit și că, în perioada 1999 - 2001, nu a depus diligențe pentru

reglementarea dreptului său de ședere în România.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele

considerente:

Instanța de fond a soluționat cauza,

printr-o corectă interpretare a dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. 136

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată prin Legea nr. 357/2003,

potrivit cărora dispoziția de părăsire a teritoriului, acordată la cererea

străinilor cu ședere ilegală, în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a

ordonanței, nu va fi însoțită de măsura interzicerii intrării în România.

Recurentul a solicitat la data de 15

aprilie 2003, Serviciului de Evidență Informatizată a Persoanei, București,

să-i elibereze dispoziția de părăsire a teritoriului și să-i aplice prevederile

legale menționate anterior.

Dispoziția de părăsire a

teritoriului eliberată la data de 22 aprilie 2003 a fost însoțită și de măsura interzicerii intrării în România, pentru perioada 15 aprilie 2003 -

23 aprilie 2005, fiind respinsă cererea de aplicare a dispozițiilor tranzitorii

din O.U.G. nr. 194/2002, pentru că anterior datei de intrare în vigoare a

acestui act normativ, au fost luate față de recurent, măsuri similare în baza

Legii nr. 123/2001.

Eliberarea acestei dispoziții de

părăsire a teritoriului a fost solicitată în termen de 3 luni de la intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 194/2002, însă dispozițiile tranzitorii din noua

reglementare nu erau aplicabile recurentului, datorită menținerii efectelor

măsurii anterioare, dispusă în baza Legii nr. 123/2001.

Astfel, se reține că la data de 3

august 2001, recurentului i s-a interzis intrarea în România pe o perioadă de 2

ani și 6 luni. Recurentul nu a respectat această măsură, continuând să stea

ilegal în România și la data de 28 iunie 2002 i s-a eliberat o nouă viză de

ieșire și a fost majorată la 4 ani perioada interdicției de intrare în România.

Urmare a memoriilor adresate de recurent, la 15 aprilie 2003 și la 29 mai 2003,

s-a aprobat reducerea la jumătate a perioadei de interdicție.

În consecință, la intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 194/2002 și în termen de 3 luni de la această dată,

situația dreptului de ședere în România al recurentului nu era în curs de

soluționare și nu erau aplicabile dispozițiile tranzitorii din noua

reglementare, pentru că nu expirase perioada interdicției de intrare în

România, măsură care nu a fost anulată sau revocată.

În termenul de 3 luni de la intrarea

în vigoare a O.U.G. nr. 194/2002, recurentul nu se încadra în categoria

străinilor cu ședere ilegală în România prevăzută în dispozițiile tranzitorii

ale noului act normativ, întrucât în perioada respectivă avea interdicție de

intrare și, deci, nu era în curs de soluționare situația dreptului său ședere.

Recurentul a susținut neîntemeiat că

la dosar nu s-au depus înscrisurile doveditoare pentru interdicția sa de

intrare în România, dat fiind că această măsură a fost înscrisă în pașaport și

a fost cunoscută din anul 2001, așa după cum rezultă din cuprinsul acțiunii în

justiție și din memoriile adresate intimatei pentru anularea interdicției.

De asemenea, recurentul a susținut

nefondat că în perioada 1999 - 2001 a depus diligențe pentru reglementarea

dreptului său de ședere, fără a administra probe în acest sens.

Pentru considerentele expuse, se

constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică și în

consecință, nefiind motive de casare sau de modificare, Curtea va respinge, ca

nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.M. împotriva sentinței civile nr. 1619 din 15 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 noiembrie 2005.