ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 834/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

La 11 iulie 2008, reclamanții B.F., B.S.

și B.J. au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca,

Statul Român și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

solicitând anularea Dispoziției nr. 4023 din 20 iunie 2008 (emisă de primul

pârât) și obligarea celorlalți doi pârâți la achitarea despăgubirilor

corespunzătoare valorii de circulație (ce urmează a se stabili prin expertiză,

potrivit criteriilor internaționale) a apartamentului 7, situat în Cluj-Napoca.

În motivarea cererii, întemeiată pe

prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanții au susținut că:

- prin dispoziția contestată, primul

pârât a respins notificarea privitoare la apartamentul menționat, pe

considerentul că notificatorii nu au făcut dovada calității de persoane

îndreptățite;

- această soluție este greșită

pentru că notificarea a fost formulată de către proprietarii tabulari ai

apartamentului revendicat, preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974.

Tribunalul Cluj, secția civilă, prin

sentința nr. 593 din 5 noiembrie 2008, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților dar a admis aceeași excepție în privința pârâtului Statul Român,

față de care a respins acțiunea.

Totodată, tribunalul a admis în

parte acțiunea față de ceilalți doi pârâți, a anulat dispoziția atacată, a

constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii (în temeiul Legii nr. 10/2001) pentru apartamentul în discuție și a

respins petitul referitor la stabilirea cuantumului despăgubirilor și obligarea

la plata acestora.

S-a reținut că:

- reclamanții au solicitat, între

altele, stabilirea și plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul preluat

abuziv de stat, astfel că, în raport de prevederile art. 13 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, A.N.R.P. are calitate procesuală pasivă, spre deosebire de

Statul Român, care nu are o asemenea calitate;

- apartamentul în discuție a fost

preluat abuziv de stat, în anul 1988, conform Decretului nr. 223/1974, fără

achitarea vreunei despăgubiri, de la proprietarii tabulari B.F. și B.S., care

ulterior s-au prevalat de prevederile Legii nr. 10/2001;

- raportat la această situație de

fapt, prin dispoziția contestată a fost greșit respinsă notificarea formulată

de soții B.F. și S., care au făcut dovada calității lor de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii;

- deoarece notificatorul B.F. a

decedat la 21 ianuarie 2005, măsurile reparatorii cuvenite acestuia trebuie să

fie acordate reclamanților, care sunt moștenitorii defunctului, în calitate de

soție supraviețuitoare (B.S.) și descendenți ( B.F. și B.J.);

- în prezent, imobilul în discuție

aparține unor terțe persoane fizice, al căror titlu de proprietate nu a fost

contestat de reclamanți, astfel că aceștia din urmă sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii în echivalent, restituirea în natură nefiind posibilă;

- sursele de finanțare, cuantumul și

procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor nerestituibile în

natură sunt reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005;

- potrivit art. 13, art. 16 și art. 19-20

din actul normativ precitat, analizarea și stabilirea cuantumului final al

despăgubirilor se realizează de Comisia Centrală, care emite totodată deciziile

referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire, iar rolul instanțelor de

judecată este limitat la cenzurarea deciziilor menționate, în condițiile Legii

contenciosului administrativ (nr. 554/2004);

- această procedură administrativă

prealabilă este obligatorie și nu încalcă dreptul de liber acces la justiție

consacrat de art. 6 din Convenția Europeană;

- funcționarea necorespunzătoare a

organismelor special create prin Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea și plata

despăgubirilor nu poate fi invocată generic, reclamanții având posibilitatea să

acționeze în justiție aceste organisme doar în ipoteza că nu vor obține într-un

termen rezonabil despăgubirile cuvenite.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă,

de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie, prin decizia nr.

103 din 24 martie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți.

