ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1650/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 19 aprilie 2002, sub nr. 922, reclamantul R.S. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul de Interne – Direcția pentru Străini și Probleme de Migrări din cadrul Direcției Generale de Evidență Informatizată a Persoanelor, anularea măsurii interdicției de intrare în România pe o perioadă de 4 ani, anularea măsurii vizei de ieșire dispusă la data de 28 ianuarie 2002 și obligarea pârâtului la acordarea dreptului de ședere în România, în temeiul Legii nr. 123/2002.

În motivarea acțiunii, s-a precizat de către reclamant că la data de 6 februarie 2002 i-a fost înmânat procesul-verbal nr. 812536 din 28 ianuarie 2002, prin care i s-a adus la cunoștință că i-a fost acordată viza de ieșire nr. 813536, în conformitate cu art. 17 din Legea nr. 123/2001 și interdicția de a intra în România pe o perioadă de 4 ani, în baza art. 72 lit. f) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 123/2001. S-a mai arătat că s-a adresat pârâtului cu o serie de memorii pentru revocarea măsurii, iar cu adresa nr. 4475 i s-a comunicat soluția.

De asemenea, s-a susținut că actul administrativ este nul, fiind emis de o altă autoritate, decât cea competentă, numai Ministerul de Interne putând dispune întreruperea dreptului de ședere în România, în baza art. 61 din Normele de aplicare a Legii nr. 123/2001 și pentru motivele prevăzute de art. 19 din Legea nr. 123/2001 și că prin această măsură, pe lângă faptul că i se aduce atingere drepturilor sale și familiei, se încalcă Constituția României și art. 8, 12 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 922 pronunțată la 10 octombrie 2002, a respins acțiunea formulată de reclamantul R.S., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului de Interne.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a intrat în România în anul 1992, în scop turistic, locuind fără forme legale până la data de 15 octombrie 2001, când s-a adresat cu cerere pentru viză de ședere pentru reîntregirea familiei, fiind căsătorit la 1 mai 1995. Deși reclamantul a susținut că în anul 1993 i-a fost furat pașaportul, din actul depus la dosar a rezultat că pașaportul acestuia a avut termen de valabilitate în perioada 9 aprilie 1994 – 19 iulie 1997, perioadă în care acesta a locuit în România fără forme legale, interval de timp în care a suferit și o condamnare penală de un an închisoare, cu suspendarea executării pedepsei. Instanța a mai reținut că în anul 1997, reclamantul a solicitat recunoașterea statutului de refugiat, însă cererea i-a fost respinsă, întrucât nu a făcut dovada că îndeplinește condițiile cerute de Legea nr. 123/2001, pentru obținerea vizei de ședere.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a declarat recurs reclamantul R.S., invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia. Recursul este fondat. Din verificarea actelor dosarului, Curtea urmează să constate că instanța de fond nu a analizat acțiunea în raport cu problemele de drept invocate, rezumându-se la o relatare a situației de fapt, fără a răspunde punctual la capetele de cerere formulate în acțiune, motiv pentru care va dispune casarea sentinței, cu trimitere spre rejudecare. Urmează ca instanța de fond să cenzureze dacă au fost respectate dispozițiile art. 17 și 21 din Legea nr.123/2001, întrucât s-a invocat ilegalitatea măsurii privind interzicerea de ședere a recurentului în România, pe o perioadă de 4 ani și aplicarea vizei de ieșire, fără a se lua în prealabil măsura returnării de către Ministerul de Interne.

De asemenea, nu s-a pronunțat în legătură cu excepția privind neretroactivitatea aplicării Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 123/2001, față de împrejurarea că intimata a avut în vedere o perioadă de ședere, anterioară intrării în vigoare. Instanța de fond urmează să verifice susținerea recurentului, dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 72 alin. (2) lit. a), care prevăd o perioadă de interdicție de 6 luni, în varianta în care șederea ilegală față de împrejurările obiective invocate, a fost de cel mult o lună. Și, în sfârșit, dacă prin măsura dispusă se încalcă art. 8 din Convenția Europeană a Omului care consacră dreptul la viața de familie, rezultând că recurentul este căsătorit în țară și are și doi copii minori.

În legătură cu excepția invocată cu ocazia dezbaterii recursului, urmează să constate că aceasta nu atrage nulitatea sentinței, de vreme ce hotărârea cuprinde mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de R.S., împotriva sentinței civile nr. 92 din 10 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2003.