ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3628/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Reclamanții E.A. și E.E. au solicitat, prin acțiunea introductivă, înregistrată la data de 16 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Hunedoara, formulată în contradictoriu cu pârâții B.C.R., sucursala Deva, SC M.D.E. SRL și T.M. în calitate de administrator al pârâtei societatea comercială SC M.D.E. SRL să se constate nulitatea contractului de credit din 23 aprilie 2002 încheiat între pârâtele B.C.R., sucursala Deva, și SC M.D.E. SRL și a tuturor actelor subsecvente contractului de credit în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

Reclamanții susțin că au semnat în calitate de garanți contractul de credit din 2002 prin care banca acorda societății comerciale un împrumut în sumă de 1.600.000.000 lei vechi, scadent la 19 iulie 2002, garantând restituirea creditului cu o ipotecă de rang I instituită asupra apartamentului proprietatea lor situat în Deva, consimțământul lor astfel exprimat fiind viciat de dol ca urmare a manoperelor viclene întrebuințate de administratorul societății, manopere sancționate ulterior pe cale penală.

În acest sens reclamanții arată că prin sentința penală nr. 432/2005 a Tribunalului Hunedoara, T.D., directorul executiv al societății a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune constând în aceea că a semnat în fals în numele altor doi giranți contractul de credit din 2002 și actele subsecvente în vederea inducerii în eroare a băncii cu privire la garanțiile imobiliare aduse, aceste manopere fiind de natură să le vicieze consimțământul exprimat de ei în considerarea mai multor garanții pentru restituirea împrumutului. În drept reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 948, 960 și 961 C. civ. Prin sentința nr. 1896/CA pronunțată la data de 21 octombrie 2009 Tribunalul Hunedoara, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta B.C.R.

în apărare, în raport de cele statuate prin sentința nr. 900/CA/2005 ca Tribunalul Hunedoara și pe fond a respins acțiunea formulată de reclamanți ca neîntemeiată. Prima instanță a constatat că în ce privește excepția autorității de lucru judecat conferită de sentința nr. 900/2005 a Tribunalului Hunedoara nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1201 C. civ. sub aspectul identității de obiect și cauză, acțiunea finalizată prin sentința 900/2005 având ca obiect anularea contractului de garanție imobiliară din 23 aprilie 2002 și a contractului de cauțiune din 23 aprilie 2002 consimțite de reclamanți pentru garantarea împrumutului acordat pârâtei, acțiunea reclamanților fiind respinsă irevocabil.

Cu privire la cererea reclamanților de constatare a nulității contractului de credit din 2002, dedusă judecății în prezenta cauză, tribunalul constată că reclamanții nu sunt parte în contractul de credit încheiat între bancă și societatea comercială reprezentată de Tamaș Maria în calitate de administrator. Împrejurarea că T.F. a falsificat semnăturile a doi dintre garanți, alții decât reclamanții, în opinia instanței, nu constituie un dol în raport de reclamanți și nu le profită acestora, semnăturile lor pe contractul de credit și pe contractele de garanție imobiliară și cauțiune nefiind falsificate. Concluzionând instanța fondului constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 960 C. civ.

cu privire la existența dolului ca viciu de consimțământ. Prin decizia nr. 44/A din 7 aprilie 2010, instanța de control judiciar legal investită în cauză a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței fondului. Răspunzând motivelor de apel, instanța de control judiciar constată că în calitate de garanți reclamanții au consimțit să garanteze împrumutul acordat de bancă societății intimate prin înscrierea unei ipoteci de rang I asupra imobilului proprietatea lor situat în Deva, reclamanții renunțând la beneficiul de diviziune, discuțiune și opoziție ceea ce a antrenat răspunderea lor în solidar cu împrumutatul și ceilalți garanți. Totodată instanța confirmă dezlegarea fondului în sensul că reclamanții nu sunt parte în contractul de împrumut, semnarea contractului de către ei având numai scopul luării la cunoștința a termenele de rambursare a creditului care sunt opozabile giranților în situația nerestituirii la scadența a împrumutului.

