ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 625/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

L.Q. a chemat în judecată Ministerul

de Interne - Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei București,

pentru a se dispune anularea vizei de ieșire nr. 690080/1999 și prelungirea

vizei de șededere în România.

Reclamanta a arătat că a intrat în

România, cu soțul ei, în scopul desfășurării de activități comerciale. La data

de 9 martie 1999, autoritățile i-au dat viza de ieșire din țară, dar fiind

însărcinată, nu a putut respecta această măsură.

Precizează că soțul ei are viză de

ședere și că nu a comis fapte, de natură a i se refuza acordarea vizei.

Prin întâmpinare, pârâtul a

solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, întrucât nu s-a făcut dovada

îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, a

contenciosului administrativ.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 438/F/2001, a respins

excepția de inadmisibilitate, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la

prelungirea vizei de ședere în România, a reclamantei.

Curtea de Apel București, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 158/2002, a casat

sentința și a reținut cauza pentru soluționare pe fond.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că Tribunalul București, a soluționat cauza, cu încălcarea normelor de

competență materială.

Potrivit Legii nr. 40/1990, privind

organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, printre alte unități

subordonate acestuia sunt și Direcția Generală de Evidență Informatizată a

Persoanei și Serviciul Independent de Evidență Informatizată a Persoanei,

unități fără personalitate juridică.

Conform art. 53 din Legea nr.

123/2001, atribuțiile Ministerului de Interne, cu privire la străini, sunt

exercitate de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră, Inspectoratul General al Poliției și organele

teritoriale subordonate acestora.

Cum Ministerul de Interne este

autoritate centrală, în cauză iși găsesc aplicarea dispozițiile art. 3 pct. 1

C. proc. civ.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 668 din 20 iunie 2002, a respins

cererea de repunere în termen formulată de reclamantă și a respins acțiunea, ca

tardiv formulată.

S-a reținut că reclamanta nu a făcut

dovezi, în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a acționa în judecată, de

la 9 martie 1999, când i s-a acordat viza de ieșire din țară. Acțiunea s-a

înregistrat la 16 august 2001, cu mult peste termenul de un an prevăzut de art.

5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990, acest termen fiind de decădere, astfel că

acțiunea a fost tardiv formulată.

Considerând hotărârea netemeinică și

nelegală, reclamanta a declarat recurs, în baza art. 304 pct. C. proc. civ. și

a solicitat admiterea lui, casarea sentinței și în fond, admiterea cererii de

repunere în termen, admiterea acțiunii, anularea vizei de ieșire nr.

690080/1999 și prelungirea vizei de ședere în România.

S-a arătat că posedă acte cu care

face dovada imposibilității de a face demersurile necesare privind obținerea

vizei, cât și a imposibilității de a acționa pe părât, pentru perioada care

face obiectul acestei acțiuni.

Cu certificatul constatator al

nașterii copilului face dovada că a stat în spital până la 3 decembrie 1999,

perioadă în care a fost în imposibilitate să întreprindă orice demers.

Ulterior, datorită faptului că nu

avea viză de ședere, iar copilul nu avea certificat de naștere, tot din lipsa

vizei sale, nu a putut beneficia de internare în spital, deși starea sănătății

ei este precară, astfel că a beneficiat de tratament ambulatoriu, fără

posibilitate de deplasare, conform actelor medicale depuse la dosar.

Recursul este nefondat.

Din actele depuse în recurs, rezultă

că reclamanta a născut la 6 septembrie 1999 și că în perioada 2000 - 2002,

având lombosciatică, anual – câte o lună – două, a fost nevoită în cadrul

tratamentului prescris, să efectueze repaus la pat.

Actele depuse nu justifică forța

majoră care să impună repunerea în termen.

În speță, se solicită anularea vizei

de ieșire nr. 690080 din 23 februarie 1999 și prelungirea vizei de ședere în

România.

În conformitate cu dispozițiile art.

5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ,

„Înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui,

cel ce se consideră vătămat, se va adresa pentru apărarea dreptului său, în

termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la

expirarea termenului prevăzut în art. 1 alin. (2), autorității emitente, care

este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta. În

cazul în care cel care se consideră vătămat, nu este mulțumit de soluția dată

reclamației sale, el poate sesiza instanța în termen de 30 de zie de la

comunicarea soluției.

Alin. ultim al art. 5 din Legea nr.

29/1990, prevede termenul de decădere de un an de la data comunicării actului,

a cărui anulare se cere.

Cum acțiunea a fost înregistrată la

16 august 2001, în mod justificat instanța a reținut tardivitatea și a respins

acțiunea.

În consecință, soluția instanței

fiind temeinică și legală, recursul se privește nefondat și în baza art. 312 C.

proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de L.Q.,

împotriva sentinței civile nr. 668 din 20 iunie 2002, a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2003.