ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1417/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta Y.F., cetățean chinez, a

formulat la data de 6 iunie 2001, acțiunea ce a înregistrat-o la Tribunalul municipiului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ și a

solicitat ca în contradictoriu cu Serviciul Independent de Evidență

Informatizată a Persoanei să se anuleze viza de ieșire nr. 137/730475/2001 și

obligarea pârâtei să îi acorde prelungirea vizei de ședere în România.

În motivarea acțiunii sale,

reclamanta a susținut că actul administrativ a cărei anulare o cere, este

nelegal, deoarece la data solicitării de prelungire a vizei îndeplinea

condițiile legii și nu au existat motive de refuz.

Tribunalul municipiului București,

secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 131 din

21 februarie 2002, pronunțată în dosarul nr.387/CA/2001, a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe

reclamanta Y.F. a declarat recurs, soluționat de Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ, care prin decizia nr. 510 din 7 noiembrie 2002 a admis recursul, a casat sentința recurată și a reținut cauza, pentru rejudecare, a constatat

instanța de control judiciar că Tribunalul municipiului București a pronunțat o

hotărâre cu încălcarea competenței materiale, în sensul că potrivit art. 3 pct.

1 C. proc. civ., instanța competentă era curtea de apel.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 430 din 31 martie 2003, a admis

acțiunea, a anulat viza de ieșire nr. 137/730475/2001 acordată reclamantei și a

obligat pârâtul să acorde prelungirea vizei de ședere solicitată în baza Legii

nr. 123/2001.

Instanța de fond a reținut că în

raport cu temeiul juridic al măsurii administrative luate de pârât, art. 4 lit.

b) din Legea nr. 25/1969, dar și prin apariția noului act normativ, Legea nr.

123/2001, incident cauzei, acțiunea este întemeiată, reclamanta îndeplinind

condițiile pentru prelungirea vizei de ședere, așa cum a solicitat prin cererea

din 16 februarie 2001.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta, criticând hotărârea, ca fiind dată cu interpretarea și

aplicarea greșită a legii, iar pe de altă parte, nu s-a reținut că drepturile

străinului au o strânsă relație cu obligația respectării legii, ceea ce în

speță nu s-a analizat.

Recursul se constată a fi fondat,

pentru considerentele ce se vor expune.

Este demonstrat și recunoscut în

cauză că reclamanta a intrat în România la 19 septembrie 1999, cu viză de

intrare acordată în scop de afaceri, ca asociată la SC W.I. SRL, având prelungit succesiv dreptul de ședere în România până la 22 februarie 2001,

fiind depusă o cerere de prelungire a vizei de ședere pentru o perioadă de 6

luni, în data de 16 februarie 2001.

Se reține, deci, că atât timp, cât

reclamanta a respectat legislația română, a primit viza solicitată.

La ultima solicitare din 16

februarie 2001, funcționarul autorizat verificând actele depuse, a constatat că

în ceea ce privește contractul de închiriere, acesta era falsificat, motiv

pentru care la 14 martie 2001, reclamanta a fost înștiințată să prezinte

originalul contractului și să se prezinte și proprietarul. La această

solicitare care era numai în interesul stabilirii realității și evident al

interesului solicitantului, nu a dat curs.

Constatând că s-a încercat obținerea

vizei de ședere cu prezentarea unor acte false, că deși invitată să se prezinte

pentru a lămuri situația, reclamanta nu a dat curs acestei solicitări,

autoritatea competentă română, la data de 2 aprilie 2001 i-a acordat viza de

ieșire, a cărei anulare se solicită, valabilă până la 16 aprilie 2001.

Condițiile ce trebuie îndeplinite,

potrivit Legii nr. 123/2001 privind regimul străinilor în România, pentru

acordarea vizei române sau prelungirea duratei de valabilitate, trebuie

analizate atât prin prisma legislației interne, cât și a dispozițiilor din

tratatele internaționale la care România este parte, cu respectarea drepturilor

și obligațiilor constituționale și cele din Convenția Europeană.

Legea română nu consacră în mod

expres un drept al străinului la prelungirea vizei de ședere în România, acest

drept aparținând exclusiv statului care îl exercită prin organele sale de

specialitate, învestit cu o anume competență și libertate de apreciere a

oportunității cererii în fiecare caz în parte.

O atare reglementare juridică nu

contrazice legislația internațională și nici exigențele Convenției Europene,

iar în speță este demonstrat că reclamanta a încercat să obțină viza prin

depunerea unui contract fals, deci cu încălcarea legii, astfel că aprecierea

autorității a fost obiectivă.

Declarația extrajudiciară a

proprietarului, care își asumă responsabilitatea, este un act constituit pro

cauza, astfel că nu poate înlătura concluzia primă și reală avută în vedere de

Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei când a acordat viza de

ieșire.

Aceste constatări demonstrează că

instanța de fond a analizat și interpretat greșit probatoriul cauzei,

pronunțând o soluție netemeinică, dar și nelegală, constatare pentru care

Înalta Curte de Casație, în conformitate cu considerentele expuse, va admite

recursul, va casa sentința, iar pe fond va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția

Generală de Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 430 din 31 martie

2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și în fond,

respinge acțiunea formulată de Y.F.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 aprilie 2004