Examinând împrejurările de fapt pe care reclamanții le invocă în susținerea dolului în raport și de dispozițiile art. 960 C. civ. instanța conchide că în cauză nu este îndeplinită ipoteza textului de lege, deoarece falsificarea semnăturilor unor garanți, alții decât reclamanții, de către un terț, nu este de natură să afecteze valabilitatea contractului de împrumut încheiat de societatea comercială prin reprezentant legal și bancă. Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, la data de 2 iulie 2010, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului promovat împotriva sentinței pronunțate de tribunal și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recurenții și-au întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză. În dezvoltarea criticilor formulate recurenții susțin că au calitatea de părți în contractul de împrumut, pe care l-au semnat ca garanți, în condițiile în care contractele de garanție și cauțiune consimțite de ei fac parte integrantă din contractul de împrumut și constituie împreună cu acesta un tot unitar. Potrivit recurenților, consimțământul lor la semnarea celor trei contracte a fost viciat prin manoperele dolosive utilizate de T.M. și T.F., care, în calitatea lor de persoane din conducerea societății i-au asigurat că pentru împrumutul contractat de societate există încă alte patru garanții valabile.

Or, susțin recurenții, în dosarul penal finalizat cu condamnarea lui T.F. pentru înșelăciune, fals și uz de fals, s-a stabilit vinovăția acestuia în falsificarea semnăturilor a doi dintre giranți, ceea ce dovedește cu prisosință, în opinia recurenților, existența dolului ca viciu de consimțământ de natură să impună nulitatea absolută a contractului de împrumut și a actelor accesorii respectiv contractul de garanție din 2002 și contractul de cauțiune încheiat la aceeași dată. În cauză, intimata B.C.R., a formulat la data de 29 septembrie 2010 întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală a sentinței și deciziei pronunțate.

În esență, intimata a arătat că semnăturile date de recurenți pe cele trei contracte nu sunt contestate de aceștia și nu au fost falsificate, iar susținerea că au fost de acord să garanteze împrumutul în condițiile existenței mai multor garanții valabile nu poate fi reținută ca dol în absența unor dovezi cu privire la elementele materiale pe care le presupune exercitarea manoperelor dolosive. Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat în cauză de recurenții reclamanți este vădit nefondat pentru considerentele ce urmează.

Cu titlu preliminar se impun câteva observații cu privire la natura și raportul dintre contractul de împrumut și contractele de cauțiune și garanție imobiliară, ce fac obiectul litigiului de față, susținerile recurenților sub acest aspect fiind lipsite de claritate și consecventă juridică în maniera în care califică cele trei contracte ca fiind un tot unitar, iar pe de altă parte solicită constatarea nulității și a celor două contracte de garanție în baza principiului accesorium sequitur principale. Codul civil român reglementează fidejusiunea sau cauțiunea în Titlul XIV a art. 1652 și următoarele, dispoziții potrivit cărora fidejusiunea este un contract accesoriu consensual și unilateral prin care fidejusorul se obligă față de creditorul altei persoane să execute obligația celui pe care o garantează, dacă acesta nu o va executa la scadență.

Contractul de fidejusiunea este accesoriu în raport de obligația principală în vederea garantării căreia se încheie, din raportul de fidejusiune se naște o singură obligație a fidejusorului față de creditor. În ceea ce privește efectele fidejusiunii trebuie distins între categoriile de raporturi juridice la care dă naștere. În raportul dintre fidejusor și creditor, fidejusorul poate să invoce excepții de ordin general ce decurg din contract, cu privire la validitatea contractului sau întinderea garanției, dar nu poate invoca excepții pur personale ale debitorului principal cum ar fi nulitatea relativă a obligației principale pentru vicii de consimțământ, după art. 1681 C. civ. Referitor la ipotecă, art. 1746 C. civ.

o definește ca un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligații, prin urmare o garanție imobiliară care se constituie în formele prevăzute de lege, și care conferă creditorului dreptul de a se îndestula cu preferința din vânzarea bunului afectat și de a-l urmări în mâinile oricărui/detentor. Raportul juridic de garanție născut din ipotecă este accesoriu față de raportul juridic principal de obligație în legătură cu care s-a constituit ipoteca. Concluzionând pe acest aspect legal, din pluralitatea de legături în materie de garanții personale sau reale decurg următoarele consecințe și efecte juridice în sensul că legătura principală a creditorului este cu debitorul său din raportul juridic prin care s-a născut obligația principală, iar legătura dintre creditor și garant născută din contractele de garanție este o legătură accesorie urmând soarta legăturii principale atât în privința validității cât și a întinderii obligației.

