ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8601/2009

Asupra recursului civil de față,

reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 4 februarie 2008 reclamanta R.V. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la comunicarea

Dispoziției nr. 3003 din 24 mai 2004 emisă de Primarul General în dosarul nr. 30755

și la plata de daune cominatorii în valoare de 375 RON pentru fiecare zi de

întârziere până la executarea obligației sale de comunicare a dispoziției.

Reclamanta a arătat că la data de 2 august 2001 a formulat în temeiul

Legii nr. 10/2001 notificarea, comunicata sub nr. 1253 din 3 august 2001, de

către B.E.J. C.S.A., Prefecturii Municipiului București, prin care a solicitat

masuri reparatorii, prin acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat

în București, sector 1.

Cererea sa a fost înregistrata de sus menționata instituție sub nr.

12967 din 3 august 2001, soluționarea acesteia fiind declinată ulterior de

către Prefectura Municipiului București, astfel cum rezultă din adresa nr.

12967/SG din 21 august 2002, către Primăria Municipiului București, unde s-a

format dosarul nr. 30755.

Î

n susținerea notificării a depus acte doveditoare ale calității sale de

persoana îndreptățită la masuri reparatorii în temeiul legii speciale, ca

moștenitoare a autorilor săi V.G. și V.M., proprietarii de drept, la data

naționalizării, ai imobilului vizat prin notificare.

Prin adresa nr. 51930 din 18 decembrie 2007, comunicată în data de

8.01.2008, Direcția Juridic, Contencios, Legislație din cadrul Primăriei a

informat-o că actul solicitat i-ar fi fost comunicat la data de 03 iunie 2004,

refuzând practic să îi pună la dispoziție soluția dată în cauza ce avea drept

obiect notificarea sa.

Potrivit prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: „Decizia

sau, după caz, dispoziția motivată se comunică persoanei îndreptățite în termen

de cel mult 10 zile de la data adoptării".

Singurul act comunicat de către Primărie este o adresă, care într-adevăr

poarta numărul 3003 din 3 iunie 2004, prin care era invitată la sediul

Primăriei, într-o zi de joi, intre orele 10-12, la camera 37, parter, însă un

astfel de act nu poate echivala cu o comunicare, textul de lege anterior citat

vorbind expres despre comunicarea dispoziției motivate.

Î

n drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 și urm. din

Legea nr. 10/2001.

Î

nvestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a

IV

a

civilă, prin sentința civilă nr. 987 din 27 mai 2008 a admis, în parte, cererea

formulată de reclamanta R.V., a obligat pârâtul să-i comunice reclamantei

Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 3003 din 24 mai 2004,

în original, și a respins cererea având ca obiect plata unor daune cominatorii

ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâtul nu făcut

dovada îndeplinirii obligației prevăzute de lege în sarcina sa, astfel încât în

temeiul dispozițiilor art. 1073 C. civ. l-a obligat să comunice reclamantei

dispoziția prin care a soluționat notificarea, într-un exemplar original.

Cât privește capătul de cerere având ca obiect acordarea de daune

cominatorii, tribunalul l-a considerat ca lipsit de temei legal, în condițiile

în care prin dispozițiile art. 580

2

C. proc. civ. s-a prevăzut că

pentru neexecutarea obligațiilor de a face, care nu pot fi îndeplinite prin

altă persoană decât debitorul nu se pot acorda daune cominatorii.

Î

mpotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București

care a invocat netemeinicia și nelegalitatea hotărârii pe considerentul că

dispoziția în litigiu, emisă la 24 mai 2004, a fost comunicată contestatoarei

prin adresa nr. 3003 din 3 iunie 2004 și prin adresa nr. 51930 din 18 decembrie

2007.

Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă, a admis apelul

pârâtului și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că, a respins

acțiunea, ca nefondată.

Pentru a se pronunța astfel Curtea a reținut că au fost respectate

dispozițiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că prin adresa

nr. 3003 din 3 iunie 2004 reclamanta a fost invitată să se prezinte la sediul

pârâtului pentru a ridica dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, iar

prin adresa nr. 51930 din 18 decembrie 2007 i s-a adus la cunoștință că

notificarea sa a fost soluționată prin Dispoziția nr. 3003 din 24 mai 2004.

Instanța de apel a reținut incidente și dispozițiile art. 1169 C. civ.,

în sensul că, reclamanta nu a dovedit faptul negativ al necomunicării

dispoziției, precum și lipsa sa de diligentă constând în aceea că a promovat

prezenta acțiune la 4 ani după emiterea dispoziției.

Reclamanta R.V. a declarat recurs împotriva acestei decizii întemeiat în

drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

O primă critică a vizat atât interpretarea eronată a probelor

administrate, instanța reținând greșit că decizia a fost comunicată reclamantei

prin adresa nr. 3003 din 3 iunie 2004, cât și o motivare contradictorie în

raport de conținutul acestei adrese și de faptul, reținut de Curte, că pârâtul

nu a dovedit în clar că a comunicat dispoziția.

