ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4629/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 550 din 14 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis contestația formulată de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Sibiu, a dispus anularea deciziei nr. 332 din 7 octombrie 2008, emisă de A.V.A.S.; a obligat pârâta să emită o nouă decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul situat în Cisnădie, județ Sibiu, în suprafață de 3766 mp înscris în Cartea Funciară 2948 Cisnădie; a obligat pârâta, către reclamantă, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 lei. In considerentele sentinței s-a reținut că prin decizia nr. 332 din 07 octombrie 2008, emisă de A.V.A.S., a fost respinsă notificarea nr. 1125 din 28 mai 2001, formulată de către Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Sibiu, întrucât notificatoarea nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii.

Potrivit sentinței civile nr. 4015 din 19 mai 2005 a Judecătoriei Sibiu, rămasă irevocabilă prin decizia civila nr. 485 din 26 mai 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a constatat că reclamanta este continuatoarea și succesoarea în drepturi a Camerei de Comerț și Industrie Sibiu, desființată în mod abuziv, prin Decretul nr. 74/1949. Ca atare, întrucât s-a reținut cu putere de lucru judecat că reclamanta este continuatoarea și succesoarea în drepturi a fostei Camere de Comerț și Industrie Sibiu, rezultă că aceasta este persoană îndreptățită la restituirea imobilelor ce au aparținut fostei Camere de Comerț și Industrie Sibiu, preluate abuziv de către stat, prin Decretul nr. 47/1949, printre acestea, aflându-se și imobilul înscris în C.F.

nr. 4212 Cisnădie. Întrucât imobilul se află, în prezent, în patrimoniul unor societăți comerciale integral privatizate, așa cum recunoaște și pârâta prin întâmpinarea formulată, s-a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel intimata A.V.A.S., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței civile apelate, în sensul respingerii cererii reclamantei și menținerii, ca temeinică și legală, a deciziei nr. 332 din 7 octombrie 2008, emisă de A.V.A.S. Un prim motiv de apel s-a raportat la faptul că hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât au fost interpretate și aplicate nelegal dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Sibiu a fost desființată prin Decretul nr. 74/1949 și lichidată, atribuțiile ei au trecut în competența altor organe ale statului, iar, după anul 1990, a fost înființată conform Decretului-lege nr. 139/1990, deci nu există nicio continuitate a acestei instituții. A mai precizat că efectele juridice ale sentinței civile nr. 4015 din 19 mai 2005 a Judecătoriei Sibiu nu pot fi reținute cu autoritate de lucru judecat, în raport de prevederile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, care stabilesc o altă ipoteză juridică, în raport de care nici o instanță nu s-a pronunțat.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, s-a criticat hotărârea instanței de fond, ca netemeinică și nelegală, în ceea ce privește obligația stabilită, în sarcina A.V.A.S., de a emite o nouă decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul în litigiu, întrucât, prin Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007, se reglementează, în mod cert, procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate în mod abuziv. Astfel, obligațiile A.V.A.S. se limitează numai la propunerea de acordare de despăgubiri, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 și în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, obligația de a stabili modalitatea de despăgubire aparținând, în mod exclusiv, Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor din cadrul A.N.R.P.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel, acesta se referă la stabilirea, în mod nejustificat și nelegal, în sarcina A.V.A.S, a obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 2975 lei, deși se poate constata că A.V.A.S. nu a fost de rea-credință și nu a avut o comportare neglijentă, executându-și obligațiile legale, cheltuielile de judecată fiind stabilite în mod arbitrar.

Prin decizia nr. 568 A din 10 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul reținând că în cauza dedusă judecății, existând o decizie irevocabilă, prin care se constată că intimata contestatoare este continuatoarea și succesoarea în drepturi a Camerei de Comerț și Industrie Sibiu, partea interesată, cea care a câștigat procesul, poate invoca aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, putându-se prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea irevocabilă, în noua judecată, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului. În ceea ce privește invocarea de către apelantă a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în susținerea primului motiv de apel, Curtea a apreciat că acesta este inaplicabil în cauza dedusă judecății, întrucât intimata contestatoare nu este inclusă în categoriile enumerate limitativ în acest articol.