În considerarea acestui cadru legal, revenind la speță, recurenții reclamanți solicită constatarea nulității absolute a contractului principal, contractul de credit din 23 aprilie 2002 încheiat între B.C.R. și SC M.D.E. SRL prin care banca acordă societății un împrumut de 1.600.000.000 lei vechi în anumite condiții de tragere și rambursare, contract semnat și de către recurenții în calitate de giranți, susținând că nu și-ar fi asumat obligația de garanție a debitorului în absența unor împrejurări pe care le califică manopere dolosive exercitate de persoane din conducerea societății de natură să le afecteze consimțământul. Prin urmare, recurenții pun în discuție consimțământul dat la încheierea celor două contracte de garanție respectiv obligațiile asumate în această calitate de garanți personali și ipotecari ai debitorului principal.

Prin contractul de împrumut din 2002 s-au stabilit raporturile obligaționale principale între creditor și debitor, garantarea obligației principale fiind reglementată prin cele două contracte de garanție încheiate în condițiile legii între creditor și garanți. Astfel spus semnarea contractului de împrumut de către „giranți” nu are semnificația unui consimțământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului principal, ca o condiție intrinsecă de valabilitate a contractului de împrumut, ci atestă numai obligația de garantare a împrumutului, obligație asumată prin cele două contracte de garanție accesorii față de contractul de împrumut. Legăturile dintre creditor, garanți și debitorul obligației principale, în sensul raporturilor juridice născute cu privire la obligația principală de restituire a împrumutului sunt reglementate prin contractele de garanție personală și imobiliară consimțite de garanți.

În ce privește valabilitatea celor două contracte de garanție, aceasta a fost verificată și statuată pe cale judecătorească printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, respectiv sentința nr. 900/CA din 28 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză având ca obiect anularea contractului de garanție imobiliară din 2002 și a contractului de cauțiune pentru viciu de consimțământ. Cu alte cuvinte, împrejurările pe care recurenții- reclamanți le invocă în prezenta acțiune ca fiind constitutive de dol au fost cenzurate în litigiul finalizat prin sentința nr. 900/2005, care a statuat că, la încheierea celor două contracte de garanție consimțământul garanților nu a fost afectat de dol.

Așa fiind, recurenții nu mai pot pune în discuție cele dezlegate cu putere de lucru judecat sub aspectul consimțământului lor valabil la încheierea celor două contracte de garanție. Distinct de acestea, Curtea subliniază că întreaga construcție juridică pe care recurenții își fundamentează demersul lor judiciar, solicitând nulitatea contractului de împrumut pentru vicierea consimțământului lor dat în calitate de garanți, este o încercare de eludare a celor statuate prin sentința civilă nr. 900/2005, teza pe care o susțin în demonstrarea nulității contractului de împrumut fiind eronată, în raport de dispozițiile legale incidente mai sus menționate sub aspectul efectelor fidejusiunii și ale ipotecii și al raporturilor izvorâte din încheierea contractelor de garanție.

Altfel spus, chiar și în ipoteza pe care încearcă să o acrediteze recurentei, și făcând abstracție de existența sentinței nr. 900/2005, vicierea consimțământului garanților ca semnatari ai contractului de împrumut, nu este de natură să conducă la nulitatea împrumutului în ce privesc raporturile dintre creditor și debitorul principal, ci are ca efect nulitatea garanțiilor constituite, obligația principală rămânând pe deplin valabilă, dar lipsită de garanții. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții E.A. și E.E. împotriva deciziei nr. 44/A din 7 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2010.