ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3894/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

11 septembrie 2002, reclamantul D.S., a chemat în judecată Direcția Generală de

Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor, solicitând anularea interdicției de intrare în România, măsură

instituită la data de 3 iulie 2002, pentru perioada 2 iulie 2002– 18 decembrie

2003.

În motivarea cererii, reclamantul a

învederat că măsura dispusă de pârâtă este nelegală, întrucât nu sunt

aplicabile prevederile art. 72 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 476/2001, nefiind

decisă împotriva sa vreo măsură de returnare în condițiile Legii nr. 123/2001.

De asemenea, reclamantul a mai

arătat că măsura aplicată este și netemeinică, în raport cu împrejurarea că

este implicat în derularea unei investiții importante în București, are

calitatea de asociat unic al unei societăți comerciale și deține în calitate de

proprietar, 6 apartamente în capitală.

Prin sentința civilă nr. 473 din 8

aprilie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că măsura luată de pârâtă, acordarea vizei de ieșire și

instituirea interdicției de intrare pe teritoriul României, a fost dispusă în

conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 123/2001 și art. 72

alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 476/2001.

Astfel, reclamantul nu a solicitat

reglementarea dreptului de ședere în România, locuind ilegal în țară, în

perioada 17 septembrie 2001 – 7 iunie 2002, împrejurare care justifică măsura

aplicată, în condițiile în care procedura returnării nu reprezintă unica

situație în care se poate dispune interdicția intrării în România.

Împotriva sentinței a declarat

recurs reclamantul D.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamantul a învederat că

instanța a aplicat greșit legea, întrucât aplicarea sancțiunii interzicerii

intrării în țară este complementară măsurii de returnare, sancțiune care nu s-a

dispus în cauză. Măsura este nelegală, în condițiile în care a fost aplicată

pentru depășirea duratei dreptului de ședere în România, situație în care

sancțiunea este amenda contravențională, care a și fost dispusă și executată.

Reclamantul a mai arătat și faptul

că termenul pentru care s-a aplicat măsura interdicției, de un an și 6 luni, a

fost stabilit arbitrar și fără respectarea prevederilor art. 72 din H.G. nr.

476/2001, întrucât depășește durata cu o săptămână, decizia de interdicție

fiind până la 18 decembrie 2003.

Examinând cauza în raport cu

motivele invocate și având în vedere și prevederile art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea va constata că recursul declarat este nefondat, urmând a fi

respins ca atare

Astfel, potrivit legii, străinii

aflați în România pot rămâne pe teritoriul țării, numai până la data la care

încetează dreptul de ședere stabilit prin viză, având posibilitatea de a

solicita prelungirea dreptului de ședere temporară.

În conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 123/2001 privind regimul străinilor, în vigoare la data luării

măsurii contestate în cauza de față, împotriva străinilor, a căror ședere în

România a devenit ilegală, autoritățile competente pot lua măsura îndepărtării

de pe teritoriul statului român și după caz, pot dispune interzicerea intrării

în țară pentru o perioadă determinată.

Astfel cum rezultă din actele

dosarului, reclamantul, intrat prima dată în România în anul 1994, a obținut

prelungiri succesive ale dreptului de ședere, fiind de mai multe ori sancționat

contravențional pentru prezentarea cu întârziere la prelungirea vizei.

La data de 6 august 2001, constatând

o ședere ilegală în țară de 3 luni, organele competente au acordat

reclamantului viza de ieșire, valabilă până la 14 august 2001, la acea dată

neinstituindu-se interdicția intrării pe teritoriul României. La revenirea în

țară, la 17 august 2001, reclamantul a obținut drept de ședere pentru 30 de

zile, prezentându-se pentru prelungirea vizei la 7 iunie 2002. În aceste

împrejurări, constatându-se o ședere ilegală de circa 9 luni, s-a luat măsura

acordării vizei de ieșire, valabilă până la 15 iunie 2002 și a fost constituit

și consemnul nominal, de a nu se permite intrarea reclamantului în România,

pentru o perioadă de un an și 6 luni, valabil până la 18 decembrie 2003.

Având în vedere aceste aspecte,

instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că măsura contestată a fost

justificată, reclamantul încălcând dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr.

123/2001, privind regimul străinilor în România.

Susținerea reclamantului, în sensul

că măsura interdicției în țară nu putea fi aplicată decât dacă se dispunea și

returnarea, nu are suport legal, Legea nr. 123/2001 necondiționând aplicarea

simultană a celor două măsuri administrative.

Cât privește critica privind

nerespectarea dispozițiilor art. 72 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 476/2001, cu

privire la durata măsurii, și această susținere este neîntemeiată, perioadă

interdicției de intrare în România fiind stabilită în limitele prevăzute de

Normele aprobate prin H.G., sus-menționată.

În raport cu cele expuse mai sus,

Curtea va respinge ca neîntemeiat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.S.,

împotriva sentinței civile nr. 473 din 8 aprilie 2003 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 noiembrie 2003.