ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 475/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 10857 din 20 octombrie

2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția

necompetenței teritoriale invocată de pârâtul M.I. și a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune, iar în consecință a respins ca prescrisă acțiunea

formulată de reclamanta A.V.A.S. București, obligând-o la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 1000 lei.

Reclamanta a investit instanța cu o

acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. TL 22 din

28 aprilie 2000, solicitând totodată să rețină toate sumele achitate în contul

acesteia și obligarea pârâtului la restituirea acțiunilor ce au făcut obiectul

contractului; obligarea pârâtului la plata daunelor interese constând în

contravaloarea unui număr de 30316 acțiuni ce au fost cesionate de cumpărător

fără acordul A.V.A.S.; obligarea pârâtului la plata sumei de 348,45 lei

reprezentând daune interese pentru nerespectarea art. 8.7 lit. c) din contract

și la plata daunelor interese, reprezentând valoarea prejudiciilor aduse A.V.A.S.,

a căror valoare va fi stabilită printr-o expertiză economico-financiară conform

art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.

Cu privire la excepția de necompetență

teritorială a instanței (Tribunalul București) instanța fondului a reținut

incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care, în

afară de instanța domiciliului pârâtului – în cererile privitoare la

rezoluțiunea unui contract - este competentă instanța locului prevăzut în

contract pentru executarea, chiar în parte a obligațiunii, constatând că

potrivit art. 14.9 locul contractului este sediul vânzătorului.

Dându-se eficiență prevederilor art. 12 C.

proc. civ. s-a constatat că este competent teritorial să soluționeze prezenta

cauză Tribunalul București.

În ce privește excepția prescripției

dreptului la acțiune s-a avut în vedere data acțiunii - 22 aprilie 2008 - și

petitul principal al acțiunii, constând în rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare nr. TL 22 din 28 aprilie 2000 pentru neexecutarea unor

obligații asumate de cumpărător, considerând că, în cauză, are aplicabilitate

termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958.

Așa fiind, s-a apreciat că reclamanta

avea posibilitatea de a solicita rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare

pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de privatizare (așa

cum acestea au fost indicate prin acțiune) în termen de 3 ani, termen ce s-a

împlinit, pentru fixarea dintre acestea, cu mult înainte de data promovării

prezentei acțiuni.

De asemenea, instanța a avut în vedere și

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care, odată

cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și

dreptul la acțiune privind dreptul accesoriu, și a constatat ca prescrise și

petitele accesorii capătului principal de rezoluțiune a contractului de

vânzare-cumpărare acțiuni.

Apelul formulat de reclamantă împotriva

sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 165 din 7 aprilie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a reținut că în cauza

dedusă judecății nu-și au aplicabilitate prevederile O.U.G. nr. 51/1998.

S-a mai reținut că termenul de

prescripție aplicabil este cel de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958,

termen ce a început să curgă - pentru petitul principal al acțiunii - la data

contractului, împlinindu-se la 28 aprilie 2003, fiind prescrise și petitele accesorii

acestuia conform principiului „

accesorium sequitur principalem

”.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta A.V.A.S. București, care a invocat motivul de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susține

următoarele:

- Ambele instanțe au ignorat

dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 care prevăd că dreptul de

a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S. este de 7 ani.

- În cauză nu sunt incidente

prevederile art. 3 din Decretul nr. 169/1958, iar dreptul la acțiune al

A.V.A.S. s-a născut la 18 decembrie 2006 când, prin adresa nr. VP 4/6407 din 18

decembrie 2006 i s-a solicitat pârâtei să prezinte documentele care să ateste

îndeplinirea clauzelor contractuale cu privire la realizarea obligațiilor de

mediu.

Recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

- Cu privire la pretinsa incidență a

prevederilor O.U.G. nr. 51/1998 se constată, pe de o parte, că reclamanta nu a

invocat un astfel de temei în acțiunea promovată în instanță, și că, pe de altă

parte, aceasta se află în eroare, făcând confuzie între prescripția dreptului

de a cere executarea silită și prescripția dreptului material la acțiune.

Demersul judiciar al reclamantei nu

are caracterul unei executări silite, ci al unei acțiuni de drept comun ce

vizează rezoluțiunea unui contract de privatizare pentru pretinsa neexecutare a

obligațiilor asumate prin acesta de către pârâtă.

În consecință, termenul de

prescripție aplicabil este termenul general de 3 ani reglementat de Decretul

nr. 167/1958 așa cum corect au reținut și instanțele anterioare.

- Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958

prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune

astfel că în cauza dedusă judecății dreptul la acțiune s-a născut la data la

care obligațiile asumate prin contract au devenit scadente.

În atare situație, în raport de prevederile

menționate nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia, dreptul

său la acțiune s-ar fi născut la data de 18 decembrie 2006, când i s-ar fi

solicitat pârâtului prezentarea documentelor care să ateste realizarea

obligațiilor de mediu.

Cum critica recurentei este

limitată, sub acest aspect, numai la petitul privind neîndeplinirea obligației

de realizare a investițiilor de mediu se impune a se arăta că acestea au avut

termene scadente până în decembrie 2003, fiind prescrise la data formulării

acțiunii (aprilie 2008), neavând relevanță perioada de derulare a contractului.

În consecință, față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată este dată cu

aplicarea corectă a normelor incidente în cauză, motiv pentru care o va menține

prin respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, instanța va da

eficiență prevederilor art. 274 C. proc. civ. și conform dovezilor depuse la

dosar (chitanța nr. 2 din 5 februarie 2010) va dispune obligarea recurentei la

plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6000 lei, reprezentând

contravaloarea onorariului de avocat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 165 din 7 aprilie 2009

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta–reclamantă să plătească

intimatei-pârâte M.I. 6000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 februarie 2010.