ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5574/2010

Judecata în primă instanță Prin acțiunea înregistrată la 4 martie 2008, reclamanta B.D.M. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună, în principal, modificarea în parte a dispoziției nr. 440/2008 emisă de pârât și restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul situat în Cluj-Napoca, iar în subsidiar, să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești la valoarea de circulație a imobilului. Înainte de primul termen de judecată reclamanta și-a completat ;i precizat acțiunea, chemând în judecată, în calitate de pârâți și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., astfel cum a fost aplicat în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv în cauzele G., R., N., E., F., A., P., T., C.B., C., I., S.W., B., S., P., S., P. contra României, arătând că, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, iar Fondul Proprietatea nu este funcțional și nu reprezintă o cale susceptibilă de a-i oferi o despăgubire efectivă, statul urmează a-i repara prejudiciul rezultat din absența prelungită a unei despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv.

Prin sentința civilă nr. 215 din 9 aprilie 2099 Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a admis acțiunea civilă precizată, intentată de reclamantă împotriva pârâților; a dispus modificarea dispoziției nr. 440 din 15 ianuarie 2008 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca privind propunerea de acordare de despăgubiri, în sensul că a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri în sumă totală de 434.345 lei pentru cota de 1/2 parte din imobilul constând din casă de locuit și teren în suprafață de 104 mp, situat în Cluj-Napoca; a obligat pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, la plata în favoarea reclamantei, a sumei de 434.345 lei cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin dispoziția nr. 440 din 15 ianuarie 2008 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei B.D.M., în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru cota de 1/2 parte din imobilul situat în Cluj-Napoca, compus din casă de cărămidă cu două camere și dependințe, precum și teren în suprafață de 104 mp. Excepțiile prematurității și inadmisibilității, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâți sunt nefondate. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are calitate procesuală în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, titlu ce îi conferă și Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor atribuții speciale în cea de-a doua etapă a procedurii administrative.

Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, rămâne în mod direct răspunzător de acordarea în favoarea persoanelor îndreptățite a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri. Statul Român a fost condamnat în numeroase cauze privind litigii în legătură cu proprietatea, cu referire la imobilele naționalizate, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție și pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța europeană statuând în sensul că în prezent Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil să conducă la acordarea unei despăgubiri efective.

Curtea Europeană a statuat că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și ulterior, la procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Procedura administrativă specială oferită de legislația internă nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri efective într-un termen rezonabil, în acord cu cerințele prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, urmează să fie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor în favoarea persoanelor îndreptățite.

O astfel de obligație îi incumbă și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, având în vedere atribuțiile conferite acesteia prin dispozițiile legii speciale. Pârâții nu au reușit să precizeze un termen rezonabil în care reclamanta ar putea beneficia efectiv de despăgubiri, în situația în care s-ar conforma pe deplin procedurii administrative speciale. În numeroase cazuri, C.E.D.O. a concluzionat în mod expres că Fondul Proprietatea nu este funcțional, o astfel de concluzie reieșind și din cauzele pronunțate de Curte ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, instanța europeană luând în considerare inclusiv prevederile acestui act normativ din legislația internă.

Referitor la valoarea despăgubirilor, tribunalul a reținut că acestea sunt echivalente celor care ar urma să fie acordate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și că întinderea lor s-a determinat prin întocmirea unui raport de expertiză; la evaluarea imobilului imposibil de restituit în natură – cota de 1/2 dintr-o casă de locuit, plus teren, situate în zona centrală a municipiului Cluj-Napoca - expertul a avut în vedere valoarea de circulație a acestuia, stabilită printr-o metodă conformă cu standardele de evaluare.

Judecata în apel Prin decizia civilă nr. 314/ A din 18 noiembrie 2009 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea reclamantei împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - București, pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe; a obligat pe pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor să îi plătească reclamantei-intimate cheltuieli de judecată în apel, în sumă de 4.000 lei.

