ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5574/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5574/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Judecata în primă instanță

Prin acțiunea înregistrată la 4 martie 2008, reclamanta B.D.M.

a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, în principal,

modificarea în parte a dispoziției nr. 440/2008 emisă de pârât și restituirea

în natură a cotei de ½ din imobilul situat în Cluj-Napoca, iar în

subsidiar, să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești la

valoarea de circulație a imobilului.

Înainte de primul termen de judecată

reclamanta și-a completat ;i precizat acțiunea, chemând în judecată, în

calitate de pârâți și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În drept, reclamanta și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și pe dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., astfel cum a fost aplicat în practica

Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv în cauzele G., R., N., E., F.,

A., P., T., C.B., C., I., S.W., B., S., P., S., P. contra României, arătând că,

în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, iar Fondul

Proprietatea nu este funcțional și nu reprezintă o cale susceptibilă de a-i

oferi o despăgubire efectivă, statul urmează a-i repara prejudiciul rezultat

din absența prelungită a unei despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv.

Prin sentința civilă nr. 215 din 9

aprilie 2099 Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a admis

acțiunea civilă precizată, intentată de reclamantă împotriva pârâților; a

dispus modificarea dispoziției nr. 440 din 15 ianuarie 2008 emisă de Primarul

municipiului Cluj-Napoca privind propunerea de acordare de despăgubiri, în

sensul că a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri în sumă totală de 434.345

lei pentru cota de 1/2 parte din imobilul constând din casă de locuit și teren

în suprafață de 104 mp, situat în Cluj-Napoca; a obligat pe pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, la plata în favoarea reclamantei, a sumei de 434.345

lei cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut următoarele:

Prin dispoziția nr. 440 din 15

ianuarie 2008 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca s-a propus

acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei B.D.M., în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, pentru cota de 1/2 parte din imobilul situat în

Cluj-Napoca, compus din casă de cărămidă cu două camere și dependințe, precum

și teren în suprafață de 104 mp.

Excepțiile prematurității și

inadmisibilității, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive

invocate de pârâți sunt nefondate.

Pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților are calitate procesuală în temeiul Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, titlu ce îi conferă și Statului Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor atribuții speciale în cea de-a doua etapă a procedurii

administrative.

Ministerul Economiei și Finanțelor

Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, rămâne în mod direct

răspunzător de acordarea în favoarea persoanelor îndreptățite a măsurilor

reparatorii sub formă de despăgubiri.

Statul Român a fost condamnat în

numeroase cauze privind litigii în legătură cu proprietatea, cu referire la

imobilele naționalizate, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil

prevăzut de art. 6 din Convenție și pentru încălcarea art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, instanța europeană statuând în sensul că în

prezent Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil să conducă

la acordarea unei despăgubiri efective.

Curtea Europeană a statuat că, deși

Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură

administrativă, cât și ulterior, la procedură contencioasă, acest acces rămâne

teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen

rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care

restituirea în natură nu mai este posibilă.

Procedura administrativă specială

oferită de legislația internă nu este în măsură să conducă la acordarea de

despăgubiri efective într-un termen rezonabil, în acord cu cerințele prevăzute

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, Ministerul

Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, urmează să

fie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii sub forma

despăgubirilor în favoarea persoanelor îndreptățite. O astfel de obligație îi

incumbă și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, având în

vedere atribuțiile conferite acesteia prin dispozițiile legii speciale. Pârâții

nu au reușit să precizeze un termen rezonabil în care reclamanta ar putea beneficia

efectiv de despăgubiri, în situația în care s-ar conforma pe deplin procedurii

administrative speciale.

În numeroase cazuri, C.E.D.O. a

concluzionat în mod expres că Fondul Proprietatea nu este funcțional, o astfel

de concluzie reieșind și din cauzele pronunțate de Curte ulterior intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, instanța europeană luând în considerare inclusiv

prevederile acestui act normativ din legislația internă.

Referitor la valoarea

despăgubirilor, tribunalul a reținut că acestea sunt echivalente celor care ar

urma să fie acordate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și că

întinderea lor s-a determinat prin întocmirea unui raport de expertiză; la

evaluarea imobilului imposibil de restituit în natură – cota de 1/2 dintr-o

casă de locuit, plus teren, situate în zona centrală a municipiului Cluj-Napoca

- expertul a avut în vedere valoarea de circulație a acestuia, stabilită

printr-o metodă conformă cu standardele de evaluare.

Judecata în apel

Prin decizia civilă nr. 314/ A din

18 noiembrie 2009 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, a admis apelul declarat de pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea reclamantei

împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - București,

pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins ca nefondate apelurile

declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul român prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe; a obligat pe pârâții

Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

să îi plătească reclamantei-intimate cheltuieli de judecată în apel, în sumă de

4.000 lei.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 361/2005,

modificată prin H.G. nr. 1068/2007, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților acordă sprijin și îndrumare metodologică autorităților

administrației publice locale și centrale, precum și celorlalte persoane juridice

deținătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001

și monitorizează procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată. Totodată,

autoritatea asigură organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Calea de atac prevăzută de art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, îndreptată împotriva dispoziției

primarului, se soluționează în contradictoriu cu emitentul acesteia, respectiv

municipiul și eventual cu Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și

Finanțelor.

