ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3628/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3628/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Reclamanții

E.A. și E.E. au solicitat, prin acțiunea introductivă,

înregistrată la data de 16 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Hunedoara,

formulată în contradictoriu cu pârâții B.C.R., sucursala Deva, SC

M.D.E. SRL și T.M. în calitate de administrator al pârâtei societatea

comercială SC M.D.E. SRL să se constate nulitatea contractului de

credit din 23 aprilie 2002 încheiat între pârâtele B.C.R., sucursala Deva,

și SC M.D.E. SRL și a tuturor actelor subsecvente contractului de

credit în temeiul principiului accesorium sequitur principale.

Reclamanții susțin că au semnat în

calitate de garanți contractul de credit din 2002 prin care banca acorda

societății comerciale un împrumut în sumă de 1.600.000.000 lei

vechi, scadent la 19 iulie 2002, garantând restituirea creditului cu o

ipotecă de rang I instituită asupra apartamentului proprietatea lor

situat în Deva, consimțământul lor astfel exprimat fiind viciat de

dol ca urmare a manoperelor viclene întrebuințate de administratorul

societății, manopere sancționate ulterior pe cale penală.

În acest sens reclamanții arată că

prin sentința penală nr. 432/2005 a Tribunalului Hunedoara, T.D.,

directorul executiv al societății a fost condamnat pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune constând în

aceea că a semnat în fals în numele altor doi giranți contractul de

credit din 2002 și actele subsecvente în vederea inducerii în eroare a

băncii cu privire la garanțiile imobiliare aduse, aceste manopere

fiind de natură să le vicieze consimțământul exprimat de ei

în considerarea mai multor garanții pentru restituirea împrumutului.

În drept reclamanții și-au întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 948, 960 și 961 C. civ.

Prin sentința nr. 1896/CA pronunțată

la data de 21 octombrie 2009 Tribunalul Hunedoara, secția comercială

de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția

autorității de lucru judecat invocată de pârâta B.C.R. în

apărare, în raport de cele statuate prin sentința nr. 900/CA/2005 ca

Tribunalul Hunedoara și pe fond a respins acțiunea formulată de

reclamanți ca neîntemeiată.

Prima instanță a constatat că în ce

privește excepția autorității de lucru judecat

conferită de sentința nr. 900/2005 a Tribunalului Hunedoara nu sunt

îndeplinite condițiile impuse de art. 1201 C. civ. sub aspectul

identității de obiect și cauză, acțiunea finalizată

prin sentința 900/2005 având ca obiect anularea contractului de

garanție imobiliară din 23 aprilie 2002 și a contractului de

cauțiune din 23 aprilie 2002 consimțite de reclamanți pentru

garantarea împrumutului acordat pârâtei, acțiunea reclamanților fiind

respinsă irevocabil.

Cu privire la cererea reclamanților de

constatare a nulității contractului de credit din 2002, dedusă

judecății în prezenta cauză, tribunalul constată că

reclamanții nu sunt parte în contractul de credit încheiat între

bancă și societatea comercială reprezentată de Tamaș

Maria în calitate de administrator.

Împrejurarea că T.F. a falsificat semnăturile

a doi dintre garanți, alții decât reclamanții, în opinia

instanței, nu constituie un dol în raport de reclamanți și nu le

profită acestora, semnăturile lor pe contractul de credit și pe

contractele de garanție imobiliară și cauțiune nefiind

falsificate.

Concluzionând instanța fondului constată

că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

960 C. civ. cu privire la existența dolului ca viciu de

consimțământ.

Prin decizia nr. 44/A din 7 aprilie 2010,

instanța de control judiciar legal investită în cauză a respins

ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

fondului.

Răspunzând motivelor de apel, instanța de control

judiciar constată că în calitate de garanți reclamanții au

consimțit să garanteze împrumutul acordat de bancă

societății intimate prin înscrierea unei ipoteci de rang I asupra

imobilului proprietatea lor situat în Deva, reclamanții renunțând la

beneficiul de diviziune, discuțiune și opoziție ceea ce a

antrenat răspunderea lor în solidar cu împrumutatul și ceilalți garanți.

Totodată instanța confirmă dezlegarea

fondului în sensul că reclamanții nu sunt parte în contractul de

împrumut, semnarea contractului de către ei având numai scopul luării

la cunoștința a termenele de rambursare a creditului care sunt

opozabile giranților în situația nerestituirii la scadența a împrumutului.