Prin cea de a doua critică se invocă o chestiune de nelegalitate a

deciziei, ce rezultă din greșita interpretare a dispozițiilor art. 25 din Legea

nr. 10/2001, a Normelor Metodologice emise în aplicarea legii, a art. 1169 C.

civ., în sensul că, pe de o parte, textele legale dispun cu privire la

obligația unității emitente de a se comunica efectiv actul administrativ emis

și nu de a înștiința persoana îndreptățită despre faptul emiterii lui.

Pe de altă parte, reclamanta nu putea fi obligată să facă dovada

faptului negativ al necomunicării actului administrativ.

Î

n ceea ce privește primul motiv de recurs, recurenta a afirmat faptul că

hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Criticile subsumate acestui motiv nu vizează, însă, ipotezele pe care el

le reglementează, așa încât controlul judiciar nu se poate exercita din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Recurenta a mai afirmat și o chestiune de ordin probator, de apreciere

eronată a probelor, care nu poate fi însă cenzurată de instanța de recurs în

actualul cadru reglementat de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Ceea ce invocă de fapt recurenta în cadrul primului motiv de recurs este

problema greșitei interpretări a textului Legii nr. 10/2001 cu privire la

comunicare actului administrativ, situație care se încadrează în motivele de

modificare dispuse prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, verificând legalitatea

deciziei atacate, din prisma criticilor formulate sub acest aspect, Înalta

Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, decizia

sau, după caz, dispoziția motivată se comunică persoanei îndreptățite în termen

de cel mult 10 zile de la data adoptării.

Comunicarea soluției administrative este importantă pentru că în raport

de data comunicării acesteia curge termenul în care persoana îndreptățită

nemulțumită de răspuns poate iniția demersul judiciar și contesta

dispoziția/decizia unității deținătoare notificate în condițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, pentru a determina momentul de la care începe să curgă

termenul stabilit de lege pentru formularea unei contestații sau a unei căi de

atac, este important a se stabili momentul la care persoanei interesate i-a

fost comunicat actul contestat sau atacat.

Cum Legea nr. 10/2001 nu prevede o procedură specială a comunicării

dispoziției sau deciziei unității deținătoare se pot aplica prin analogie

dispozițiile generale C. proc. civ. privind comunicarea actelor de procedură.

Astfel, conform art. 86 alin. (3) C. proc. civ. , atunci când

comunicarea nu se poate face prin angajații proprii, aceasta se va face prin

poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce

asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.

În sensul că aceste reguli sunt

aplicabile și în procedura administrativă prealabilă sunt și dispozițiile art. 27

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd o astfel de procedură atunci când

stabilesc în sarcina entității notificate obligația de a comunica persoanei

îndreptățite cine este unitatea deținătoare.

Cu atât mai mult, exigența trebuie respectată atunci când este vorba

despre comunicarea soluției adoptate.

Prin urmare, nu se poate reține apărarea pârâtei, în sensul acceptării

prezumției că persoana îndreptățită a avut cunoștință de dispoziția emisă ca

răspuns la notificare, atât timp cât aceasta nu a fost efectiv comunicată,

textul de lege menționând expres obligația unității deținătoare de a comunica

actul administrativ.

Î

n acest context al analizei, se constată că principiul de drept

ubi

lex non distinquit, nec nos distinquere debemus,

este pe deplin incident.

Din datele speței rezultă că reclamanta a înregistrat notificarea de

restituire și a depus odată cu aceasta actele doveditoare de care a înțeles să

se prevaleze în soluționarea ei, iar pârâtul Primarul General al Municipiului

București a soluționat această notificare prin Dispoziția nr. 3003 din 24 mai 2004,

pe care însă nu a dovedit că a comunicat-o.

Potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere

înaintea judecății trebuie să o dovedească.

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale privind

sarcina probei întrucât, pe de o parte, sarcina probei respectării unei

proceduri capabile să asigure transmiterea și primirea comunicării aparține

emitentului actului, lipsa unei asemenea probe profitând reclamantei, iar, pe

de altă parte, reclamanta nu putea fi ținută a demonstra un fapt nedefinit cu

conținut negativ.

Or, chiar instanța de apel a reținut, ca situație de fapt, că pârâtul nu

a dovedit în clar că a comunicat dispoziția administrativă.

Î

n aceste condiții, Curtea a interpretat greșit textul legal, lipsit de

echivoc, reținând lipsa de diligentă a recurentei constând în neprezentarea ei

la sediul pârâtei pentru a ridica dispoziția, atât timp nicio dipoziție legală

nu o obliga în acest sens.

Din contră, pentru considerentele precedente Înalta Curte reține o culpă

a pârâtului, constând în lipsa acestuia de diligentă în a comunica actul

administrativ pe care l-a emis, criticile formulate pe acest aspect fiind

fondate, cu consecința incidenței în speță a cazului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta R.V. împotriva

deciziei nr. 149 din 24 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a

IV

a civilă.

Modifică decizia recurată, în

sensul că, respinge apelul declarat de pârâtul Municipiul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 octombrie 2009.