ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1048/2010

Asupra

recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința

nr. 3539 din 16 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ

și fiscal,

a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul S.C.S., în

contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și

Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță București – Jilava, prin care

solicita obligarea acestora să-i recunoască dreptul la indemnizația de

conducere, ca drept salarial, corespunzător funcției publice de conducere specifică

sistemului administrației penitenciarelor, pe care o deține, și să-i acorde

această indemnizație, cu recalcularea sporurilor prevăzute de lege, acordate

inclusiv pe o perioadă de 3 ani, anterior datei introducerii acțiunii

.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul

nu deține o funcție de natura celor pentru care legea prevede acordarea

indemnizației de conducere.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a

declarat

recurs reclamantul, susținând, în esență,

că hotărârea primei instanțe a

fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a acestei instanțe – motiv

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., și că hotărârea este

lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Analizând

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte va admite recursul,

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., referitor la necompetența

materială a Curții de Apel București de soluționare în primă instanță a cauzei,

și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Potrivit

prevederilor art. 159 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică atunci

când pricina este de competența unei instanțe de alt grad.

Excepția

necompetenței materiale, fiind de ordine publică, are caracter absolut și

dirimant, motiv pentru care va fi analizată cu prioritate.

Acțiunea are ca

obiect obligarea unei autorități publice, respectiv a Penitenciarului cu Regim de

Maximă Siguranță București – Jilava, în cadrul căreia este angajat reclamantul,

în calitate de funcționar public cu statut special, să-i acorde acestuia

indemnizația de conducere.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 188/1999, republicată, prin acest act normativ se „reglementează regimul

general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau

administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori

prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale

și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu”.

Art. 109 din același act normativ

stabilește competența instanțelor de contencios administrativ în soluționarea

litigiilor având ca obiect raporturile de serviciu ale funcționarilor publici.

Față de aceste dispoziții legale, prin

care s-a instituit competența de soluționare a litigiilor având ca obiect

raportul de serviciu al funcționarului public sau cereri derivate din acest

raport, în favoarea instanței de contencios administrativ, se impune a se face

aplicarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 10 alin. (1) din acest

din urmă act normativ, tribunalele sunt instanțe cu plenitudine de competență

în materia contenciosului administrativ, soluționând cauzele al căror obiect îl

constituie actele administrative ale autorităților publice locale și județene

(teza I) iar curțile de apel judecă în primă instanță procesele și cererile în

materie de contencios administrativ și fiscal privind actele autorităților și

instituțiilor centrale (teza a II-a).

Cum, în speță, obligația directă de

plată a drepturilor solicitate de reclamant aparține unei autorități la nivel

local, respectiv Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță București – Jilava,

în cadrul căruia își desfășoară activitatea reclamantul, conform

art. 10 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ.,

competența materială de soluționare a cauzei aparține tribunalului ca instanță

de contencios administrativ,

așa încât, soluționând cauza pe fond,

Curtea de Apel București a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței altei

instanțe.

Întrucât motivul de casare privind

necompetența materială a Curții de Apel București este fondat, celelalte motive

de recurs nu vor mai fi analizate, admiterea primului motiv de recurs făcând

inutilă cercetarea celorlalte motive.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte,

constatând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C.

proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 313 teza finală din același

cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare,

la Tribunalul București, secția contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul S.C.S. împotriva sentinței nr. 3539 din 16 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite

cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția contencios

administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.