Obligația de plată ce îi revine

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în temeiul Ordonanței

de urgență a Guvernului nr. 81/2007 este ulterioară finalizării procedurii

reglementate de Legea nr. 10/2001, republicată, așa încât acțiunea împotriva

pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților se impune a fi

respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive.

În ceea ce privește apelul pârâtului

Primarul municipiului Cluj-Napoca, este real că prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005

s-a reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, în art. 16 prevăzându-se procedura de transmitere a

dispoziției emise de primar Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, care centralizează dosarele și le transmite evaluatorului sau

societății de evaluatori, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Întrucât în speță s-a solicitat de

către reclamantă efectuarea unui raport de expertiză tehnică privind evaluarea

la prețul de circulație a cotei de 1/2 părți din imobilul teren și construcție

situat în Cluj-Napoca, prima instanță nu putea respinge cererea în probațiune.

Din concluziile raportului de

expertiză efectuat de expertul L.S.N. a rezultat că valoarea cotei de 1/2 parte

din imobilul în litigiu la data de 31 octombrie 2008 este de 434.345 lei.

Legea nr. 10/2001 a consacrat

principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, iar în cazul în

care nu este posibilă restituirea în natură, s-au prevăzut măsuri reparatorii

prin echivalent.

După aproximativ șapte ani de la

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primarul municipiului Cluj-Napoca a

emis dispoziția nr. 440 din 15 ianuarie 2008, prin care nu i-a restituit reclamantei

în natură cota de 1/2 parte din imobilul revendicat, nu i-a acordat un alt

imobil în compensare, ci a propus acordarea de despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Înalta Curte de Casație și Justiție

a stabilit prin Decizia nr. 8066 din 12 decembrie 2008 că Fondul Proprietatea

nu este funcțional.

În sensul că Fondul Proprietatea nu

este funcțional s-a pronunțat și C.E.D.O. prin numeroase hotărâri, ca de

exemplu cea pronunțată în cauza F. contra României din 13 ianuarie 2009.

În consecință, accesul oferit de

Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă

într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor

pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Referitor la apelul pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice (Ministerul Economiei și Finanțelor),

curtea de apel reține că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, cu

toate că potrivit Legii nr. 10/2001 nu are calitatea de a acorda despăgubiri,

având în vedere că Fondul Proprietatea nu este funcțional, în baza obligației

generale pozitive și față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă

a dreptului la restituire în natură, chiar dacă este vorba de acordarea de

despăgubiri, conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității

protecției drepturilor enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Corespunde realității că prin Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 s-a reglementat regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, numai că, atât timp

cât Fondul Proprietatea nu este funcțional, accesul oferit de Legea nr. 10/2001

este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval

rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care

restituirea în natură nu mai este posibilă.

Critica pârâtului referitoare la

obligarea Statului Român în solidar cu pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea proprietăților, raportat la art. 1041 C. civ. nu mai este de actualitate, întrucât ca urmare a admiterii apelului pârâtei, numai

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice rămâne obligat la plata

despăgubirilor, nu și Autoritatea.

Este adevărat că decizia adoptată de

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor poate fi atacată în

condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, dar în speță nu ne

găsim în ipoteza respectivă, ci în cadrul soluționării unei acțiuni (plângeri,

contestații), împotriva dispoziției emise de primar.

Soluția pronunțată de prima

instanță, ce va fi menținută și de instanța de apel, nu este contrară

dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007, iar despăgubirile la care este îndreptățită

reclamanta - intimată, sunt situate sub plafonul de 500.000 lei.

În baza obligației generale

pozitive, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză și trebuie să îi

despăgubească pe foștii proprietari sau pe urmașii acestora ca urmare a

însușirii abuzive a imobilelor preluate cu încălcarea Constituției atunci în

vigoare, ca și a tratatelor internaționale la care era parte.

Este iluzorie și aserțiunea că în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Comisia centrală îi va acorda

reclamantei - intimate măsuri reparatorii în echivalent, constând în

compensarea cu alte bunuri sau servicii.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei au declarat

recurs atât pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca, cât și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Cluj-Napoca și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 8-9 C. proc. civ., fără a structura și dezvolta separat cele două motive invocate.

În motivarea cererii, recurentul

susține că:

Pentru stabilirea cuantumului

despăgubirilor în favoarea reclamantei sunt incidente prevederile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, care reglementează regimul stabilirii și plații

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Dispozițiile

prezentului titlu sunt aplicabile și despăgubirilor propuse prin decizia

motivata a conducătorului instituției publice implicate în privatizate, sau după

caz, prin ordinul ministrului finanțelor publice, în temeiul art. 32 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, despăgubirile se acorda pe

baza unei evaluări. Aceste evaluări se fac de către persoana fizică sau

juridică cu experiență semnificativă în domeniu, competentă în evaluare pe

piața proprietăților imobiliare, care cunoaște, înțelege și poate pune în aplicare

în mod corect acele metode și tehnici recunoscute care sunt necesare pentru

efectuarea unei evaluări credibile în conformitate cu Standardele Internaționale

de Evaluare și care este membru al unei asociații naționale profesionale de

evaluare recunoscute ca fiind de utilitate publică având calitatea de evaluator

independent.

