ÎCCJ, decizie (scj.ro #83106)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83106) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contracte de garanție
accesorii unui împrumut. Vicierea consimțământului garanților.
Efecte asupra contractului de împrumut
Cuprins pe materii :
Drept comerciale. Obligații comerciale
Index alfabetic: contractul
de împrumut
-
contractului de
cauțiune
-
contractului de
garanție imobiliară
-
dol
-
nulitate absolută
-
viciu de
consimțământ
C.
civ
., art. 948, art.
960, art. 1652-urm., art. 1681, art. 1746
Semnarea
contractului de împrumut de către „giranți” nu are semnificația
unui consimțământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului
principal, ca o condiție intrinsecă de valabilitate a contractului de
împrumut, ci atestă numai obligația de garantare a împrumutului,
obligație asumată prin cele două contracte de garanție
accesorii față de contractul de împrumut.
Vicierea consimțământului garanților, ca
semnatari ai contractului de împrumut, nu este de natură să
conducă la nulitatea împrumutului, în ce privesc raporturile dintre
creditor și debitorul principal, ci are ca efect nulitatea
garanțiilor constituite, obligația principală rămânând pe
deplin valabilă, dar lipsită de garanții.
Secția comercială, Decizia nr. 3628
din 2 noiembrie 2010
Reclamanții E.A.
și E.E. au solicitat prin acțiunea introductivă
înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, formulată în
contradictoriu cu pârâții B.C.R. – Sucursala Deva, SC M.D.E. SRL și
T.M. în calitate de administrator al pârâtei societatea comercială SC
M.D.E. SRL să se constate nulitatea contractului de credit nr. 527 din 23
aprilie 2002 încheiat între pârâtele B.C.R. – Sucursala Deva și SC M.D.E.
SRL și a tuturor actelor subsecvente contractului de credit în temeiul
principiului
accesorium
sequitur
principale.
Reclamanții au
susținut că au semnat în calitate de garanți contractul de
credit nr. 527/2002 prin care banca acorda societății comerciale un
împrumut în sumă de 1.600.000.000 lei vechi, scadent la 19 iulie 2002,
garantând restituirea creditului cu o ipotecă de rang I instituită
asupra apartamentului proprietatea lor situat în Deva, consimțământul
lor astfel exprimat fiind viciat de dol ca urmare a manoperelor viclene
întrebuințate de administratorul societății, manopere
sancționate ulterior pe cale penală.
În acest sens
reclamanții au arătat că prin sentința penală nr.
432/2005 a Tribunalului Hunedoara, T.D., directorul executiv al
societății a fost condamnat pentru săvârșirea
infracțiunii de înșelăciune constând în aceea că a semnat
în fals în numele altor doi giranți contractul de credit nr. 527/2002
și actele subsecvente în vederea
inducerii în eroare a băncii cu privire la garanțiile
imobiliare aduse, aceste manopere fiind de natură să le vicieze
consimțământul exprimat de ei în considerarea mai multor
garanții pentru restituirea împrumutului.
În drept
reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.
948, 960 și
961 C
.
civ
.
Prin sentința nr.
1896/CA pronunțată la data de 21 octombrie 2009, Tribunalul
Hunedoara, Secția comercială, de contencios administrativ și
fiscal, a respins excepția autorității de lucru judecat
invocată de pârâta B.C.R. în apărare, în raport de cele statuate prin
sentința nr. 900/CA/2005 de Tribunalul Hunedoara și pe fond a respins
acțiunea formulată de reclamanți ca neîntemeiată.
Prima
instanță a constatat că în ce privește excepția
autorității de lucru judecat conferită de sentința nr.
900/2005 a Tribunalului Hunedoara nu sunt îndeplinite condițiile impuse de
art.
1201 C
.
civ
. sub aspectul identității de obiect
și cauză, acțiunea finalizată prin sentința 900/2005
având ca obiect anularea contractului de garanție imobiliară nr.
527/23 aprilie 2002 și a contractului de cauțiune nr. 527/8 din 23
aprilie 2002 consimțite de reclamanți pentru garantarea împrumutului
acordat pârâtei, acțiunea reclamanților fiind respinsă irevocabil.
Cu privire la cererea
reclamanților de constatare a nulității contractului de credit
nr. 527/2002, dedusă judecății în cauză, tribunalul a
constatat că reclamanții nu sunt parte în contractul de credit
încheiat între bancă și societatea comercială reprezentată
de T.M. în calitate de administrator.
Împrejurarea că
T.F. a falsificat semnăturile a doi dintre garanți, alții decât
reclamanții, în opinia instanței, nu constituie un dol în raport de
reclamanți și nu le profită acestora, semnăturile lor pe
contractul de credit și pe contractele de garanție imobiliară
și cauțiune nefiind falsificate.
Concluzionând,
instanța fondului a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art.
