ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1417/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta Y.F., cetățean chinez, a formulat la data de 6 iunie 2001, acțiunea ce a înregistrat-o la Tribunalul municipiului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ și a solicitat ca în contradictoriu cu Serviciul Independent de Evidență Informatizată a Persoanei să se anuleze viza de ieșire nr. 137/730475/2001 și obligarea pârâtei să îi acorde prelungirea vizei de ședere în România. În motivarea acțiunii sale, reclamanta a susținut că actul administrativ a cărei anulare o cere, este nelegal, deoarece la data solicitării de prelungire a vizei îndeplinea condițiile legii și nu au existat motive de refuz.

Tribunalul municipiului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 131 din 21 februarie 2002, pronunțată în dosarul nr.387/CA/2001, a respins acțiunea. Împotriva acestei sentințe reclamanta Y.F. a declarat recurs, soluționat de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, care prin decizia nr. 510 din 7 noiembrie 2002 a admis recursul, a casat sentința recurată și a reținut cauza, pentru rejudecare, a constatat instanța de control judiciar că Tribunalul municipiului București a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței materiale, în sensul că potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., instanța competentă era curtea de apel. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 430 din 31 martie 2003, a admis acțiunea, a anulat viza de ieșire nr. 137/730475/2001 acordată reclamantei și a obligat pârâtul să acorde prelungirea vizei de ședere solicitată în baza Legii nr. 123/2001.

Instanța de fond a reținut că în raport cu temeiul juridic al măsurii administrative luate de pârât, art. 4 lit. b) din Legea nr. 25/1969, dar și prin apariția noului act normativ, Legea nr. 123/2001, incident cauzei, acțiunea este întemeiată, reclamanta îndeplinind condițiile pentru prelungirea vizei de ședere, așa cum a solicitat prin cererea din 16 februarie 2001. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, criticând hotărârea, ca fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, iar pe de altă parte, nu s-a reținut că drepturile străinului au o strânsă relație cu obligația respectării legii, ceea ce în speță nu s-a analizat. Recursul se constată a fi fondat, pentru considerentele ce se vor expune.

Este demonstrat și recunoscut în cauză că reclamanta a intrat în România la 19 septembrie 1999, cu viză de intrare acordată în scop de afaceri, ca asociată la SC W.I. SRL, având prelungit succesiv dreptul de ședere în România până la 22 februarie 2001, fiind depusă o cerere de prelungire a vizei de ședere pentru o perioadă de 6 luni, în data de 16 februarie 2001. Se reține, deci, că atât timp, cât reclamanta a respectat legislația română, a primit viza solicitată. La ultima solicitare din 16 februarie 2001, funcționarul autorizat verificând actele depuse, a constatat că în ceea ce privește contractul de închiriere, acesta era falsificat, motiv pentru care la 14 martie 2001, reclamanta a fost înștiințată să prezinte originalul contractului și să se prezinte și proprietarul.

La această solicitare care era numai în interesul stabilirii realității și evident al interesului solicitantului, nu a dat curs. Constatând că s-a încercat obținerea vizei de ședere cu prezentarea unor acte false, că deși invitată să se prezinte pentru a lămuri situația, reclamanta nu a dat curs acestei solicitări, autoritatea competentă română, la data de 2 aprilie 2001 i-a acordat viza de ieșire, a cărei anulare se solicită, valabilă până la 16 aprilie 2001. Condițiile ce trebuie îndeplinite, potrivit Legii nr. 123/2001 privind regimul străinilor în România, pentru acordarea vizei române sau prelungirea duratei de valabilitate, trebuie analizate atât prin prisma legislației interne, cât și a dispozițiilor din tratatele internaționale la care România este parte, cu respectarea drepturilor și obligațiilor constituționale și cele din Convenția Europeană.

Legea română nu consacră în mod expres un drept al străinului la prelungirea vizei de ședere în România, acest drept aparținând exclusiv statului care îl exercită prin organele sale de specialitate, învestit cu o anume competență și libertate de apreciere a oportunității cererii în fiecare caz în parte. O atare reglementare juridică nu contrazice legislația internațională și nici exigențele Convenției Europene, iar în speță este demonstrat că reclamanta a încercat să obțină viza prin depunerea unui contract fals, deci cu încălcarea legii, astfel că aprecierea autorității a fost obiectivă. Declarația extrajudiciară a proprietarului, care își asumă responsabilitatea, este un act constituit pro cauza, astfel că nu poate înlătura concluzia primă și reală avută în vedere de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei când a acordat viza de ieșire.

Aceste constatări demonstrează că instanța de fond a analizat și interpretat greșit probatoriul cauzei, pronunțând o soluție netemeinică, dar și nelegală, constatare pentru care Înalta Curte de Casație, în conformitate cu considerentele expuse, va admite recursul, va casa sentința, iar pe fond va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 430 din 31 martie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea formulată de Y.F. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2004