Standardele Internaționale de

evaluare sunt standardele editate de Comitetul pentru Standarde Internaționale

de Evaluare – I.V.S.C.

În aceasta situație, Comisia

Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, după procedura prevăzuta în prezenta

lege, urmează sa procedeze la acordarea unor despăgubiri juste și echitabile în

raport cu practica jurisdicțională internă și internațională, având ca obiect

cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate în mod

abuziv de Statul Roman.

Pentru analizarea și stabilirea

cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor legi s-a

constituit în subordinea Cancelariei Primului - Ministru, Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, care dispune emiterea deciziilor referitoare

Ia acordarea de titluri de despăgubire.

Potrivit art. 16 pct. 5,

Secretariatului Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) și (2), în care în mod întemeiat cererea de restituire

în natura a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau

societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de

evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de

evaluare, pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Recurentul solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului și menținerii

dispoziției emise de primar, ca fiind temeinică și legală.

Ministerul Finanțelor Publice a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în motivarea cererii următoarele:

Soluția instanței de apel este

rezultatul aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor legale la

situația de fapt, dar și a preluării motivării din hotărârile Curții Europene a

Drepturilor Omului fără însă să verifice dacă, nu cumva, în situația de fapt a

survenit vreo modificare, dar și a ignorării dispozițiilor legale speciale pe

baza unei motivații confuze și care nu duce la nici o finalitate.

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954

statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume

propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de

raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea

stabilește anume alte organe în acest scop.

În speța de față, Legea nr. 247/2005

prin art. 13 al Titlului VII, stabilește organele abilitate să analizeze și să

stabilească cuantumul final al despăgubirilor care se acordă potrivit

prevederilor prezentei legi. Desigur, este vorba despre Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor constituită în subordinea Cancelariei Primului - Ministru

și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care coordonează

procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activitățile prevăzute în acte

normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei

legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie,

realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar.

Potrivit art. 16 alin. (1) din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, decizia sau dispoziția prin care se propune

acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII se înaintează

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea

stabilirii despăgubirilor, situație în care va desemna evaluatorul pentru

stabilirea despăgubirilor ce urmează a fi acordate.

Prin O.U.G. nr. 81/2007 s-a

recunoscut posibilitatea titularului unui titlu de despăgubire emis pentru o

suma de maxim 500.000 lei de a solicita fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni

emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie

parte în acțiuni și parte în numerar, iar în cazul în care titlul de

despăgubire individual este emis pentru o suma mai mare de 500.000 lei

titularului i se recunosc două posibilități de valorificare a titlului, în funcție

de propria opțiune și anume, fie să solicite primirea de titluri de acțiuni

emise de Fondul Proprietatea, fie să solicite primirea de titluri de plată în limita

sumei maxime de 500.000 lei, respectiv acțiuni emise de fond pentru diferența

până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul de despăgubire.

Decizia Comisiei Centrale poate fi

atacată cu contestație în condițiile Legii Contenciosului Administrativ nr. 554/2004,

judecată în contradictoriu cu statul.

Prin urmare, raportat la procedura

de stabilire a despăgubirilor, reglementată prin dispozițiile legale

menționate, o soluție de cuantificare a despăgubirilor în contradictoriu cu

Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice este nelegala și inadmisibila.

Întrucât la dosarul cauzei nu există

probe din care să rezulte că reclamanta s-ar fi adresat autorității competente

cu cerere pentru a-i fi acordate despăgubiri cu respectarea procedurii reglementate

de Legea nr. 247/2005, cererea acesteia apare ca fiind inadmisibila.

Reclamanta a solicitat de la început

despăgubiri bănești în contradictoriu cu Statul Roman reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, deși dispozițiile legale speciale incidente implică în procedura

specială alte organe specializate ale acestuia. Atitudinea instanței de apel

este oscilantă și adaugă la lege atunci când retine că împotriva dispoziției

primarului este prevăzută calea de atac prevăzută de dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 republicată, care se soluționează „în contradictoriu

cu emitentul acesteia, respectiv, municipiul și eventual cu Statul Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice”. Aceasta, pentru că, conform art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001: „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de

respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată

de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a

cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al

entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la

comunicare.” Nicăieri nu se prevede posibilitatea de atragere în proces a

Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, contrar susținerilor

instanței de apel.

Dacă instanța de apel depunea diligențe

și făcea demersuri în scopul justei soluționări a cauzei putea să constate nemijlocit

că Fondul Proprietatea s-a constituit și deja funcționează, pentru asigurarea

resurselor financiare (pe care încearcă sa le constituie) necesare despăgubirii

persoanelor expropriate abuziv.