Pentru a pronunța această decizie, curtea a avut în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 2 din H.G. nr. 361/2005, modificată prin H.G. nr. 1068/2007, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților acordă sprijin și îndrumare metodologică autorităților administrației publice locale și centrale, precum și celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001 și monitorizează procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată. Totodată, autoritatea asigură organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Calea de atac prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, îndreptată împotriva dispoziției primarului, se soluționează în contradictoriu cu emitentul acesteia, respectiv municipiul și eventual cu Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Obligația de plată ce îi revine Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2007 este ulterioară finalizării procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, republicată, așa încât acțiunea împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților se impune a fi respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive. În ceea ce privește apelul pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca, este real că prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 s-a reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în art. 16 prevăzându-se procedura de transmitere a dispoziției emise de primar Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care centralizează dosarele și le transmite evaluatorului sau societății de evaluatori, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Întrucât în speță s-a solicitat de către reclamantă efectuarea unui raport de expertiză tehnică privind evaluarea la prețul de circulație a cotei de 1/2 părți din imobilul teren și construcție situat în Cluj-Napoca, prima instanță nu putea respinge cererea în probațiune. Din concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul L.S.N. a rezultat că valoarea cotei de 1/2 parte din imobilul în litigiu la data de 31 octombrie 2008 este de 434.345 lei. Legea nr. 10/2001 a consacrat principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, iar în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, s-au prevăzut măsuri reparatorii prin echivalent.

După aproximativ șapte ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Primarul municipiului Cluj-Napoca a emis dispoziția nr. 440 din 15 ianuarie 2008, prin care nu i-a restituit reclamantei în natură cota de 1/2 parte din imobilul revendicat, nu i-a acordat un alt imobil în compensare, ci a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 8066 din 12 decembrie 2008 că Fondul Proprietatea nu este funcțional. În sensul că Fondul Proprietatea nu este funcțional s-a pronunțat și C.E.D.O. prin numeroase hotărâri, ca de exemplu cea pronunțată în cauza F. contra României din 13 ianuarie 2009. În consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Referitor la apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (Ministerul Economiei și Finanțelor), curtea de apel reține că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, cu toate că potrivit Legii nr. 10/2001 nu are calitatea de a acorda despăgubiri, având în vedere că Fondul Proprietatea nu este funcțional, în baza obligației generale pozitive și față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire în natură, chiar dacă este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Corespunde realității că prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 s-a reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, numai că, atât timp cât Fondul Proprietatea nu este funcțional, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Critica pârâtului referitoare la obligarea Statului Român în solidar cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea proprietăților, raportat la art. 1041 C. civ. nu mai este de actualitate, întrucât ca urmare a admiterii apelului pârâtei, numai Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice rămâne obligat la plata despăgubirilor, nu și Autoritatea.

Este adevărat că decizia adoptată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor poate fi atacată în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, dar în speță nu ne găsim în ipoteza respectivă, ci în cadrul soluționării unei acțiuni (plângeri, contestații), împotriva dispoziției emise de primar. Soluția pronunțată de prima instanță, ce va fi menținută și de instanța de apel, nu este contrară dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007, iar despăgubirile la care este îndreptățită reclamanta - intimată, sunt situate sub plafonul de 500.000 lei. În baza obligației generale pozitive, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză și trebuie să îi despăgubească pe foștii proprietari sau pe urmașii acestora ca urmare a însușirii abuzive a imobilelor preluate cu încălcarea Constituției atunci în vigoare, ca și a tratatelor internaționale la care era parte.

Este iluzorie și aserțiunea că în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Comisia centrală îi va acorda reclamantei - intimate măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii. Judecata în recurs Împotriva deciziei au declarat recurs atât pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca, cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Recurentul Primarul municipiului Cluj-Napoca și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 8-9 C. proc. civ., fără a structura și dezvolta separat cele două motive invocate. În motivarea cererii, recurentul susține că: Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamantei sunt incidente prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează regimul stabilirii și plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Dispozițiile prezentului titlu sunt aplicabile și despăgubirilor propuse prin decizia motivata a conducătorului instituției publice implicate în privatizate, sau după caz, prin ordinul ministrului finanțelor publice, în temeiul art. 32 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Astfel, despăgubirile se acorda pe baza unei evaluări. Aceste evaluări se fac de către persoana fizică sau juridică cu experiență semnificativă în domeniu, competentă în evaluare pe piața proprietăților imobiliare, care cunoaște, înțelege și poate pune în aplicare în mod corect acele metode și tehnici recunoscute care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare și care este membru al unei asociații naționale profesionale de evaluare recunoscute ca fiind de utilitate publică având calitatea de evaluator independent.

Standardele Internaționale de evaluare sunt standardele editate de Comitetul pentru Standarde Internaționale de Evaluare – I.V.S.C. În aceasta situație, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, după procedura prevăzuta în prezenta lege, urmează sa procedeze la acordarea unor despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională, având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de Statul Roman. Pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor legi s-a constituit în subordinea Cancelariei Primului - Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care dispune emiterea deciziilor referitoare Ia acordarea de titluri de despăgubire.

