ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 625/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: L.Q. a chemat în judecată Ministerul de Interne - Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei București, pentru a se dispune anularea vizei de ieșire nr. 690080/1999 și prelungirea vizei de șededere în România. Reclamanta a arătat că a intrat în România, cu soțul ei, în scopul desfășurării de activități comerciale. La data de 9 martie 1999, autoritățile i-au dat viza de ieșire din țară, dar fiind însărcinată, nu a putut respecta această măsură. Precizează că soțul ei are viză de ședere și că nu a comis fapte, de natură a i se refuza acordarea vizei. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ.

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 438/F/2001, a respins excepția de inadmisibilitate, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la prelungirea vizei de ședere în România, a reclamantei. Curtea de Apel București, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 158/2002, a casat sentința și a reținut cauza pentru soluționare pe fond. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că Tribunalul București, a soluționat cauza, cu încălcarea normelor de competență materială. Potrivit Legii nr. 40/1990, privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, printre alte unități subordonate acestuia sunt și Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei și Serviciul Independent de Evidență Informatizată a Persoanei, unități fără personalitate juridică.

Conform art. 53 din Legea nr. 123/2001, atribuțiile Ministerului de Interne, cu privire la străini, sunt exercitate de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Inspectoratul General al Poliției și organele teritoriale subordonate acestora. Cum Ministerul de Interne este autoritate centrală, în cauză iși găsesc aplicarea dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 668 din 20 iunie 2002, a respins cererea de repunere în termen formulată de reclamantă și a respins acțiunea, ca tardiv formulată. S-a reținut că reclamanta nu a făcut dovezi, în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a acționa în judecată, de la 9 martie 1999, când i s-a acordat viza de ieșire din țară.

Acțiunea s-a înregistrat la 16 august 2001, cu mult peste termenul de un an prevăzut de art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990, acest termen fiind de decădere, astfel că acțiunea a fost tardiv formulată. Considerând hotărârea netemeinică și nelegală, reclamanta a declarat recurs, în baza art. 304 pct. C. proc. civ. și a solicitat admiterea lui, casarea sentinței și în fond, admiterea cererii de repunere în termen, admiterea acțiunii, anularea vizei de ieșire nr. 690080/1999 și prelungirea vizei de ședere în România. S-a arătat că posedă acte cu care face dovada imposibilității de a face demersurile necesare privind obținerea vizei, cât și a imposibilității de a acționa pe părât, pentru perioada care face obiectul acestei acțiuni.

Cu certificatul constatator al nașterii copilului face dovada că a stat în spital până la 3 decembrie 1999, perioadă în care a fost în imposibilitate să întreprindă orice demers. Ulterior, datorită faptului că nu avea viză de ședere, iar copilul nu avea certificat de naștere, tot din lipsa vizei sale, nu a putut beneficia de internare în spital, deși starea sănătății ei este precară, astfel că a beneficiat de tratament ambulatoriu, fără posibilitate de deplasare, conform actelor medicale depuse la dosar. Recursul este nefondat. Din actele depuse în recurs, rezultă că reclamanta a născut la 6 septembrie 1999 și că în perioada 2000 - 2002, având lombosciatică, anual – câte o lună – două, a fost nevoită în cadrul tratamentului prescris, să efectueze repaus la pat.

Actele depuse nu justifică forța majoră care să impună repunerea în termen. În speță, se solicită anularea vizei de ieșire nr. 690080 din 23 februarie 1999 și prelungirea vizei de ședere în România. În conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ, „Înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel ce se consideră vătămat, se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut în art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta. În cazul în care cel care se consideră vătămat, nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate sesiza instanța în termen de 30 de zie de la comunicarea soluției.

Alin. ultim al art. 5 din Legea nr. 29/1990, prevede termenul de decădere de un an de la data comunicării actului, a cărui anulare se cere. Cum acțiunea a fost înregistrată la 16 august 2001, în mod justificat instanța a reținut tardivitatea și a respins acțiunea. În consecință, soluția instanței fiind temeinică și legală, recursul se privește nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de L.Q., împotriva sentinței civile nr. 668 din 20 iunie 2002, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2003.