ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 624/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul București, secția civilă și de contencios

administrativ, reclamanta J.L. a solicitat instanței, obligarea pârâtului

Serviciul Independent de Evidență Informatizată a Persoanei să-i prelungească

viza de ședere în România, începând cu data de 4 iunie 2001.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că a intrat în România la data de 26 octombrie 1997, împreună cu soțul

și fiica sa, obținând succesiv prelungirea vizei de ședere, din șase, în șase

luni, până la data de 5 martie 2001, când autoritățile române i-au acordat viza

de ieșire din țară.

Reclamanta a mai arătat că s-a

adresat din nou autorităților, însă acestea i-au aplicat o nouă viză de ieșire

din țară, începând cu data de 4 iunie 2001, deși nu a comis nici una din faptele

prevăzute de lege, de natură a-i limita dreptul la ședere în România. Apreciază

că soțul său are viză de ședere până la 22 august 2001, iar fiica sa, care

trebuie să părăsească România, este elevă la  școala chineză.

Tribunalul București, prin sentința

civilă nr. 385 F din 8 noiembrie 2001, a admis cererea formulată de reclamantă

și a obligat pârâta să prelungească reclamantei, viza de ședere în România,

pentru șase luni, începând cu 4 iunie 2001.

Pentru a soluționa astfel, instanța

a reținut că probele dosarului nu confirmă motivul de refuz al prelungirii

vizei de ședere în România.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs Ministerul de Interne – Direcția Generală de Evidență

Informatizată a Persoanei.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 156 din 30 aprilie 2002, a

admis recursul, a casat sentința recurată și a reținut cauza spre competentă

soluționare pe fond.

Instanța de recurs a reținut că

litigiul s-a soluționat cu încălcarea competenței altei instanțe, conform art.

304 pct. 3 C. proc. civ., în sensul că Direcția Generală de Evidență

Informatizată a Persoanei nu are personalitate juridică, fiind subordonată

Ministerului de Interne care trebuia să stea în proces în calitate de pârât.

Deși, Ministerul de interne a fost citat la instanța de fond, tribunalul a

respins excepția necompetenței materiale, încălcând astfel dispozițiile art. 3

pct. 1 C. proc. civ.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, judecând cauza în fond după casare, prin sentința

civilă nr. 666 din 20 iunie 2002, a admis acțiunea, a anulat viza de ieșire din

țară aplicată pe pașaportul reclamantei și a obligat pârâta să emită un act

pentru prelungirea vizei de ședere în țară, a reclamantei.

Instanța a reținut că reclamanta a

intrat în țară, cu soțul și fiica sa, elevă la școala chineză, în scop de

afaceri.

La data de 12 decembrie 2000,

reclamanta a solicitat prelungirea vizei în scop de afaceri, fiind asociată la

SC T.A. SRL. Pârâtul a dispus un control la această firmă, constatând că

reclamanta a prezentat un bilanț al societății cu data înregistrării, la

Administrația Finanțelor Publice a sectorului 5, modificată. Pentru acest

motiv, la data de 5 martie 2001 i s-a acordat viza de ieșire nr. 730350,

valabilă până la 19 martie 2001.

La data de 28 martie 2001,

reclamanta s-a adresat cu o nouă cerere de prelungire a vizei, dar i s-a

aplicat viza de ieșire nr. 730659, valabilă până la 4 iunie 2001.

Cererile adresate de reclamantă în

mod repetat organului competent, au fost considerate de instanță că reprezintă

o dovadă a îndeplinirii procedurii prealabile.

Instanța a mai reținut că reclamanta

a făcut dovada că nu ea a fost cea care a modificat data de înregistrare a

bilanțului contabil pe anul 2000, culpa fiind a contabilei firmei care este

cercetată pentru fals.

Nemulțumit de sentința

sus-menționată, a declarat recurs Ministerul de Interne, pe care o consideră

nelegală și netemeinică.

În motivarea cererii de recurs s-a

arătat că reclamanta nu a realizat procedura prealabilă prevăzută de art. 5 din

Legea nr. 29/1990, deoarece pentru fiecare măsură luată de Direcția Generală de

Evidență Informatizată a Persoanei trebuie să se adreseze cu reclamație

unității emitente, în termen de 30 zile de la data comunicării răspunsului.

Recurentul susține că nici la

acordarea primei vizei de ieșire și nici în cea de a doua situație, intimata nu

a contestat măsura luată.

Pe fondul cauzei, recurentul a

arătat că i-a refuzat intimatei-reclamante viza de ședere în țară, pentru că

s-a constatat că bilanțul contabil ce se dorea a fi aferent anului 2000, era,

de fapt, încheiat în anul 1999, ceea ce s-a apreciat ca fiind o încălcare a

ordinii de drept, motiv pentru care organele competente au dispus acordarea

vizei de ieșire, valabilă până la 19 martie 2001, instituindu-se și consemnul

N.P.J., pentru 2 ani.

Recursul este nefondat.

Reclamanta J.L. a intrat în România

la data de 26 octombrie 1997. împreună cu soțul și fiica sa și a obținut

succesiv prelungirea vizei de ședere. până la data de 5 martie 2001.

Cu ocazia unei noi cereri de

prelungire a vizei de ședere în România. reclamanta primește de la Direcția

Generală de Evidență Informatizată. viza nr. 730350 din 5 martie 2001, care

este în realitate o viză de ieșire din țară, valabilă până la 19 martie 2001.

Reclamanta s-a adresat din nou

acestei autorități, care îi mai acordă o viză de ieșire din țară nr. 730659 din

28 mai 2001, care are o valabilitate până la 4 iunie 2001.

Împrejurarea că reclamanta s-a

adresat autorității emitente a fost dovedită cu înscrisul de la dosar, care se

referă la memoriul depus de reclamantă la data de 1 iunie 2001 și cu răspunsul

nefavorabil dat de Ministerul de Interne, cu nr. 63291 BM/II din 20 iunie 2001.

Așa fiind, nu se poate constata

inadmisibilitatea acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile,

reglementată de art. 5 din Legea nr. 29/1990.

Pe fond, motivul pentru care

reclamantei nu i s-a prelungit viza de ședere în România a constituit

împrejurarea că ar fi modificat data de depunere a bilanțului contabil aferent

anului 2000.

Reclamanta, în calitate de asociat

al SC T.A. SRL București, trebuia să depusă la Administrația Financiară a

sectorului 5 București, bilanțul societății la 30 iunie 2000, însă la

Administrația Financiară a fost depus bilanțul din 1999.

Din actele dosarului rezultă că

reclamanta a solicitat contabilei, care este cunoscătoare a limbii române, să

depună bilanțul lunii iunie 2000, însă aceasta pentru a-și acoperi culpa, că

l-a depus la timp, a prezentat organelor fiscale, unul vechi.

Reclamanta a sesizat Serviciul

Poliției Economico-Financiare, care a început urmărirea penală a contabilei

U.M., pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual și uz de fals.

În mod evident, culpa cu privire la

falsul comis în bilanțul contabil, aparține contabilei firmei, și nu

reclamantei.

În această situație nu poate fi

reținut nici motivul de fraudare a legii, pentru a refuza prelungirea vizei de

ședere a reclamantei în România.

Așa fiind, recursul urmează să fie

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul de Interne, împotriva sentinței civile nr. 666 din 20 iunie 2002, a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2003.