Potrivit art. 16 pct. 5, Secretariatului Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care în mod întemeiat cererea de restituire în natura a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare, pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului și menținerii dispoziției emise de primar, ca fiind temeinică și legală. 2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând în motivarea cererii următoarele: Soluția instanței de apel este rezultatul aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor legale la situația de fapt, dar și a preluării motivării din hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului fără însă să verifice dacă, nu cumva, în situația de fapt a survenit vreo modificare, dar și a ignorării dispozițiilor legale speciale pe baza unei motivații confuze și care nu duce la nici o finalitate. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

În speța de față, Legea nr. 247/2005 prin art. 13 al Titlului VII, stabilește organele abilitate să analizeze și să stabilească cuantumul final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi. Desigur, este vorba despre Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor constituită în subordinea Cancelariei Primului - Ministru și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, decizia sau dispoziția prin care se propune acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII se înaintează Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii despăgubirilor, situație în care va desemna evaluatorul pentru stabilirea despăgubirilor ce urmează a fi acordate. Prin O.U.G.

nr. 81/2007 s-a recunoscut posibilitatea titularului unui titlu de despăgubire emis pentru o suma de maxim 500.000 lei de a solicita fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni și parte în numerar, iar în cazul în care titlul de despăgubire individual este emis pentru o suma mai mare de 500.000 lei titularului i se recunosc două posibilități de valorificare a titlului, în funcție de propria opțiune și anume, fie să solicite primirea de titluri de acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie să solicite primirea de titluri de plată în limita sumei maxime de 500.000 lei, respectiv acțiuni emise de fond pentru diferența până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul de despăgubire.

Decizia Comisiei Centrale poate fi atacată cu contestație în condițiile Legii Contenciosului Administrativ nr. 554/2004, judecată în contradictoriu cu statul. Prin urmare, raportat la procedura de stabilire a despăgubirilor, reglementată prin dispozițiile legale menționate, o soluție de cuantificare a despăgubirilor în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice este nelegala și inadmisibila. Întrucât la dosarul cauzei nu există probe din care să rezulte că reclamanta s-ar fi adresat autorității competente cu cerere pentru a-i fi acordate despăgubiri cu respectarea procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, cererea acesteia apare ca fiind inadmisibila. Reclamanta a solicitat de la început despăgubiri bănești în contradictoriu cu Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, deși dispozițiile legale speciale incidente implică în procedura specială alte organe specializate ale acestuia.

Atitudinea instanței de apel este oscilantă și adaugă la lege atunci când retine că împotriva dispoziției primarului este prevăzută calea de atac prevăzută de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, care se soluționează „în contradictoriu cu emitentul acesteia, respectiv, municipiul și eventual cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice”. Aceasta, pentru că, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.” Nicăieri nu se prevede posibilitatea de atragere în proces a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, contrar susținerilor instanței de apel.

Dacă instanța de apel depunea diligențe și făcea demersuri în scopul justei soluționări a cauzei putea să constate nemijlocit că Fondul Proprietatea s-a constituit și deja funcționează, pentru asigurarea resurselor financiare (pe care încearcă sa le constituie) necesare despăgubirii persoanelor expropriate abuziv.

Prin ocolirea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordarea de despăgubiri în numerar pe calea unor hotărâri judecătorești care ar îndreptați viitorii creditori să încaseze dintr-o dată și nu eșalonat despăgubirile ce li se cuvin, (în condițiile în care este de notorietate că veniturile ce se colectează la buget datorita scăderii activităților economice sunt tot mai mici) s-ar ajunge la colaps economic, adică la prăbușirea întregului sistem economic și bugetar fără posibilitatea de plata a pensiilor, salariilor bugetarilor, și a celorlalte categorii sociale, nu s-ar mai putea susține echilibrul și ordinea, deci, cu alte cuvinte s-ar instala falimentul și implicit haosul economic și social.

Dacă instanța de fond ar fi solicitat relații de la instituțiile îndreptățite și nu se raporta strict la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, putea constata că legea speciala internă, prin Titlul VII funcționează, este aplicabilă și ca în România s-au realizat progrese în materia restituirii proprietății. Pe de altă parte, chiar și în condițiile în care Fondul Proprietatea nu este în totalitate listat la bursă, acționarii, în situația în care nu înțeleg să încaseze în continuare dividende în condițiile Legii nr. 31/1990 pentru acțiunile deținute, își pot valorifica titlurile deținute prin vânzarea în afara pieței.

