ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 834/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 11 iulie 2008, reclamanții B.F., B.S. și B.J. au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Statul Român și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând anularea Dispoziției nr. 4023 din 20 iunie 2008 (emisă de primul pârât) și obligarea celorlalți doi pârâți la achitarea despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulație (ce urmează a se stabili prin expertiză, potrivit criteriilor internaționale) a apartamentului 7, situat în Cluj-Napoca.

În motivarea cererii, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanții au susținut că: - prin dispoziția contestată, primul pârât a respins notificarea privitoare la apartamentul menționat, pe considerentul că notificatorii nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite; - această soluție este greșită pentru că notificarea a fost formulată de către proprietarii tabulari ai apartamentului revendicat, preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974. Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința nr. 593 din 5 noiembrie 2008, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților dar a admis aceeași excepție în privința pârâtului Statul Român, față de care a respins acțiunea.

Totodată, tribunalul a admis în parte acțiunea față de ceilalți doi pârâți, a anulat dispoziția atacată, a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii (în temeiul Legii nr. 10/2001) pentru apartamentul în discuție și a respins petitul referitor la stabilirea cuantumului despăgubirilor și obligarea la plata acestora. S-a reținut că: - reclamanții au solicitat, între altele, stabilirea și plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul preluat abuziv de stat, astfel că, în raport de prevederile art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, A.N.R.P. are calitate procesuală pasivă, spre deosebire de Statul Român, care nu are o asemenea calitate; - apartamentul în discuție a fost preluat abuziv de stat, în anul 1988, conform Decretului nr. 223/1974, fără achitarea vreunei despăgubiri, de la proprietarii tabulari B.F.

și B.S., care ulterior s-au prevalat de prevederile Legii nr. 10/2001; - raportat la această situație de fapt, prin dispoziția contestată a fost greșit respinsă notificarea formulată de soții B.F. și S., care au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii; - deoarece notificatorul B.F. a decedat la 21 ianuarie 2005, măsurile reparatorii cuvenite acestuia trebuie să fie acordate reclamanților, care sunt moștenitorii defunctului, în calitate de soție supraviețuitoare (B.S.) și descendenți ( B.F.

și B.J.); - în prezent, imobilul în discuție aparține unor terțe persoane fizice, al căror titlu de proprietate nu a fost contestat de reclamanți, astfel că aceștia din urmă sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, restituirea în natură nefiind posibilă; - sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor nerestituibile în natură sunt reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005; - potrivit art. 13, art. 16 și art. 19-20 din actul normativ precitat, analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se realizează de Comisia Centrală, care emite totodată deciziile referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire, iar rolul instanțelor de judecată este limitat la cenzurarea deciziilor menționate, în condițiile Legii contenciosului administrativ (nr. 554/2004); - această procedură administrativă prealabilă este obligatorie și nu încalcă dreptul de liber acces la justiție consacrat de art. 6 din Convenția Europeană; - funcționarea necorespunzătoare a organismelor special create prin Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea și plata despăgubirilor nu poate fi invocată generic, reclamanții având posibilitatea să acționeze în justiție aceste organisme doar în ipoteza că nu vor obține într-un termen rezonabil despăgubirile cuvenite.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie, prin decizia nr. 103 din 24 martie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți.

S-a reținut că: - procedura de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv este reglementată imperativ de Titlul VII al Legii nr. 10/2001, deci prin norme speciale obligatorii, astfel că eventualele derogări sunt permise numai în condițiile prevăzute de art. 20 alin. (2) din Constituție, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 (dată în soluționarea unui recurs în interesul legii); - eficacitatea concretă a procedurii reparatorii a fost criticată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a solicitat organizarea corespunzătoare a acesteia, pentru ca acordarea reparației să fie efectivă; - în acest sens, este important ca pe lângă determinarea despăgubirii, să existe și voința statului de a asigura în concret plata reparației; - or, stabilirea despăgubirilor în mod direct de către instanțele judecătorești, fără parcurgerea procedurii instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu garantează efectivitatea lor, neexistând certitudinea că suma de bani astfel determinată ar fi plătită într-un termen scurt, susceptibil de a fi caracterizat ca rezonabil.

Reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat casarea ultimei hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, în vederea efectuării expertizei de evaluare a apartamentului. În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304 pct. 6 și 9 și art. 313 C. proc. civ., reclamantul a susținut că hotărârea atacată este nelegală pentru că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere deduse judecății.

Astfel, reclamantul pretinde că: - a solicitat nu numai anularea dispoziției primarului, ci și obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirii; - prin satisfacerea acestei ultime solicitări, justificată de totala ineficiență a sistemului instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, plata despăgubirii ar deveni o problemă de executare; - respingerea unei asemenea solicitări pe considerentul că „ar putea ajunge să încaseze suma cu întârziere și într-un interval de timp imprevizibil” este nelegală și ilogică; - instanța de apel face trimitere la procedura administrativă prevăzută de Titlul VII la Legii nr. 247/2004, care nu asigură însă repararea concretă, clară și previzibilă, este contrară art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană și trebuie analizată ca o încălcare de drept; - în materia reparării prejudiciilor cauzate de preluarea abuzivă a imobilelor, singura cerință a Curții Europene este ca această reparație să fie eficientă și rapidă; - Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat recent că instanțele judecătorești trebuie să se pronunțe direct asupra restituirii în natură a bunurilor preluate de stat; - nu există niciun argument logic pentru ca instanțele să nu aibă un asemenea drept și cu privire la stabilirea și obligarea statului la despăgubiri într-un cuantum determinat; - astfel,

ambele modalități nu reprezintă altceva decât repararea unui prejudiciu suferit în mod injust, iar tratarea diferențiată a foștilor proprietari (după cum imobilul poate fi sau nu restituit în natură) ar crea o inegalitate vădită, contrară Constituției și Convenției Europene. Aceste critici, a căror dezvoltare permite încadrarea în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(nu și în cea de la pct. 6, referitoare la situațiile de „ plus petita ” și „ ultra petita ”) sunt nefondate deoarece: - reclamantul a invocat în apel și recurs ineficiența procedurii instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu privire la măsurile reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor; - această ineficiență (sesizată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului) este determinată, practic, de lipsa resurselor financiare necesare acoperirii măsurilor reparatorii menționate; - în acest context, este evident că stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanța de judecată, urmată de obligarea la plată a Statului Român, dispusă tot de către instanță, nu ar soluționa problema lipsei resurselor financiare necesare plății despăgubirilor și, ca atare, nu ar asigura eficientizarea procedurii reparatorii contestate; - de vreme ce, din motive obiective, nu toate imobilele care au fost preluate abuziv de stat și fac obiectul Legii nr. 10/2001pot fi restituite în natură, instituirea unei proceduri speciale cu privire la măsurile reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor nu afectează principiul egalității în drepturi.

Așa fiind, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prezentul recurs va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.F., B.S., B.J. împotriva deciziei nr. 103A din 24 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale, minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.