960 C
.
civ
. cu
privire la existența dolului ca viciu de consimțământ.
Prin decizia nr. 44/A
din 7 aprilie 2010, instanța de control judiciar legal investită în
cauză a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva
sentinței fondului.
Răspunzând motivelor
de apel, instanța de control judiciar a constatat că în calitate de
garanți reclamanții au consimțit să garanteze împrumutul
acordat de bancă societății intimate prin înscrierea unei
ipoteci de rang I asupra imobilului proprietatea lor situat în Deva,
reclamanții renunțând la beneficiul de diviziune, discuțiune
și opoziție, ceea ce a antrenat răspunderea lor în solidar cu
împrumutatul și ceilalți
garanți.
Totodată,
instanța a confirmat dezlegarea fondului în sensul că
reclamanții nu sunt parte în contractul de împrumut, semnarea contractului
de către ei având numai scopul luării la cunoștință a
termenelor de rambursare a creditului care sunt opozabile giranților în
situația nerestituirii la scadența a
împrumutului.
Examinând
împrejurările de fapt pe care reclamanții le invocă în susținerea
dolului în raport și de dispozițiile art.
960 C
.
civ
.
instanța a conchis că în cauză nu este îndeplinită ipoteza
textului de lege, deoarece falsificarea semnăturilor unor garanți,
alții decât reclamanții, de către un terț, nu este de
natură să afecteze valabilitatea contractului de împrumut încheiat de
societatea comercială prin reprezentant legal și bancă.
Împotriva acestei
decizii, reclamanții au declarat recurs, solicitând modificarea
hotărârii în sensul admiterii apelului promovat împotriva sentinței
pronunțate de tribunal și pe fond admiterea acțiunii astfel cum
a fost
formulată.
Recurenții
și-au întemeiat recursul pe motivul de
nelegalitate
prevăzut de art. 304 pct.
9
C
.
proc
.
civ
.
vizând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor
legale incidente în cauză.
În dezvoltarea
criticilor formulate recurenții au susținut că au calitatea de
părți în contractul de împrumut, pe care l-au semnat ca garanți,
în condițiile în care contractele de garanție și cauțiune
consimțite de ei fac parte integrantă din contractul de împrumut
și constituie împreună cu acesta un tot unitar.
Potrivit
recurenților, consimțământul lor la semnarea celor trei
contracte a fost viciat prin manoperele dolosive utilizate de T.M. și
T.F., care, în calitatea lor de persoane din conducerea societății
i-au asigurat că pentru împrumutul contractat de societate există
încă alte patru garanții valabile.
Or, au susținut
recurenții, în dosarul penal finalizat cu condamnarea lui T.F. pentru
înșelăciune, fals și uz de fals, s-a stabilit
vinovăția acestuia în falsificarea semnăturilor a doi dintre
giranți, ceea ce dovedește cu prisosință, în opinia
recurenților, existența dolului ca viciu de consimțământ de
natură să impună nulitatea absolută a contractului de
împrumut și a actelor accesorii, respectiv contractul de garanție nr.
527/3/2002 și contractul de cauțiune încheiat la aceeași
dată cu nr. 527/8/2002.(…)
Înalta Curte verificând
în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile
formulate a constatat că recursul declarat în cauză de
recurenții reclamanți este vădit nefondat pentru considerentele
ce urmează.
Cu titlu preliminar se
impun câteva observații cu privire la natura și raportul dintre
contractul de împrumut și contractele de cauțiune și
garanție imobiliară ce fac obiectul litigiului de față,
susținerile recurenților sub acest aspect fiind lipsite de claritate
și consecvență juridică în maniera în care califică
cele trei contracte ca fiind un tot unitar, iar pe de altă parte
solicită constatarea nulității și a celor două
contracte de garanție în baza principiului
accesorium
sequitur
principale.
Codul civil român
reglementează
fidejusiunea
sau cauțiunea în
Titlul XIV - art. 1652 și următoarele, dispoziții potrivit
cărora
fidejusiunea
este un contract accesoriu
consensual și unilateral prin care
fidejusorul
se obligă față de creditorul altei persoane să execute
obligația celui pe care o garantează, dacă acesta nu o va
executa la scadență.
Contractul de
fidejusiune
este accesoriu în raport de obligația
principală în vederea garantării căreia se încheie, din raportul
de
fidejusiune
se naște o singură
obligație a
fidejusorului
față de
creditor.
În ceea ce
privește efectele
fidejusiunii
trebuie distins
între categoriile de raporturi juridice la care dă naștere. În
raportul dintre fidejusor și creditor,
fidejusorul
poate să invoce excepții de ordin general ce decurg din contract, cu
privire la validitatea contractului sau întinderea garanției, dar nu poate
invoca excepții pur personale ale debitorului principal cum ar fi
nulitatea relativă a obligației principale pentru vicii de
consimțământ, după art.