Prematur instanța de fond prin sentința a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate pe bază de expertiză, deoarece art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilește faptul că, în cazul în care restituirea în natura nu este posibilă, se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plații despăgubirilor. Efectuarea unei expertize de evaluare nu era necesară în cauză deoarece, în ultimă instanță, aceasta va fi făcuta doar în cazul contestării deciziei administrative pronunțate după parcurgerea de către intimata-reclamanta a procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 10/2001.

Dacă se stabilesc despăgubiri în contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice încă din etapa soluționării plângerii formulate în temeiul art. 26 alin. (3) împotriva dispoziției primarului, apreciindu-se că în aceasta fază Autoritatea Naționala Pentru Restituirea Proprietăților nu are calitate procesuală pasivă, rezultă automat împrejurarea că procedura prevăzuta de titlul VII din Legea nr. 10/2001 va fi ocolită, deci, cu alte cuvinte, aceste dispoziții legale vor fi ignorate, întrucât, reclamanta atâta vreme cat va intra în posesia unui titlu executoriu definitiv precum decizia în prezent atacată, nu va mai avea interes sa parcurgă procedura titlului VII, această ultima cale neconvenindu-i, întrucât ar trebui sa aștepte să-i vina rândul la restituirea sumelor la care este îndreptățită, pe când, în cazul de față, tinde la executarea silita imediata a Ministerului Finanțelor Publice, neținând cont de menținerea unui echilibrului bugetar.

Recurentul solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii reclamanților în contradictoriu cu Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse, pentru următoarele considerente, parte din ele fiind comune ambelor cereri: Pentru a pronunța hotărârile anterioare, ambele instanțe au avut în vedere aceeași situație de fapt, necontestată de niciuna din părțile litigante, constând în aceea că: Imobilul în litigiu a fost preluat de la reclamantă în baza Decretul nr. 223/1974 prin Decizia nr. 207 din 22 iunie 1987 a fostului Comitet Executiv al Consiliului popular județean Cluj, fără plată vreunei despăgubiri și a fost vândut chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.

În atare situație, printr-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 și art. 18 din Legea nr. 10/2001 s-a constatat că restituirea în natură a imobilului către reclamantă nu este posibilă, dispoziția primarului fiind legală sub acest aspect. În ceea ce privește soluția alternativă de obligare a Statului Român la plata de despăgubiri bănești și, respectiv, de modificare în parte a dispoziției emise de pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca, în sensul determinării sumei datorate pentru imobil, aceasta este legală din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Parte din criticile aduse de recurenți se raportează la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 și înfățișează în mod riguros modul în care legea internă prevede mecanismul prin care se propun și se acordă despăgubirile pentru imobilele preluate abuziv, și anume prin intermediul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și al Fondului Proprietatea. Decizia instanței de apel, care a confirmat în parte sentința tribunalului nu a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Astfel, curtea de apel nu a susținut că legea specială de reparație prevede posibilitatea obligării Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri, ci a ajuns la această soluție prin aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, create în aplicarea acestuia și care face corp comun cu dispozițiile Convenției. Procedând astfel, curtea de apel - ca și tribunalul – a ținut seama de faptul că, odată ratificată, Convenția face parte din dreptul intern, dar și de faptul că, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. În legătură cu legea internă aplicabilă și în cazul de față, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că: „89.Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.(…) 90. Acest lucru nu înseamnă că atitudinea autorităților naționale într-un anumit caz nu poate prezenta probleme în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când nu-și respectă obligațiile ce decurg din Convenție. (…) 91. Astfel, dacă dispun de o mare marjă de apreciere în existența unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență.

92. (…) Odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.” (Cauza P. contra României ) De asemenea, instanța europeană a statuat că: În situația în care principiul restituirii proprietăților a fost deja adoptat de un stat, incertitudinea în ce privește aplicarea acestui principiu, fie că este de sorginte legislativă, administrativă, fie că ține de punerea în aplicare de către autorități, este de natură să dea naștere, dacă persistă în timp și în absența unei reacții coerente și rapide a statului, unei situații echivalente cu neîndeplinirea obligației statului de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantata de art. 1 din Protocolul nr. 1 (B. contra Poloniei, P. contra României, S. și alții contra României, R. împotriva României).