Prin ocolirea procedurii prevăzute

de Legea nr. 10/2001 și acordarea de despăgubiri în numerar pe calea unor

hotărâri judecătorești care ar îndreptați viitorii creditori să încaseze

dintr-o dată și nu eșalonat despăgubirile ce li se cuvin, (în condițiile în care

este de notorietate că veniturile ce se colectează la buget datorita scăderii

activităților economice sunt tot mai mici) s-ar ajunge la colaps economic,

adică la prăbușirea întregului sistem economic și bugetar fără posibilitatea de

plata a pensiilor, salariilor bugetarilor, și a celorlalte categorii sociale,

nu s-ar mai putea susține echilibrul și ordinea, deci, cu alte cuvinte s-ar

instala falimentul și implicit haosul economic și social.

Dacă instanța de fond ar fi solicitat

relații de la instituțiile îndreptățite și nu se raporta strict la practica

Curții Europene a Drepturilor Omului, putea constata că legea speciala internă,

prin Titlul VII funcționează, este aplicabilă și ca în România s-au realizat

progrese în materia restituirii proprietății.

Pe de altă parte, chiar și în condițiile

în care Fondul Proprietatea nu este în totalitate listat la bursă, acționarii,

în situația în care nu înțeleg să încaseze în continuare dividende în condițiile

Legii nr. 31/1990 pentru acțiunile deținute, își pot valorifica titlurile

deținute prin vânzarea în afara pieței.

Prematur instanța de fond prin sentința

a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate pe bază de expertiză, deoarece art.

1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilește faptul că, în cazul în care

restituirea în natura nu este posibilă, se vor stabili masuri reparatorii prin

echivalent care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii

și plații despăgubirilor. Efectuarea unei expertize de evaluare nu era necesară

în cauză deoarece, în ultimă instanță, aceasta va fi făcuta doar în cazul

contestării deciziei administrative pronunțate după parcurgerea de către

intimata-reclamanta a procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 10/2001.

Dacă se stabilesc despăgubiri în contradictoriu

cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice încă din etapa soluționării

plângerii formulate în temeiul art. 26 alin. (3) împotriva dispoziției primarului,

apreciindu-se că în aceasta fază Autoritatea Naționala Pentru Restituirea

Proprietăților nu are calitate procesuală pasivă, rezultă automat împrejurarea

că procedura prevăzuta de titlul VII din Legea nr. 10/2001 va fi ocolită, deci,

cu alte cuvinte, aceste dispoziții legale vor fi ignorate, întrucât, reclamanta

atâta vreme cat va intra în posesia unui titlu executoriu definitiv precum

decizia în prezent atacată, nu va mai avea interes sa parcurgă procedura

titlului VII, această ultima cale neconvenindu-i, întrucât ar trebui sa aștepte

să-i vina rândul la restituirea sumelor la care este îndreptățită, pe când, în cazul

de față, tinde la executarea silita imediata a Ministerului Finanțelor Publice,

neținând cont de menținerea unui echilibrului bugetar.

Recurentul solicită admiterea

recursului și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii reclamanților în contradictoriu

cu Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursurile sunt nefondate și vor fi

respinse, pentru următoarele considerente, parte din ele fiind comune ambelor

cereri:

Pentru a pronunța hotărârile

anterioare, ambele instanțe au avut în vedere aceeași situație de fapt,

necontestată de niciuna din părțile litigante, constând în aceea că:

Imobilul în litigiu a fost preluat

de la reclamantă în baza Decretul nr. 223/1974 prin Decizia nr. 207 din 22

iunie 1987 a fostului Comitet Executiv al Consiliului popular județean Cluj,

fără plată vreunei despăgubiri și a fost vândut chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.

În atare situație, printr-o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 1 și art. 18 din Legea nr. 10/2001 s-a constatat

că restituirea în natură a imobilului către reclamantă nu este posibilă,

dispoziția primarului fiind legală sub acest aspect.

În ceea ce privește soluția

alternativă de obligare a Statului Român la plata de despăgubiri bănești și,

respectiv, de modificare în parte a dispoziției emise de pârâtul primarul

municipiului Cluj-Napoca, în sensul determinării sumei datorate pentru imobil,

aceasta este legală din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Parte din criticile aduse de

recurenți se raportează la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005

și înfățișează în mod riguros modul în care legea internă prevede mecanismul

prin care se propun și se acordă despăgubirile pentru imobilele preluate

abuziv, și anume prin intermediul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și

al Fondului Proprietatea.

Decizia instanței de apel, care a

confirmat în parte sentința tribunalului nu a fost dată cu încălcarea ori

aplicarea greșită a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, curtea de apel nu a susținut

că legea specială de reparație prevede posibilitatea obligării Statului român

prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, ci a ajuns la

această soluție prin aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, create în aplicarea

acestuia și care face corp comun cu dispozițiile Convenției.