Examinând împrejurările de fapt pe care reclamanții

le invocă în susținerea dolului în raport și de

dispozițiile art. 960 C. civ. instanța conchide că în cauză

nu este îndeplinită ipoteza textului de lege, deoarece falsificarea

semnăturilor unor garanți, alții decât reclamanții, de

către un terț, nu este de natură să afecteze valabilitatea

contractului de împrumut încheiat de societatea comercială prin

reprezentant legal și bancă.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat

recurs, la data de 2 iulie 2010, în termen legal, solicitând modificarea

hotărârii în sensul admiterii apelului promovat împotriva sentinței

pronunțate de tribunal și pe fond admiterea acțiunii astfel cum

a fost formulată.

Recurenții și-au întemeiat recursul pe

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând încălcarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în

cauză.

În dezvoltarea criticilor formulate recurenții

susțin că au calitatea de părți în contractul de împrumut,

pe care l-au semnat ca garanți, în condițiile în care contractele de garanție

și cauțiune consimțite de ei fac parte integrantă din

contractul de împrumut și constituie împreună cu acesta un tot

unitar.

Potrivit recurenților, consimțământul

lor la semnarea celor trei contracte a fost viciat prin manoperele dolosive

utilizate de T.M. și T.F., care, în calitatea lor de persoane din

conducerea societății i-au asigurat că pentru împrumutul

contractat de societate există încă alte patru garanții

valabile.

Or, susțin recurenții, în dosarul penal

finalizat cu condamnarea lui T.F. pentru înșelăciune, fals și uz

de fals, s-a stabilit vinovăția acestuia în falsificarea

semnăturilor a doi dintre giranți, ceea ce dovedește cu

prisosință, în opinia recurenților, existența dolului ca viciu

de consimțământ de natură să impună nulitatea

absolută a contractului de împrumut și a actelor accesorii respectiv contractul

de garanție din 2002 și contractul de cauțiune încheiat la

aceeași dată.

În cauză, intimata B.C.R., a formulat la data de

29 septembrie 2010 întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat

respingerea recursului și menținerea ca legală a sentinței și

deciziei pronunțate.

În esență, intimata a arătat că

semnăturile date de recurenți pe cele trei contracte nu sunt contestate

de aceștia și nu au fost falsificate, iar susținerea că au

fost de acord să garanteze împrumutul în condițiile existenței

mai multor garanții valabile nu poate fi reținută ca dol în

absența unor dovezi cu privire la elementele materiale pe care le

presupune exercitarea manoperelor dolosive.

Înalta Curte verificând în cadrul controlului de

legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată

că recursul declarat în cauză de recurenții reclamanți este

vădit nefondat pentru considerentele ce urmează.

Cu titlu preliminar se impun câteva observații

cu privire la natura și raportul dintre contractul de împrumut și

contractele de cauțiune și garanție imobiliară, ce fac

obiectul litigiului de față, susținerile recurenților sub

acest aspect fiind lipsite de claritate și consecventă juridică

în maniera în care califică cele trei contracte ca fiind un tot unitar,

iar pe de altă parte solicită constatarea nulității și

a celor două contracte de garanție în baza principiului accesorium

sequitur principale.

Codul civil român reglementează fidejusiunea sau

cauțiunea în Titlul XIV a art. 1652 și următoarele,

dispoziții potrivit cărora fidejusiunea este un contract accesoriu consensual

și unilateral prin care fidejusorul se obligă față de

creditorul altei persoane să execute obligația celui pe care o

garantează, dacă acesta nu o va executa la scadență.

Contractul de fidejusiunea este accesoriu în raport

de obligația principală în vederea garantării căreia se

încheie, din raportul de fidejusiune se naște o singură

obligație a fidejusorului față de creditor.

În ceea ce privește efectele fidejusiunii trebuie

distins între categoriile de raporturi juridice la care dă naștere.

În raportul dintre fidejusor și creditor, fidejusorul poate să invoce

excepții de ordin general ce decurg din contract, cu privire la

validitatea contractului sau întinderea garanției, dar nu poate invoca excepții

pur personale ale debitorului principal cum ar fi nulitatea relativă a

obligației principale pentru vicii de consimțământ, după art.

1681 C. civ.

Referitor la ipotecă, art. 1746 C. civ. o

definește ca un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei

obligații, prin urmare o garanție imobiliară care se constituie în

formele prevăzute de lege, și care conferă creditorului dreptul

de a se îndestula cu preferința din vânzarea bunului afectat și de

a-l urmări în mâinile oricărui/detentor.