Pentru repararea abuzului creat cetățenilor prin preluarea imobilelor proprietatea lor în perioada regimului comunist, Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, în care, potrivit marjei sale de apreciere, a stabilit condițiile în care aceste imobile se restituie în natură ori, după caz, se acordă măsuri reparatorii prin echivalent. În legătură cu această din urmă formă de reparație a adoptat ulterior Legea nr. 247/2005, în care a prevăzut procedura și autoritățile implicate în stabilirea și plata despăgubirilor. Curtea de apel a reținut că, în cazul reclamantei, acest mecanism s-a dovedit a fi ineficient, în sensul că, deși a formulat notificarea în anul 2001, aceasta a fost soluționată de primar abia după șapte ani, în sensul propunerii acordării de despăgubiri în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Or, Fondul Proprietatea, prin intermediul căruia ar urma să fie achitate despăgubirile nu este funcțional și nu este apt să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri. În acest context, a menținut obligarea pârâtului Statul român la plata unei despăgubiri echivalente valorii de circulație a imobilului, în locul celei prevăzute a se acorda prin mecanismul pe care statul nu a fost în măsură să-l facă funcțional până la data soluționării litigiului. În acest sens, curtea de apel a invocat soluția pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza F. contra României, în care s-a reținut că: „36. Chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea.

37. Or, Curtea a stabilit deja că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri. Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire. 40. (…) Mai mult chiar, prin decizia administrativă din data de 18 mai 2006, reclamanților li s-a propus o despăgubire pentru imobilul lor naționalizat, care va fi calculată de Comisa Centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 (…) Or, Curtea a constatat deja că părților interesate nu le-a fost oferită nici o garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape a procedurii.

41. Desigur, reclamanții ar fi putut contesta decizia administrativă pentru ca instanțele să stabilească cuantumul reparației în cauză. Totuși, o astfel de acțiune, pe lângă faptul că ar fi contribuit în mod sigur la prelungirea procedurii, care dura deja de 5 ani, nu ar fi putut fi considerată o cale de atac efectivă în speță, dat fiind faptul că în final executarea hotărârii definitive pronunțate de instanțe ar depinde tot de Legea nr. 247/2005.” Referitor la ineficiența procedurii de calculare și plată a despăgubirilor reținută în speță de curtea de apel, recurentul Statul Român prin Ministrul Finanțelor Publice critică decizia sub acest aspect, arătând că, dacă depunea diligențe și făcea demersuri în scopul justei soluționări a cauzei putea să constate nemijlocit că Fondul Proprietatea s-a constituit și deja funcționează pentru asigurarea resurselor financiare necesare despăgubirii persoanelor expropriate abuziv.

În primul rând, o asemenea critică vizează, de fapt, neexercitarea rolului activ al instanței, din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și nu nelegalitatea hotărârii din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În al doilea rând, recurentul plasează în sarcina instanței îndatorirea legată de administrarea probatoriului care-i incumba potrivit legii. Astfel, dacă la data soluționării apelului pârâtul cunoștea despre existența unor dovezi în sensul că Fondul Proprietatea a devenit funcțional și nu se mai află în situația constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele soluționate până la acea dată, avea posibilitatea să ceară instanței administrarea acestora.

În realitate, asemenea dovezi nu au fost propuse nici măcar în recurs iar, la întrebarea expresă a Înaltei Curți cu privire la posibilitatea administrării lor în această fază procesuală, reprezentantul recurentului a arătat în mod expres că nu are dovezi în sensul că Fondul Proprietatea a devenit funcțional. În schimb, intimata reclamantă a invocat în combaterea acestei critici hotărârea pronunțată de Curte în cauza M. contra României, după pronunțarea deciziei din apel, respectiv la 8 iunie 2010, fiind definitivă la 8 septembrie 2010. În această cauză, Curtea a reținut că deocamdată Guvernul n-a demonstrat că sistemul de indemnizare instituit prin intermediul Fondului Proprietatea permite titularilor de drepturi, în particular reclamantului, să obțină, într-o procedură și într-un calendar previzibile, sumele la care este îndreptățit.

