ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 316/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 667 din 20 iunie 2002 Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamantul Q.Z. în

contradictoriu cu fostul Minister de Interne, actualmente Ministerul

Administrației și Internelor, Direcția Generală de Evidență Informatizată a

Persoanei și a anulat viza de ieșire din țară, obligând autoritatea pârâtă să

prelungească viza de ședere în România a reclamantului.

Pentru

a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că reclamantul s-a

adresat instanței la data de 26 iulie 2001, cerând obligarea autorității pârâte

să-i prelungească viza de ședere în România, susținând că a intrat în țară la

data de 16 februarie 2001 în scop de afaceri, înființând o societate comercială

și obținând o viză de ședere până la data de 13 iulie 2001, când i-a fost

aplicată viza de ieșire din România.

Instanța

de fond a respins excepția invocată de către autoritatea pârâtă cu privire la

neîndeplinirea procedurii prealabile, motivând că solicitarea de către

reclamant a prelungirii vizei de ședere în România și refuzul autorității

pârâte echivalează cu realizarea procedurii prealabile în sensul art.5 alin.1

din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.

Pe

fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că împrejurarea că societatea

comercială nu-și desfășoară activitatea la sediul indicat, nu poate fi

interpretat în sensul încetării motivului care a stat la baza acordării vizei

de ședere potrivit art. 15 pct. 2 din Legea nr.123/2001 privind regimul străinilor

în România, în vigoare la data respectivă.

Împotriva

acestei soluții a formulat recurs autoritatea pârâtă susținând că instanța de

fond a soluționat greșit excepția invocată cu privire la neîndeplinirea

procedurii prealabile, iar pe fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

prevederilor legale privind regimul străinilor în România.

Recursul

este întemeiat.

Este

necontestat că actul administrativ atacat prin acțiunea intimatului - reclamant

este viza de ieșire din România cu nr. 730785 din data de 13 iulie 2001,

acordate de autoritatea recurentă prin Serviciul Independent de Evidență

Informatizată a Persoanei al municipiului București, cu obligarea de a părăsi

țara până la data de 27 iulie 2001.

Împotriva

acestui act administrativ, intimatul-reclamant s-a adresat cu acțiune instanței

de contencios administrativ la data de 26 iulie 2001, la Tribunalul  București,

cauza ajungând la Curtea de Apel București, în urma unei casări cu reținere

pentru rejudecare.

Din

prevederile generale ale Legii nr.123/2001 privind regimul străinilor în

România, în vigoare la data respectivă, rezultă că măsurile luate de

autoritatea competentă pot fi  atacate în fața instanței de contencios

administrativ.

Faptul

că legiuitorul nu a folosit formularea „pot fi atacate potrivit prevederilor

legii contenciosului administrativ”, ci pe aceea că „pot fi atacate în fața

instanței de contencios administrativ”, impune concluzia că persoana interesată

a fost scutită de îndeplinirea procedurii prealabile a recursului grațios și a

recursului ierarhic, reglementate de prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990.

Că

este așa rezultă și din împrejurarea că realizarea unei astfel de proceduri

nici nu era posibilă, viza acordată intimatului-reclamant la data de 13 iulie

2001 având ca termen de părăsire a teritoriului României data de 27 iulie 2001,

ceea ce l-ar fi împiedicat să se mai adreseze instanței. Or, prevederile legale

trebuie interpretate în sensul respectării drepturilor și libertăților

fundamentale, în cazul de față al accesului liber la justiție.

În

concluzie, respingerea excepției invocate este legală cu motivarea de mai sus.

Dar,

soluția pronunțată de Curtea de apel este greșită pe fond.

Astfel,

este necontestat că intimatul reclamant, cetățean chinez, a intrat în România

la data de 16 februarie 2001 cu o viză de intrare obținută la Ambasada României

din Beijing, în scop de afaceri, ca asociat al S.C.”Z.S.C” SRL . cu sediul în

București, sector 5.

De

asemenea, este stabilit că la controlul efectuat la data de 6 iulie 2001 de

către organele de poliție la adresa indicată drept sediul firmei respective,

s-a  constatat că la acea adresă nu funcționa societatea comercială la care

intimatul-reclamant era asociat, că proprietara apartamentului reziliase

contractul de închiriere cu acesta, precum și că la Registrul Comerțului

București, la adresa respectivă figurau înscrise alte 7 firme.

Or,

instanța de fond a ignorat aceste împrejurări, precum și prevederile art. 28

alin. (1) lit. e) pct. III din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr.123/2001 privind regimul străinilor în România, aprobate prin H.G.nr.

476/2001, potrivit cărora, la cererea de prelungire a vizei,

intimatul-reclamant era obligat să prezinte o confirmare de la registrul

comerțului că în spațiul deținut ca sediu nu sunt înregistrate și alte

societăți comerciale.

Astfel

fiind, rezultă că instanța de fond a dat o hotărâre greșită și cu încălcarea

legii, ceea ce impune casarea acesteia.

Rejudecând

cauza, rezultă că actul administrativ atacat este legal și temeinic, măsura

dispusă de autoritatea competentă fiind întemeiată și conformă cu prevederile

legale.

Este

adevărat că din actele depuse în cursul judecării cauzei în recurs, rezultă că,

la data de 4 iunie 2003, S.C.”Z.S.C.” SRL era înregistrată la Oficiul

Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București ca funcționând la un

alt sediu, cu un capital vărsat de peste 3 miliarde de lei și un profit de 269

milioane lei, la data respectivă, dar toate acestea sunt împrejurări ulterioare

emiterii actului administrativ atacat și care nu afectează legalitatea acestuia

la data emiterii sale.

În

concluzie, acțiunea va fi respinsă pentru considerentele prezentate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite

recursurile declarate de Direcția Generală de Evidență Informatizată a

Persoanei precum și de Ministerul Administrației și Internelor împotriva

sentinței civile nr. 667 din 20 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția

de contencios administrativ.

Casează

sentința atacată și în fond respinge acțiunea formulată de

q.z.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi 29 ianuarie 2004.