Asupra celui de-al doilea motiv de apel, prin care se critică hotărârea instanței de fond, din perspectiva modalității în care a fost stabilită obligația, în sarcina intimatei pârâte A.V.A.S., de a emite o nouă decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, Curtea l-a apreciat, de asemenea, ca nefondat, constatând că instanța de fond a respectat dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr.10/2001, republicată, care prevăd că pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, precum și pe cele reglementate de alin. (3) al acestui articol, conform cărora, în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea.

Asupra ultimului motiv de apel, prin care se critică nelegalitatea și netemeinicia soluției de obligare a intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de chemare în judecată fiind impuse părții care a pierdut procesul și care se află în culpă procesuală, pentru declanșarea procedurii judiciare, având ca obiect anularea deciziei nr. 332 din 7 octombrie 2008 emisă de A.V.A.S., iar cuantumul acestora fiind raportat la chitanțele depuse la dosar – filele 46 și 47. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta A.V.A.S., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele motive: - reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită întrucât nu este continuatoarea vechii persoane juridice - acordarea măsurilor reparatorii în echivalent bănesc se poate realiza doar în condițiile impuse de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - în mod nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată. Recursul este fondat pentru considerentele care succed. Dintre cele trei motive de recurs formulate de pârâtă se va reține doar cel de-al doilea motiv referitor la acordarea despăgubirilor în echivalent bănesc.

Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, republicată prin Titlurile I și VI ale Legii nr. 247/2005, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent ce vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea investită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale. Titlul VII al legii amintite prevede că evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent este atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.

In speță, s-a stabilit în sarcina pârâtei emiterea deciziei cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent bănesc, fără a se preciza că modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii urmează a fi decise de Comisia Centrală constituită pentru stabilirea despăgubirilor, întrucât acordarea acestor despăgubiri trebuie să se realizeze numai potrivit procedurii administrative instituite de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și de Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005. Astfel, conform art. 16.6 ultimul alineat al H.G. nr. 1095/2005 după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești, decizia sau dispoziția care a făcut obiectul litigiului va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale care o va transmite, împreună cu toată documentația privind imobilul, evaluatorului sau societății de evaluatori.

Potrivit art. 16.12 din același act normativ, raportul întocmit de evaluator va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Față de aceste dispoziții legale este de la sine înțeles că pârâta nu poate fi obligată la plata acestor despăgubiri, motiv pentru care recursul se va admite în parte, se va admite în parte și apelul pârâtei, iar decizia atacată se va schimba în parte în sensul obligării emiterii deciziei motivate cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile legii speciale. Celelalte motive de recurs nu pot fi reținute.

Referitor la calitatea recurentei de continuatoare a vechii persoane juridice este de precizat că potrivit art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; îndreptățirea la măsurile reparatorii este condiționată de continuarea activității ca persoană juridică până la data intrării în vigoare a legii sau de împrejurarea că activitatea lor să fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă prin hotărâre judecătorească se constată că sunt aceeași persoană juridică cu cea desființată sau interzisă.

Or, în speță, reclamanta a îndeplinit aceste cerințe legale, sens în care a prezentat sentința irevocabilă nr. 4015/2005 a Judecătoriei Sibiu prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că este continuatoarea persoanei juridice desființate. Nici ultimul motiv de recurs privitor la plata cheltuielilor de judecată nu va fi reținut, întrucât instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 568 A din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică în parte. Admite în parte apelul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinței nr. 550 din 14 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că obligă pârâta să emită o nouă decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în condițiile legii speciale pentru imobilul situat în Cisnădie, județul Sibiu în suprafață de 3766 mp înscris în C.F. 2948 Cisnădie. Păstrează restul dispozițiilor sentinței apelate. Menține restul dispozițiilor deciziei recurate.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2010.