Particularitatea acestei spețe, față de cele invocate de Curte ca precedent (V., K., F. contra României ) a constat în aceea că pentru o parte din sumă - cea situată sub plafonul pentru care O.U.G. nr. 81/2007 aprobată prin Legea nr. 142/2010 prevedea posibilitatea persoanei îndreptățite de a opta pentru încasarea unei sume în numerar - s-a reținut pasivitatea reclamantului în neexercitarea acestei opțiuni. Numai că, între timp, prin art. III al O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, emiterea titlurilor de plată prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și, deci, plata sumelor în numerar (sub 250.000 lei, respectiv sub 500.000 lei) a fost suspendată pe o perioadă de doi ani de la data intrării în vigoare a ordonanței.

În alin. (2) al art. 3 s-a prevăzut că pe perioada de suspendare valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea și Plata Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea. Așadar, la data soluționării recursului singura posibilitate recunoscută de legea specială de reparație reclamantei este aceea de a urma procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în vederea obținerii de titluri de despăgubire emise de Fondul Proprietatea. Or, acest fond încă nu funcționează, nefiind nici cel puțin cotat la bursă și nu s-a făcut nici o dovadă cu privire la un calendar estimativ în care ar urma să devină funcțional.

Cu alte cuvinte, reclamanta se află într-o situație similară celei din cauza F. contra României, în sensul că: După circa 8 ani de la data notificării, se află doar în posesia unei dispoziții prin care i se recunoaște dreptul la despăgubiri și, chiar dacă ar parcurge întreaga procedură administrativă și, eventual, contencioasă, în vederea calculării și plății despăgubirii, nu ar avea nici o garanție cu privire la durata sau rezultatul acestui demers, din moment ce Fondul Proprietatea nu funcționează nici în prezent. În situații similare celei în speță Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și a obligat Statul român la plata de despăgubiri în favoarea reclamantului.

Astfel, în cauza V. contra României (parag. 59-60) Curtea a reținut că o decizie administrativă a autorității locale competente prin care se recunoaște părții interesate dreptul la reparație este suficientă pentru a crea un interes patrimonial protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și, în consecință, neexecutarea unei astfel de decizii constituie o ingerință în sensul primei teze din primul alineat al acestui articol. Curtea a ajuns la concluzia că a avut loc încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului în cauza V., ținând cont de ineficiența sistemului de restituire și, în special, a întârzierii în procedura de plată a despăgubirii. Recurentul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice critică decizia curții de apel pe un considerent de ordin general, în sensul că în România s-au realizat progrese în materia restituirii proprietății și că procedura prevăzută de legea internă funcționează.

În realitate însă, soluția din Cauza V. contra României, anterior citată, a fost reconfirmată recent prin hotărârea pilot pronunțată în Cauza A. și alții contra României din 12 octombrie 2010, în care s-a reținut că: „184. (…)Curtea a constatat mai ales că nici o garanție nu a fost oferită părților interesate în ceea ce privește durata ori rezultatul procedurii în fața Comisiei Centrale. Ea a observat, între altele, că Fondul Proprietatea nu funcționează într-o asemenea manieră admisă încât să permită acordarea efectivă a despăgubirilor tuturor beneficiarilor legilor de reparație, care au optat pentru primirea de acțiuni (cu trimitere la Cauzele V. contra României și M. și alții contra României).

Astfel, această inacțiune a statului nu a fost în mod legitim justificată, în sensul că a urmărit un scop de interes public, în conformitate cu principiile enunțate în paragrafele 162-168 supra” (adică principiile generale ce decurg din jurisprudența Curții). „191. (…) În privința progreselor recente înregistrate, în tot ce înseamnă Fondul Proprietatea, progrese invocate de Guvern, Curtea observă că la ora actuală, din peste 68.000 de creditori înregistrați la Comisia Centrală, doar aproximativ 3.500 și-au văzut creanțele transformate în acțiuni la acest fond; așadar, tranzacția nu este totdeauna posibilă pe piața bursieră. 192. După ce în lumina tuturor principiilor enunțate în jurisprudența sa a analizat toate elementele aflate în posesia sa, Curtea constată că Guvernul nu a expus nici un fapt ori argument de natură să justifice eșecul reclamanților la despăgubire.

193. Curtea apreciază că, în speță, faptul că reclamanții încă nu au primit despăgubiri și nu au siguranța în ceea ce privește data la care le vor putea primi arată că acestora li s-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.” Mai mult, în justificarea aplicări procedurii hotărârii pilot, conform art. 46 din Convenție - și amânării pentru o perioadă de 18 luni a examinării cauzelor cu aceeași problematică, pentru ca statul să ia măsuri care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragr. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 - Curtea a constatat că: „216. (…) În România ineficiența mecanismului de despăgubire continuă să fie o problemă recurentă și la scară mare.