Procedând astfel, curtea de apel -

ca și tribunalul – a ținut seama de faptul că, odată ratificată, Convenția face

parte din dreptul intern, dar și de faptul că, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

În legătură cu legea internă

aplicabilă și în cazul de față, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut

că:

„89.Convenția nu impune statelor

contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau a prejudiciilor

cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din

Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce

le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.(…)

atitudinea autorităților naționale într-un anumit caz nu poate prezenta probleme

în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când nu-și respectă obligațiile ce decurg din Convenție. (…)

marjă de apreciere în existența unei probleme de interes public ce justifică

anumite măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale, atunci când

se află în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să

reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență.

soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență

rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și

incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare

a acestei soluții.” (Cauza P. contra României )

De asemenea, instanța europeană a

statuat că:

În situația în care principiul

restituirii proprietăților a fost deja adoptat de un stat, incertitudinea în ce

privește aplicarea acestui principiu, fie că este de sorginte legislativă,

administrativă, fie că ține de punerea în aplicare de către autorități, este de

natură să dea naștere, dacă persistă în timp și în absența unei reacții

coerente și rapide a statului, unei situații echivalente cu neîndeplinirea

obligației statului de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de

proprietate garantata de art. 1 din Protocolul nr. 1 (B. contra Poloniei, P.

contra României, S. și alții contra României, R. împotriva României).

Pentru repararea abuzului creat

cetățenilor prin preluarea imobilelor proprietatea lor în perioada regimului

comunist, Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, în care, potrivit marjei

sale de apreciere, a stabilit condițiile în care aceste imobile se restituie în

natură ori, după caz, se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.

În legătură cu această din urmă

formă de reparație a adoptat ulterior Legea nr. 247/2005, în care a prevăzut

procedura și autoritățile implicate în stabilirea și plata despăgubirilor.

Curtea de apel a reținut că, în

cazul reclamantei, acest mecanism s-a dovedit a fi ineficient, în sensul că,

deși a formulat notificarea în anul 2001, aceasta a fost soluționată de primar

abia după șapte ani, în sensul propunerii acordării de despăgubiri în

condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Or, Fondul Proprietatea, prin intermediul

căruia ar urma să fie achitate despăgubirile nu este funcțional și nu este apt

să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri.

În acest context, a menținut

obligarea pârâtului Statul român la plata unei despăgubiri echivalente valorii

de circulație a imobilului, în locul celei prevăzute a se acorda prin

mecanismul pe care statul nu a fost în măsură să-l facă funcțional până la data

soluționării litigiului.

În acest sens, curtea de apel a

invocat soluția pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza F.

contra României, în care s-a reținut că:

„36. Chiar dacă partea interesată parcurge

întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea

deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul

procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul

Fondului Proprietatea.

acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat

ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri. Mai mult, nici Legea nr.

10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare

prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.

administrativă din data de 18 mai 2006, reclamanților li s-a propus o

despăgubire pentru imobilul lor naționalizat, care va fi calculată de Comisa

Centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 (…) Or, Curtea a constatat deja

că părților interesate nu le-a fost oferită nici o garanție în ceea ce privește

durata sau rezultatul acestei etape a procedurii.

contesta decizia administrativă pentru ca instanțele să stabilească cuantumul

reparației în cauză. Totuși, o astfel de acțiune, pe lângă faptul că ar fi

contribuit în mod sigur la prelungirea procedurii, care dura deja de 5 ani, nu

ar fi putut fi considerată o cale de atac efectivă în speță, dat fiind faptul

că în final executarea hotărârii definitive pronunțate de instanțe ar depinde

tot de Legea nr. 247/2005.”

Referitor la ineficiența procedurii

de calculare și plată a despăgubirilor reținută în speță de curtea de apel, recurentul

Statul Român prin Ministrul Finanțelor Publice critică decizia sub acest

aspect, arătând că, dacă depunea diligențe și făcea demersuri în scopul justei

soluționări a cauzei putea să constate nemijlocit că Fondul Proprietatea s-a

constituit și deja funcționează pentru asigurarea resurselor financiare

necesare despăgubirii persoanelor expropriate abuziv.

În primul rând, o asemenea critică vizează,

de fapt, neexercitarea rolului activ al instanței, din perspectiva art. 304 pct.

5 C. proc. civ. și nu nelegalitatea hotărârii din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În al doilea rând, recurentul

plasează în sarcina instanței îndatorirea legată de administrarea probatoriului

care-i incumba potrivit legii. Astfel, dacă la data soluționării apelului

pârâtul cunoștea despre existența unor dovezi în sensul că Fondul Proprietatea

a devenit funcțional și nu se mai află în situația constatată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauzele soluționate până la acea dată, avea

posibilitatea să ceară instanței administrarea acestora.

În realitate, asemenea dovezi nu au

fost propuse nici măcar în recurs iar, la întrebarea expresă a Înaltei Curți cu

privire la posibilitatea administrării lor în această fază procesuală,

reprezentantul recurentului a arătat în mod expres că nu are dovezi în sensul

că Fondul Proprietatea a devenit funcțional.