S-a reținut că:

- procedura de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv este reglementată imperativ

de Titlul VII al Legii nr. 10/2001, deci prin norme speciale obligatorii,

astfel că eventualele derogări sunt permise numai în condițiile prevăzute de

art. 20 alin. (2) din Constituție, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 (dată în soluționarea unui

recurs în interesul legii);

- eficacitatea concretă a procedurii

reparatorii a fost criticată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a

solicitat organizarea corespunzătoare a acesteia, pentru ca acordarea

reparației să fie efectivă;

- în acest sens, este important ca

pe lângă determinarea despăgubirii, să existe și voința statului de a asigura

în concret plata reparației;

- or, stabilirea despăgubirilor în

mod direct de către instanțele judecătorești, fără parcurgerea procedurii

instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu garantează efectivitatea

lor, neexistând certitudinea că suma de bani astfel determinată ar fi plătită

într-un termen scurt, susceptibil de a fi caracterizat ca rezonabil.

Reclamantul a declarat recurs, prin

care a solicitat casarea ultimei hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare

la instanța de apel, în vederea efectuării expertizei de evaluare a

apartamentului.

În motivarea recursului, întemeiat

pe art. 304 pct. 6 și 9 și art. 313 C. proc. civ., reclamantul a susținut că

hotărârea atacată este nelegală pentru că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra tuturor capetelor de cerere deduse judecății.

Astfel, reclamantul pretinde că:

- a solicitat nu numai anularea

dispoziției primarului, ci și obligarea directă a Statului Român la plata

despăgubirii;

- prin satisfacerea acestei ultime

solicitări, justificată de totala ineficiență a sistemului instituit prin

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, plata despăgubirii ar deveni o problemă de

executare;

- respingerea unei asemenea

solicitări pe considerentul că „ar putea ajunge să încaseze suma cu întârziere

și într-un interval de timp imprevizibil” este nelegală și ilogică;

- instanța de apel face trimitere la

procedura administrativă prevăzută de Titlul VII la Legii nr. 247/2004, care nu

asigură însă repararea concretă, clară și previzibilă, este contrară art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană și trebuie analizată ca o

încălcare de drept;

- în materia reparării prejudiciilor

cauzate de preluarea abuzivă a imobilelor, singura cerință a Curții Europene

este ca această reparație să fie eficientă și rapidă;

- Înalta Curte de Casație și

Justiție a statuat recent că instanțele judecătorești trebuie să se pronunțe

direct asupra restituirii în natură a bunurilor preluate de stat;

- nu există niciun argument logic

pentru ca instanțele să nu aibă un asemenea drept și cu privire la stabilirea

și obligarea statului la despăgubiri într-un cuantum determinat;

- astfel, ambele modalități nu

reprezintă altceva decât repararea unui prejudiciu suferit în mod injust, iar

tratarea diferențiată a foștilor proprietari (după cum imobilul poate fi sau nu

restituit în natură) ar crea o inegalitate vădită, contrară Constituției și

Convenției Europene.

Aceste critici, a căror dezvoltare

permite încadrarea în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (nu și

în cea de la pct. 6, referitoare la situațiile de „

plus petita

” și „

ultra

petita

”) sunt nefondate deoarece:

- reclamantul a invocat în apel și

recurs ineficiența procedurii instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005

cu privire la măsurile reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor;

- această ineficiență (sesizată și

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului) este determinată, practic, de lipsa

resurselor financiare necesare acoperirii măsurilor reparatorii menționate;

- în acest context, este evident că

stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanța de judecată, urmată de

obligarea la plată a Statului Român, dispusă tot de către instanță, nu ar

soluționa problema lipsei resurselor financiare necesare plății despăgubirilor

și, ca atare, nu ar asigura eficientizarea procedurii reparatorii contestate;

- de vreme ce, din motive obiective,

nu toate imobilele care au fost preluate abuziv de stat și fac obiectul Legii

nr. 10/2001pot fi restituite în natură, instituirea unei proceduri speciale cu

privire la măsurile reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor nu

afectează principiul egalității în drepturi.

Așa fiind, conform art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., prezentul recurs va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții B.F., B.S., B.J. împotriva deciziei nr. 103A din 24

martie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale,

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11

februarie 2010.