1681 C
.
civ
.
Referitor la
ipotecă, art.
1746 C
.
civ
. o definește ca un drept real asupra
imobilelor afectate la plata unei obligații, prin urmare o garanție
imobiliară care se constituie în formele prevăzute de lege, și
care conferă creditorului dreptul de a se îndestula cu preferința din
vânzarea bunului afectat și de a-l urmări în mâinile oricărui
detentor.
Raportul juridic de
garanție născut din ipotecă este accesoriu față de
raportul juridic principal de obligație în legătură cu care s-a
constituit ipoteca.
Concluzionând pe acest
aspect legal, din pluralitatea de legături în materie de garanții
personale sau reale decurg următoarele consecințe și efecte
juridice în sensul că legătura principală a creditorului este cu
debitorul său din raportul juridic prin care s-a născut
obligația principală, iar legătura dintre creditor și
garant născută din contractele de garanție este o
legătură accesorie urmând soarta legăturii principale atât în
privința validității cât și a întinderii obligației.
În considerarea acestui
cadru legal, recurenții reclamanți au solicitat constatarea
nulității absolute a contractului principal, contractul de credit nr.
527 din 23 aprilie 2002 încheiat între B.C.R. și SC M.D.E. SRL prin care
banca acordă societății un împrumut de 1.600.000.000 lei vechi
în anumite condiții de tragere și rambursare, contract semnat și
de către recurenți în calitate de giranți, susținând
că nu și-ar fi asumat obligația de garanție a debitorului
în absența unor împrejurări pe care le califică manopere
dolosive exercitate de persoane din conducerea societății de
natură să le afecteze consimțământul.
Prin urmare,
recurenții pun în discuție consimțământul dat la încheierea
celor două contracte de garanție, respectiv obligațiile asumate
în această calitate de garanți personali și ipotecari ai
debitorului principal.
Prin contractul de
împrumut nr. 527/2002 s-au stabilit raporturile
obligaționale
principale între creditor și debitor, garantarea obligației
principale fiind reglementată prin cele două contracte de
garanție încheiate în condițiile legii între creditor și
garanți.
Astfel spus, semnarea
contractului de împrumut de către „giranți” nu are semnificația
unui consimțământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului
principal, ca o condiție intrinsecă de valabilitate a contractului de
împrumut, ci atestă numai obligația de garantare a împrumutului,
obligație asumată prin cele două contracte de garanție accesorii
față de contractul de împrumut.
Legăturile dintre
creditor, garanți și debitorul obligației principale, în sensul
raporturilor juridice născute cu privire la obligația principală
de restituire a împrumutului sunt reglementate prin contractele de garanție
personală și imobiliară consimțite de garanți.
În ce privește
valabilitatea celor două contracte de garanție, aceasta a fost
verificată și statuată pe cale judecătorească printr-o
hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, respectiv sentința
nr. 900/CA din 28 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Hunedoara,
prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții
din prezenta cauză având ca obiect anularea contractului de garanție
imobiliară nr. 527/2002 și a contractului de cauțiune nr. 527/8/2002
pentru viciu de consimțământ.
Cu alte cuvinte,
împrejurările pe care recurenții-reclamanți le invocă în
prezenta acțiune ca fiind constitutive de dol au fost cenzurate în
litigiul finalizat prin sentința nr. 900/2005, care a statuat că la
încheierea celor două contracte de garanție consimțământul
garanților nu a fost afectat de dol.
Așa fiind,
recurenții nu mai pot pune în discuție cele dezlegate cu putere de
lucru judecat sub aspectul consimțământului lor valabil la încheierea
celor două contracte de garanție.
Distinct de acestea,
Curtea subliniază că întreaga construcție juridică pe care
recurenții își fundamentează demersul lor judiciar, solicitând
nulitatea contractului de împrumut pentru vicierea consimțământului
lor dat în calitate de garanți, este o încercare de
eludare a celor statuate prin sentința
civilă nr. 900/2005, teza pe care o susțin în demonstrarea
nulității contractului de împrumut fiind eronată, în raport de
dispozițiile legale incidente mai sus menționate sub aspectul
efectelor
fidejusiunii
și ale ipotecii și
al raporturilor izvorâte din încheierea contractelor de garanție .
Altfel spus, chiar
și în ipoteza pe care încearcă să o acrediteze recurenții,
și făcând abstracție de existența sentinței nr.
900/2005, vicierea consimțământului garanților ca semnatari ai
contractului de împrumut, nu este de natură să conducă la
nulitatea împrumutului în ce privesc raporturile dintre creditor și
debitorul principal, ci are ca efect nulitatea garanțiilor constituite,
obligația principală rămânând pe deplin valabilă, dar
lipsită de garanții.
Pentru rațiunile mai sus
înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.
proc
.
civ
., a respins prezentul
recurs ca nefondat.