În schimb, intimata reclamantă a

invocat în combaterea acestei critici hotărârea pronunțată de Curte în cauza M.

contra României, după pronunțarea deciziei din apel, respectiv la 8 iunie 2010,

fiind definitivă la 8 septembrie 2010.

În această cauză, Curtea a reținut

că deocamdată Guvernul n-a demonstrat că sistemul de indemnizare instituit prin

intermediul Fondului Proprietatea permite titularilor de drepturi, în

particular reclamantului, să obțină, într-o procedură și într-un calendar

previzibile, sumele la care este îndreptățit.

Particularitatea acestei spețe, față

de cele invocate de Curte ca precedent (V., K., F. contra României ) a constat

în aceea că pentru o parte din sumă - cea situată sub plafonul pentru care

O.U.G. nr. 81/2007 aprobată prin Legea nr. 142/2010 prevedea posibilitatea

persoanei îndreptățite de a opta pentru încasarea unei sume în numerar - s-a reținut

pasivitatea reclamantului în neexercitarea acestei opțiuni.

Numai că, între timp, prin art. III

al O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, emiterea titlurilor de plată prevăzute de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și, deci, plata sumelor în numerar (sub 250.000

lei, respectiv sub 500.000 lei) a fost suspendată pe o perioadă de doi ani de

la data intrării în vigoare a ordonanței.

În alin. (2) al art. 3 s-a prevăzut

că pe perioada de suspendare valorificarea titlurilor de despăgubire emise de

Comisia Centrală pentru Stabilirea și Plata Despăgubirilor se va face doar prin

conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei

pentru care s-a formulat opțiunea.

Așadar, la data soluționării

recursului singura posibilitate recunoscută de legea specială de reparație reclamantei

este aceea de a urma procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în

vederea obținerii de titluri de despăgubire emise de Fondul Proprietatea.

Or, acest fond încă nu funcționează,

nefiind nici cel puțin cotat la bursă și nu s-a făcut nici o dovadă cu privire

la un calendar estimativ în care ar urma să devină funcțional.

Cu alte cuvinte, reclamanta se află

într-o situație similară celei din cauza F. contra României, în sensul că:

După circa 8 ani de la data notificării,

se află doar în posesia unei dispoziții prin care i se recunoaște dreptul la

despăgubiri și, chiar dacă ar parcurge întreaga procedură administrativă și,

eventual, contencioasă, în vederea calculării și plății despăgubirii, nu ar

avea nici o garanție cu privire la durata sau rezultatul acestui demers, din

moment ce Fondul Proprietatea nu funcționează nici în prezent.

În situații similare celei în speță

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că a avut loc o încălcare a art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție și a obligat Statul român la plata

de despăgubiri în favoarea reclamantului.

Astfel, în cauza V. contra României

(parag. 59-60) Curtea a reținut că o decizie administrativă a autorității

locale competente prin care se recunoaște părții interesate dreptul la

reparație este suficientă pentru a crea un interes patrimonial protejat de art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și, în consecință, neexecutarea unei astfel de decizii constituie o ingerință în sensul primei teze din

primul alineat al acestui articol.

Curtea a ajuns la concluzia că a

avut loc încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului în cauza V.,

ținând cont de ineficiența sistemului de restituire și, în special, a

întârzierii în procedura de plată a despăgubirii.

Recurentul Statul român prin

Ministerul Finanțelor Publice critică decizia curții de apel pe un considerent

de ordin general, în sensul că în România s-au realizat progrese în materia

restituirii proprietății și că procedura prevăzută de legea internă

funcționează.

În realitate însă, soluția din Cauza

V. contra României, anterior citată, a fost reconfirmată recent prin hotărârea

pilot pronunțată în Cauza A. și alții contra României din 12 octombrie 2010, în

care s-a reținut că:

„184. (…)Curtea a constatat mai ales

că nici o garanție nu a fost oferită părților interesate în ceea ce privește

durata ori rezultatul procedurii în fața Comisiei Centrale. Ea a observat,

între altele, că Fondul Proprietatea nu funcționează într-o asemenea manieră

admisă încât să permită acordarea efectivă a despăgubirilor tuturor

beneficiarilor legilor de reparație, care au optat pentru primirea de acțiuni

(cu trimitere la Cauzele V. contra României și M. și alții contra României).

Astfel, această inacțiune a statului nu a fost în mod legitim justificată, în

sensul că a urmărit un scop de interes public, în conformitate cu principiile enunțate

în paragrafele 162-168 supra” (adică principiile generale ce decurg din

jurisprudența Curții).

„191. (…) În privința progreselor

recente înregistrate, în tot ce înseamnă Fondul Proprietatea, progrese invocate

de Guvern, Curtea observă că la ora actuală, din peste 68.000 de creditori

înregistrați la Comisia Centrală, doar aproximativ 3.500 și-au văzut creanțele

transformate în acțiuni la acest fond; așadar, tranzacția nu este totdeauna

posibilă pe piața bursieră.

principiilor enunțate în jurisprudența sa a analizat toate elementele aflate în

posesia sa, Curtea constată că Guvernul nu a expus nici un fapt ori argument de

natură să justifice eșecul reclamanților la despăgubire.

faptul că reclamanții încă nu au primit despăgubiri și nu au siguranța în ceea

ce privește data la care le vor putea primi arată că acestora li s-a impus o

sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.”