Raportul juridic de garanție născut din

ipotecă este accesoriu față de raportul juridic principal de

obligație în legătură cu care s-a constituit ipoteca.

Concluzionând pe acest aspect legal, din pluralitatea

de legături în materie de garanții personale sau reale decurg

următoarele consecințe și efecte juridice în sensul că

legătura principală a creditorului este cu debitorul său din

raportul juridic prin care s-a născut obligația principală, iar

legătura dintre creditor și garant născută din contractele

de garanție este o legătură accesorie urmând soarta

legăturii principale atât în privința validității cât

și a întinderii obligației.

În considerarea acestui cadru legal, revenind la speță,

recurenții reclamanți solicită constatarea nulității

absolute a contractului principal, contractul de credit din 23 aprilie 2002

încheiat între B.C.R. și SC M.D.E. SRL prin care banca acordă

societății un împrumut de 1.600.000.000 lei vechi în anumite

condiții de tragere și rambursare, contract semnat și de

către recurenții în calitate de giranți, susținând că

nu și-ar fi asumat obligația de garanție a debitorului în

absența unor împrejurări pe care le califică manopere dolosive

exercitate de persoane din conducerea societății de natură

să le afecteze consimțământul.

Prin urmare, recurenții pun în discuție consimțământul

dat la încheierea celor două contracte de garanție respectiv

obligațiile asumate în această calitate de garanți personali

și ipotecari ai debitorului principal.

Prin contractul de împrumut din 2002 s-au stabilit

raporturile obligaționale principale între creditor și debitor,

garantarea obligației principale fiind reglementată prin cele două

contracte de garanție încheiate în condițiile legii între creditor

și garanți.

Astfel spus semnarea contractului de împrumut de

către „giranți” nu are semnificația unui consimțământ

dat pentru acordarea împrumutului debitorului principal, ca o condiție

intrinsecă de valabilitate a contractului de împrumut, ci atestă

numai obligația de garantare a împrumutului, obligație asumată

prin cele două contracte de garanție accesorii față de

contractul de împrumut.

Legăturile dintre creditor, garanți și

debitorul obligației principale, în sensul raporturilor juridice

născute cu privire la obligația principală de restituire a

împrumutului sunt reglementate prin contractele de garanție personală

și imobiliară consimțite de garanți.

În ce privește valabilitatea celor două

contracte de garanție, aceasta a fost verificată și

statuată pe cale judecătorească printr-o hotărâre

intrată în puterea lucrului judecat, respectiv sentința nr. 900/CA

din 28 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, prin care

a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții din

prezenta cauză având ca obiect anularea contractului de garanție

imobiliară din 2002 și a contractului de cauțiune pentru viciu

de consimțământ.

Cu alte cuvinte, împrejurările pe care

recurenții- reclamanți le invocă în prezenta acțiune ca

fiind constitutive de dol au fost cenzurate în litigiul finalizat prin

sentința nr. 900/2005, care a statuat că, la încheierea celor

două contracte de garanție consimțământul garanților nu

a fost afectat de dol.

Așa fiind, recurenții nu mai pot pune în

discuție cele dezlegate cu putere de lucru judecat sub aspectul consimțământului

lor valabil la încheierea celor două contracte de garanție.

Distinct de acestea, Curtea subliniază că întreaga

construcție juridică pe care recurenții își

fundamentează demersul lor judiciar, solicitând nulitatea contractului de

împrumut pentru vicierea consimțământului lor dat în calitate de

garanți, este o încercare de eludare a celor statuate prin sentința

civilă nr. 900/2005, teza pe care o susțin în demonstrarea

nulității contractului de împrumut fiind eronată, în raport de

dispozițiile legale incidente mai sus menționate sub aspectul

efectelor fidejusiunii și ale ipotecii și al raporturilor izvorâte

din încheierea contractelor de garanție.

Altfel spus, chiar și în ipoteza pe care

încearcă să o acrediteze recurentei, și făcând abstracție

de existența sentinței nr. 900/2005, vicierea

consimțământului garanților ca semnatari ai contractului de

împrumut, nu este de natură să conducă la nulitatea împrumutului

în ce privesc raporturile dintre creditor și debitorul principal, ci are

ca efect nulitatea garanțiilor constituite, obligația principală

rămânând pe deplin valabilă, dar lipsită de garanții.

Pentru rațiunile mai sus

înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții E.A. și E.E. împotriva deciziei nr. 44/A din 7 aprilie

2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 noiembrie 2010.