ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 316/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 667 din 20 iunie 2002 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamantul Q.Z. în contradictoriu cu fostul Minister de Interne, actualmente Ministerul Administrației și Internelor, Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei și a anulat viza de ieșire din țară, obligând autoritatea pârâtă să prelungească viza de ședere în România a reclamantului. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că reclamantul s-a adresat instanței la data de 26 iulie 2001, cerând obligarea autorității pârâte să-i prelungească viza de ședere în România, susținând că a intrat în țară la data de 16 februarie 2001 în scop de afaceri, înființând o societate comercială și obținând o viză de ședere până la data de 13 iulie 2001, când i-a fost aplicată viza de ieșire din România.

Instanța de fond a respins excepția invocată de către autoritatea pârâtă cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile, motivând că solicitarea de către reclamant a prelungirii vizei de ședere în România și refuzul autorității pârâte echivalează cu realizarea procedurii prealabile în sensul art.5 alin.1 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ. Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că împrejurarea că societatea comercială nu-și desfășoară activitatea la sediul indicat, nu poate fi interpretat în sensul încetării motivului care a stat la baza acordării vizei de ședere potrivit art. 15 pct. 2 din Legea nr.123/2001 privind regimul străinilor în România, în vigoare la data respectivă.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs autoritatea pârâtă susținând că instanța de fond a soluționat greșit excepția invocată cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor legale privind regimul străinilor în România. Recursul este întemeiat. Este necontestat că actul administrativ atacat prin acțiunea intimatului - reclamant este viza de ieșire din România cu nr. 730785 din data de 13 iulie 2001, acordate de autoritatea recurentă prin Serviciul Independent de Evidență Informatizată a Persoanei al municipiului București, cu obligarea de a părăsi țara până la data de 27 iulie 2001. Împotriva acestui act administrativ, intimatul-reclamant s-a adresat cu acțiune instanței de contencios administrativ la data de 26 iulie 2001, la Tribunalul București, cauza ajungând la Curtea de Apel București, în urma unei casări cu reținere pentru rejudecare.

Din prevederile generale ale Legii nr.123/2001 privind regimul străinilor în România, în vigoare la data respectivă, rezultă că măsurile luate de autoritatea competentă pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ. Faptul că legiuitorul nu a folosit formularea „pot fi atacate potrivit prevederilor legii contenciosului administrativ”, ci pe aceea că „pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ”, impune concluzia că persoana interesată a fost scutită de îndeplinirea procedurii prealabile a recursului grațios și a recursului ierarhic, reglementate de prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990. Că este așa rezultă și din împrejurarea că realizarea unei astfel de proceduri nici nu era posibilă, viza acordată intimatului-reclamant la data de 13 iulie 2001 având ca termen de părăsire a teritoriului României data de 27 iulie 2001, ceea ce l-ar fi împiedicat să se mai adreseze instanței.

Or, prevederile legale trebuie interpretate în sensul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, în cazul de față al accesului liber la justiție. În concluzie, respingerea excepției invocate este legală cu motivarea de mai sus. Dar, soluția pronunțată de Curtea de apel este greșită pe fond.

Astfel, este necontestat că intimatul reclamant, cetățean chinez, a intrat în România la data de 16 februarie 2001 cu o viză de intrare obținută la Ambasada României din Beijing, în scop de afaceri, ca asociat al S.C.”Z.S.C” SRL . cu sediul în București, sector 5. De asemenea, este stabilit că la controlul efectuat la data de 6 iulie 2001 de către organele de poliție la adresa indicată drept sediul firmei respective, s-a constatat că la acea adresă nu funcționa societatea comercială la care intimatul-reclamant era asociat, că proprietara apartamentului reziliase contractul de închiriere cu acesta, precum și că la Registrul Comerțului București, la adresa respectivă figurau înscrise alte 7 firme.

Or, instanța de fond a ignorat aceste împrejurări, precum și prevederile art. 28 alin. (1) lit. e) pct. III din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.123/2001 privind regimul străinilor în România, aprobate prin H.G.nr. 476/2001, potrivit cărora, la cererea de prelungire a vizei, intimatul-reclamant era obligat să prezinte o confirmare de la registrul comerțului că în spațiul deținut ca sediu nu sunt înregistrate și alte societăți comerciale. Astfel fiind, rezultă că instanța de fond a dat o hotărâre greșită și cu încălcarea legii, ceea ce impune casarea acesteia. Rejudecând cauza, rezultă că actul administrativ atacat este legal și temeinic, măsura dispusă de autoritatea competentă fiind întemeiată și conformă cu prevederile legale.

Este adevărat că din actele depuse în cursul judecării cauzei în recurs, rezultă că, la data de 4 iunie 2003, S.C.”Z.S.C.” SRL era înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București ca funcționând la un alt sediu, cu un capital vărsat de peste 3 miliarde de lei și un profit de 269 milioane lei, la data respectivă, dar toate acestea sunt împrejurări ulterioare emiterii actului administrativ atacat și care nu afectează legalitatea acestuia la data emiterii sale. În concluzie, acțiunea va fi respinsă pentru considerentele prezentate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursurile declarate de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei precum și de Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 667 din 20 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și în fond respinge acțiunea formulată de q.z. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 29 ianuarie 2004.