Mai mult, în justificarea aplicări

procedurii hotărârii pilot, conform art. 46 din Convenție - și amânării pentru o

perioadă de 18 luni a examinării cauzelor cu aceeași problematică, pentru ca

statul să ia măsuri care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6

paragr. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 - Curtea a constatat că:

„216. (…) În România ineficiența

mecanismului de despăgubire continuă să fie o problemă recurentă și la scară

mare. Această situație se perpetuează în ciuda adoptării hotărârilor V., F. și

K., citate anterior, în care Curtea a indicat măsurile generale care se impun

pentru a permite realizarea eficientă și rapidă a dreptului la restituire.

numărul constatărilor de încălcarea Convenției pe acest tărâm nu încetează să

crească și mai multe sute de cereri similare sunt pendinte în fața Curții. (…)”

Față de cele reținute, critica de

nelegalitate a recurentului Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice

referitoare la prematuritatea cererii reclamantei de a fi despăgubită, în

condițiile în care nu a urmat procedura în fața Comisiei Centrale, nu poate fi

primită.

A pretinde reclamantei să urmeze o

procedură constatată ineficientă, care nu oferă nici o siguranță în ceea ce

privește data la care i s-ar putea lua în discuție cererea și, cu atât mai

puțin, data la care ar urma să intre efectiv în posesia despăgubirii,

reprezintă, așa cum a statuat Curtea, o sarcină disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu dreptul reclamantei la respectarea bunului său, garantat de art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

De altfel, trebuie remarcat că, atunci

când a constatat încălcarea art. 1 în cauzele precitate, Curtea nu a

condiționat această constatare de epuizarea de către reclamanți a demersurilor

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ci dimpotrivă, a considerat că

obligarea reclamanților la parcurgerea acestora, ar avea ca rezultat cert

prelungirea procedurii și nu ar putea fi considerată un recurs efectiv.

Față de toate cele reținute și,

având în vedere că judecătorul național este primul judecător la Convenției, Înalta Curte constată că prin decizia recurată curtea de apel a făcut o corectă

aplicare a acesteia.

Soluția de respingere a acțiunii –

ca inadmisibilă, ca prematură ori ca nefondată – solicitată de cei doi

recurenți - și-ar fi găsit temei în legea națională de reparație, dar aplicarea

acestei legi în litera și în spiritul ei la cauza de față ar fi însemnat să se nesocotească

art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și toată jurisprudența creată

în jurul său, în cauze similare, de către instanța de contencios european.

Totodată, refuzul examinării pe fond

a cauzei – fie pe considerentul că reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de

Legea nr. 247/2005, deocamdată ineficientă, ori pe acela că statul urmează a

lua măsuri pentru a face eficient mecanismul de despăgubire prevăzut de aceasta

– ar fi echivalat cu o încălcare a art. 13 din Convenție, care prevede că orice

persoană ale cărei drepturi și libertăți sunt recunoscute de aceasta are

dreptul să declare un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar și

atunci când încălcarea respectivă s-ar datora unor persoane care au acționat în

exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

Cu alte cuvinte, judecătorul

național nu poate refuza analizarea încălcării unui drept protejat de Convenție

pe considerentul că pretinsa încălcare s-ar datora unor alte puteri sau

autorități decât puterea judecătorească, respectiv unei legi în vigoare ori

culpei autorităților implicate în implementarea mecanismului prevăzut de

aceasta.

În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia recurată și va respinge recursurile declarate

împotriva ei ca nefondate, nefiind incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cele ale art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fiind numai formal indicate.

În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenți la plata sumei de 4.577 lei cheltuieli de

judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariul de avocat și contravaloarea

transportului la și de la instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâtul Primarul municipiului Cluj

Napoca și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei nr. 314/ A din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Obligă pe recurenți la plata sumei

de 4.577 lei cheltuieli de judecată către intimata B.D.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 26 octombrie 2010.

Și cu opinie separată, astfel:

Admite recursurile declarate de

pârâtul Primarul municipiului Cluj Napoca și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 314/ A din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică, în parte, decizia

recurată, astfel:

Admite și apelurile formulate de

pârâtul Primarul municipiului Cluj Napoca și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 215 din 9 aprilie

2009 a Tribunalului Cluj.

Schimbă sentința, în sensul că:

Admite excepția prematurității

cererii formulate de reclamanta B.D.M. în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, pe care o respinge ca prematură.

Respinge contestația formulată

împotriva Primarului municipiului Cluj Napoca, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 26 octombrie 2010.

Considerentele opiniei separate:

Obiectul inițial al cererii de

chemare în judecată este reprezentat de contestația formulată de reclamanta B.D.M.

