ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7885/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7885/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Deliberând asupra recursului civil
de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1463 din 30
septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a
respins ca nefondată cererea de recunoaștere a hotărârii de arbitraj
definitivă, pronunțată la data de 20 iunie 2007 în statul Israel, de Tribunalul
Zonal Haifa, în dosar nr. 924/2007, aprobată prin Hotărârea judecătorească din
data de 31 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Zonal Haifa A00924/07,
formulată de petenta SC Z.C. SRL (fostă SC Z.T. SRL).
Pentru a dispune în acest sens, s-a
reținut că înscrisurile depuse conțin inadvertențe pe care petenta nu le-a
putut explica din punct de vedere juridic.
Nu se poate ști cu precizie ce
soluție s-a dat cererii formulate de repondenții M.M., E.M., I.P., A.P. în
contradictoriu cu petenta prin care aceștia și-au dat aprobarea pentru avizarea
parțială a hotărârii de arbitraj din data de 20 iunie 2007, întrucât în
hotărârea din data de 31 ianuarie 2008 nu s-a mai menționat nimic în acest
sens.
Totodată, nu rezultă din actele
depuse la dosar dacă cererea nr. 14362/07 prin care repondenții au cerut
prelungirea termenului de depunere a unei alte cereri de anulare a hotărârii de
arbitraj și care a fost radiată prin hotărârea din data de 31 ianuarie 2008, a
conținut și cererea prin care repondenții au fost de acord cu avizarea parțială
a hotărârii de arbitraj din data de 20 iunie 2007.
Tribunalul a apreciat că petentul nu
și-a dovedit pretențiile, respectiv faptul că hotărârea de arbitraj din 20
iunie 2007 a fost aprobată integral prin hotărârea judecătorească din data de
31 ianuarie 2008.
Apelul declarat de petentă împotriva
sentinței primei instanțe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 103
din 12 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a
civilă, pentru următoarele motive:
Susținerea apelantei cu privire la
faptul că hotărârea de arbitraj este clară sunt corecte și nu pot fi reținute
astfel considerațiile primei instanțe potrivit cărora înscrisurile depuse
conțin inadvertențe care nu au putut fi explicate din punct de vedere juridic.
Hotărârea arbitrală este definitivă
potrivit legii statului Israel.
Cu toate că hotărârea primei
instanțe este greșită, Curtea a considerat că soluția de respingere a cererii
este corectă pentru argumentele ce se vor arăta în cele ce urmează.
Imobilul ce face obiectul litigiului
soluționat de instanța arbitrală din Israel este situat în România și, în
aceste condiții, potrivit art. 151 pct. 7 din Legea nr. 105/1992, litigiul este
de competența exclusivă a instanțelor române.
S-a apreciat astfel că hotărârea
solicitat a fi recunoscută încalcă ordinea publică de drept internațional
privat român, motiv pentru care poate fi refuzată cererea potrivit art. 168
pct. 2 din Legea nr. 105/1992.
Mai mult, potrivit dispozițiilor
art. 340 C. proc. civ., prin arbitraj se pot soluționa, cu respectarea
celorlalte condiții, doar acțiunile personale și nu cele reale; prin urmare,
litigiu în legătură cu vânzarea unui imobil nu era arbitral potrivit legii
române, în măsura în care instanța arbitrală ar fi trebuit să se pronunțe cu
privire la transferul proprietății asupra bunului și efectuarea formelor de
publicitate imobiliară.
Împotriva deciziei de apel a
formulat cerere de recurs reclamanta, formulând critici care se circumscriu
motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Hotărârea arbitrală care se
solicită a fi recunoscută nu se referă la un litigiu referitor la un drept real
asupra unui imobil, care să fie supus legii locului situării bunului, potrivit
Legii nr. 105/1992.
Neînțelegerile cu privire la imobil
au fost soluționate prin convenția din data de 13 iulie 2006 când părțile, de
comun acord, au hotărât ca acest bun imobil să fie vândut iar prețul obținut să
fie împărțit între părțile litigante până la valoarea de 75%, procent diminuat
ulterior la 25% din valoare.
Litigiul ce a fost soluționat prin
hotărârea arbitrală privește stabilirea cotelor din procentul de 25% din
valoarea imobilului.
În condițiile în care litigiul a
privit drepturi de creanță, hotărârea arbitrală putea fi recunoscută, fiind
îndeplinite cerințele Legii nr. 105/1992.
Analizând decizia de apel în raport
de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în
considerarea celor ce succed.
Curtea de apel a constatat că
hotărârea arbitrală este definitivă potrivit legii statului Israel, unde a fost
pronunțată – cu aplicarea art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992.
S-a apreciat însă că recunoașterea
hotărârii poate fi refuzată în condițiile art. 168 alin. (1) pct. 2 din lege,
întrucât încalcă ordinea publică de drept internațional privat român, fiind
pronunțată cu încălcarea art. 151 din lege, care instituie competența exclusivă
a instanței române – art. 151 pct. 7 din lege instituind o asemenea competență
exclusivă în procesele privind raporturi de drept internațional privat
referitoare la imobile situate pe teritoriul României. S-au făcut referiri
totodată și la dispozițiile art. 340 C. proc. civ.
Această concluzie a instanței de
apel este urmarea schimbării naturii și înțelesului actului juridic dedus
judecății, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Din hotărârea a cărei recunoaștere
s-a solicitat se constată că obiectul arbitrajului l-a constituit împărțirea
sumei de 25% din contravaloarea imobilului vândut, sumă depusă în Contul de
Trust pe numele trustee-ului Ponia, stabilindu-se drepturile părților,
procentual, din cota menționată.
Hotărârea arbitrală nu se
circumscrie astfel dispozițiilor art. 151 pct. 7 din Legea nr. 105/1992, pentru
a fi atrasă competența exclusivă a instanței române, ci privește drepturi de
creanță și nu sunt susținute legal argumentele instanței de apel referitoare la
motivele de refuz al recunoașterii hotărârii străine.
Față de cele reținute cu privire
la primul motiv de recurs și celelalte statuări ale instanței de apel privind
hotărârea în cauză, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cerințele art. 167
din Legea nr. 105/1992, aceasta putând fi recunoscută pe teritoriul României.
În consecință, cu aplicarea art. 312
alin. (1) și art. 296 C. proc. civ., urmează să se admită recursul formulat și
să se modifice decizia de apel, în sensul admiterii apelului declarat de
aceeași parte împotriva sentinței primei instanțe.
Se va schimba sentința în sensul că
se va admite cererea formulată și se vor recunoaște efectele hotărârii de
arbitraj pronunțată la data de 20 iunie 2007 în Statul Israel, pe teritoriul
României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanta SC Z.C. SRL împotriva
deciziei nr. 103 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel, secția a IV-a civilă.
Modifică decizia în sensul că:
Admite apelul formulat de aceeași
parte împotriva sentinței nr. 1463 din 30 septembrie 2008 pronunțată de
Tribunalul București, secția a IV-a civilă .
Schimbă sentința în sensul că:
Admite cererea formulată de
reclamanta SC Z.C. SRL
Recunoaște efectele hotărârii de
arbitraj pronunțată la data de 20 iunie 2007 în Statul Israel, pe teritoriul
României.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi
2 octombrie 2009.