Această situație se perpetuează în ciuda adoptării hotărârilor V., F. și K., citate anterior, în care Curtea a indicat măsurile generale care se impun pentru a permite realizarea eficientă și rapidă a dreptului la restituire. 197. Începând cu aceste decizii, numărul constatărilor de încălcarea Convenției pe acest tărâm nu încetează să crească și mai multe sute de cereri similare sunt pendinte în fața Curții. (…)” Față de cele reținute, critica de nelegalitate a recurentului Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice referitoare la prematuritatea cererii reclamantei de a fi despăgubită, în condițiile în care nu a urmat procedura în fața Comisiei Centrale, nu poate fi primită.

A pretinde reclamantei să urmeze o procedură constatată ineficientă, care nu oferă nici o siguranță în ceea ce privește data la care i s-ar putea lua în discuție cererea și, cu atât mai puțin, data la care ar urma să intre efectiv în posesia despăgubirii, reprezintă, așa cum a statuat Curtea, o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul reclamantei la respectarea bunului său, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. De altfel, trebuie remarcat că, atunci când a constatat încălcarea art. 1 în cauzele precitate, Curtea nu a condiționat această constatare de epuizarea de către reclamanți a demersurilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ci dimpotrivă, a considerat că obligarea reclamanților la parcurgerea acestora, ar avea ca rezultat cert prelungirea procedurii și nu ar putea fi considerată un recurs efectiv.

Față de toate cele reținute și, având în vedere că judecătorul național este primul judecător la Convenției, Înalta Curte constată că prin decizia recurată curtea de apel a făcut o corectă aplicare a acesteia. Soluția de respingere a acțiunii – ca inadmisibilă, ca prematură ori ca nefondată – solicitată de cei doi recurenți - și-ar fi găsit temei în legea națională de reparație, dar aplicarea acestei legi în litera și în spiritul ei la cauza de față ar fi însemnat să se nesocotească art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și toată jurisprudența creată în jurul său, în cauze similare, de către instanța de contencios european.

Totodată, refuzul examinării pe fond a cauzei – fie pe considerentul că reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, deocamdată ineficientă, ori pe acela că statul urmează a lua măsuri pentru a face eficient mecanismul de despăgubire prevăzut de aceasta – ar fi echivalat cu o încălcare a art. 13 din Convenție, care prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți sunt recunoscute de aceasta are dreptul să declare un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea respectivă s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Cu alte cuvinte, judecătorul național nu poate refuza analizarea încălcării unui drept protejat de Convenție pe considerentul că pretinsa încălcare s-ar datora unor alte puteri sau autorități decât puterea judecătorească, respectiv unei legi în vigoare ori culpei autorităților implicate în implementarea mecanismului prevăzut de aceasta.

În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia recurată și va respinge recursurile declarate împotriva ei ca nefondate, nefiind incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cele ale art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fiind numai formal indicate. În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenți la plata sumei de 4.577 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariul de avocat și contravaloarea transportului la și de la instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate, Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Primarul municipiului Cluj Napoca și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 314/ A din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Obligă pe recurenți la plata sumei de 4.577 lei cheltuieli de judecată către intimata B.D.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2010. Și cu opinie separată, astfel: Admite recursurile declarate de pârâtul Primarul municipiului Cluj Napoca și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 314/ A din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică, în parte, decizia recurată, astfel: Admite și apelurile formulate de pârâtul Primarul municipiului Cluj Napoca și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 215 din 9 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj. Schimbă sentința, în sensul că: Admite excepția prematurității cererii formulate de reclamanta B.D.M. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care o respinge ca prematură. Respinge contestația formulată împotriva Primarului municipiului Cluj Napoca, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2010. Considerentele opiniei separate: Obiectul inițial al cererii de chemare în judecată este reprezentat de contestația formulată de reclamanta B.D.M.

împotriva dispoziției nr. 440 din 15 ianuarie 2008 emise de Primarul Municipiului Cluj în soluționarea notificării sale din 14 august 2001 prin care i s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora – Titlul VII din Legea 247/2005, dată fiind împrejurarea că imobilul (inclusiv cota de ½ ce a format obiectul notificării reclamantei) a fost înstrăinat foștilor chiriași în baza Legii 112/1995. Prin contestația formulată, reclamanta a solicitat (în contradictoriu cu emitentul dispoziției atacate) cenzurarea tipului de măsuri reparatorii propuse, pretinzând fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri bănești la valoarea de circulație a imobilului, ce ar urma să fie stabilită, corespunzător cotei sale de proprietate, printr-un raport de expertiză.