împotriva dispoziției nr. 440 din 15 ianuarie 2008 emise de Primarul

Municipiului Cluj în soluționarea notificării sale din 14 august 2001 prin care

i s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a acestora – Titlul VII din Legea 247/2005, dată

fiind împrejurarea că imobilul (inclusiv cota de ½ ce a format obiectul

notificării reclamantei) a fost înstrăinat foștilor chiriași în baza Legii

112/1995.

Prin contestația formulată,

reclamanta a solicitat (în contradictoriu cu emitentul dispoziției atacate) cenzurarea

tipului de măsuri reparatorii propuse, pretinzând fie restituirea în natură,

fie acordarea de despăgubiri bănești la valoarea de circulație a imobilului, ce

ar urma să fie stabilită, corespunzător cotei sale de proprietate, printr-un

raport de expertiză.

Încă înainte de primul termen de

judecată la prima instanță, reclamanta a formulat o „precizare și extindere de

acțiune” în contradictoriu cu Primarul Municipiului Cluj, cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și cu Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, prin care a solicitat „modificarea în parte a dispoziției nr. 440/2008

și obligarea Statului Român și a A.N.R.P. la plata despăgubirilor bănești la

valoarea de circulație a cotei de ½ din imobil, ce urmează a fi

stabilite printr-un raport de expertiză.”

În cuprinsul cererii „precizatoare” nu

s-a indicat vreun temei juridic (ca de altfel, nici în cea inițială) însă,

reclamanta a făcut referiri și a enumerat mai multe cauze soluționate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, soldate cu constatări ale încălcării art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenție generate prin procedurile derulate în fața autorităților

naționale, în legătură cu restituirea proprietăților preluate de regimul

anterior, cauze finalizate cu condamnarea Statului Român ca urmare a antrenării

răspunderii obiective prin mecanismul aplicării Convenției europene.

Pentru verificarea legalității

deciziei recurate este necesar a se stabili cadrul procesual atât din punct de

vedere subiectiv (participanții la judecată) dar și din punct de vedere

obiectiv (cererea sau cererile deduse judecății și raportul juridic pe care

fiecare dintre ele se fundamentează), întrucât controlul de legalitate presupus

de promovarea recursului, implică stabilirea prealabilă a normelor de drept

aplicabile, ambii recurenții prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (lipsa temeiului legal sau aplicarea greșită a legii), iar recurentul pârât Primarul

municipiului Cluj, în plus, în mod formal, a invocat și dispozițiile art. 304 pct.

8 C. proc. civ., fără a dezvolta în concret și această critică.

Chiar dacă partea care inițiază

procesul nu indică temeiul juridic al cererii adresate instanței, este necesară

realizarea calificării juridice a acesteia, date fiind dispozițiile art. 129 alin.

(4) C. proc. civ.

Așa cum reiese din petitul inițial

al cererii, reclamanta a promovat o contestație împotriva dispoziției nr. 440/2008

emisă de Primar în soluționarea notificării sale, cale de atac reglementată

expres de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, solicitând restituirea în natură,

iar dacă aceasta nu este posibilă, a pretins ca masurile reparatorii în

echivalent să fie stabilite sub forma despăgubirilor bănești (ceea ce legea

specială nu prevede), iar soluția pe fondul raportului juridic dedus judecății

ar fi urmat să fie identificată în baza normelor de drept substanțial cuprinse

în actul normativ de referință.

Însă, astfel cum instanțele de fond

au reținut, reclamanta a solicitat prin cererea precizatoare (în realitate,

cerere modificatoare, ca urmare a lărgirii cadrului procesual sub raport

subiectiv, dar și din punct de vedere obiectiv, raportul juridic a cărui

realizare a solicitat-o fiind opus, de această dată, Statului Român și

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților), modificarea în parte

a dispoziției contestate și obligarea ultimilor doi pârâți chemați în judecată,

la despăgubiri bănești pentru cota sa de proprietate; așa cum deja s-a

precizat, reclamanta a invocat cu titlu de motive ale cererii, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, fără să dezvoltat vreun raționament

juridic care să conducă la invocarea directă dispozițiilor Convenției sau a

jurisprudenței instanței europene, ci a susținut, generic, nefuncționarea

Fondului Proprietatea.

Din economia Legii 10/2001, reiese

că raportul juridic de reparație se derulează între persoana îndreptățită la

măsurile reparatorii pe care le reglementează și entitatea învestită cu

soluționarea notificării, potrivit dispozițiilor aceleiași legi speciale, ceea

ce, din punct de vedere al speței de față, se verifică în ce o privește pe

reclamantă și pe pârâtul emitent al dispoziției, Primarul Municipiului Cluj.

Participarea în proces a Statului

Român (apelul A.N.R.P. fiind admis de instanța de apel ca urmare a constatării

lipsei calității procesuale a acesteia, dispoziție a curții de apel ce nu a

fost recurată) a fost determinată de reclamantă pentru angajarea răspunderii directe

a Statului pe temeiul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, potrivit demersurilor de calificare a cererii de chemare în judecată realizat de

instanțele de fond, fundamentate, în principal, pe nefuncționarea Fondului

Proprietatea și, implicit, pe ineficiența m