Încă înainte de primul termen de judecată la prima instanță, reclamanta a formulat o „precizare și extindere de acțiune” în contradictoriu cu Primarul Municipiului Cluj, cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care a solicitat „modificarea în parte a dispoziției nr. 440/2008 și obligarea Statului Român și a A.N.R.P.

la plata despăgubirilor bănești la valoarea de circulație a cotei de ½ din imobil, ce urmează a fi stabilite printr-un raport de expertiză.” În cuprinsul cererii „precizatoare” nu s-a indicat vreun temei juridic (ca de altfel, nici în cea inițială) însă, reclamanta a făcut referiri și a enumerat mai multe cauze soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soldate cu constatări ale încălcării art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție generate prin procedurile derulate în fața autorităților naționale, în legătură cu restituirea proprietăților preluate de regimul anterior, cauze finalizate cu condamnarea Statului Român ca urmare a antrenării răspunderii obiective prin mecanismul aplicării Convenției europene.

Pentru verificarea legalității deciziei recurate este necesar a se stabili cadrul procesual atât din punct de vedere subiectiv (participanții la judecată) dar și din punct de vedere obiectiv (cererea sau cererile deduse judecății și raportul juridic pe care fiecare dintre ele se fundamentează), întrucât controlul de legalitate presupus de promovarea recursului, implică stabilirea prealabilă a normelor de drept aplicabile, ambii recurenții prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (lipsa temeiului legal sau aplicarea greșită a legii), iar recurentul pârât Primarul municipiului Cluj, în plus, în mod formal, a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fără a dezvolta în concret și această critică.

Chiar dacă partea care inițiază procesul nu indică temeiul juridic al cererii adresate instanței, este necesară realizarea calificării juridice a acesteia, date fiind dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Așa cum reiese din petitul inițial al cererii, reclamanta a promovat o contestație împotriva dispoziției nr. 440/2008 emisă de Primar în soluționarea notificării sale, cale de atac reglementată expres de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, solicitând restituirea în natură, iar dacă aceasta nu este posibilă, a pretins ca masurile reparatorii în echivalent să fie stabilite sub forma despăgubirilor bănești (ceea ce legea specială nu prevede), iar soluția pe fondul raportului juridic dedus judecății ar fi urmat să fie identificată în baza normelor de drept substanțial cuprinse în actul normativ de referință.

Însă, astfel cum instanțele de fond au reținut, reclamanta a solicitat prin cererea precizatoare (în realitate, cerere modificatoare, ca urmare a lărgirii cadrului procesual sub raport subiectiv, dar și din punct de vedere obiectiv, raportul juridic a cărui realizare a solicitat-o fiind opus, de această dată, Statului Român și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților), modificarea în parte a dispoziției contestate și obligarea ultimilor doi pârâți chemați în judecată, la despăgubiri bănești pentru cota sa de proprietate; așa cum deja s-a precizat, reclamanta a invocat cu titlu de motive ale cererii, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără să dezvoltat vreun raționament juridic care să conducă la invocarea directă dispozițiilor Convenției sau a jurisprudenței instanței europene, ci a susținut, generic, nefuncționarea Fondului Proprietatea.

Din economia Legii 10/2001, reiese că raportul juridic de reparație se derulează între persoana îndreptățită la măsurile reparatorii pe care le reglementează și entitatea învestită cu soluționarea notificării, potrivit dispozițiilor aceleiași legi speciale, ceea ce, din punct de vedere al speței de față, se verifică în ce o privește pe reclamantă și pe pârâtul emitent al dispoziției, Primarul Municipiului Cluj. Participarea în proces a Statului Român (apelul A.N.R.P. fiind admis de instanța de apel ca urmare a constatării lipsei calității procesuale a acesteia, dispoziție a curții de apel ce nu a fost recurată) a fost determinată de reclamantă pentru angajarea răspunderii directe a Statului pe temeiul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, potrivit demersurilor de calificare a cererii de chemare în judecată realizat de instanțele de fond, fundamentate, în principal, pe nefuncționarea Fondului Proprietatea și, implicit, pe ineficiența m