ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83106)

CAMERĂ
other
Citează această cauză
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83106) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contracte de garanție

accesorii unui împrumut. Vicierea consimțământului garanților.

Efecte asupra contractului de împrumut

Cuprins pe materii :

Drept comerciale. Obligații comerciale

Index alfabetic: contractul

de împrumut

-

contractului de

cauțiune

-

contractului de

garanție imobiliară

-

dol

-

nulitate absolută

-

viciu de

consimțământ

C.

civ

., art. 948, art.

960, art. 1652-urm., art. 1681, art. 1746

Semnarea

contractului de împrumut de către „giranți” nu are semnificația

unui consimțământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului

principal, ca o condiție intrinsecă de valabilitate a contractului de

împrumut, ci atestă numai obligația de garantare a împrumutului,

obligație asumată prin cele două contracte de garanție

accesorii față de contractul de împrumut.

Vicierea consimțământului garanților, ca

semnatari ai contractului de împrumut, nu este de natură să

conducă la nulitatea împrumutului, în ce privesc raporturile dintre

creditor și debitorul principal, ci are ca efect nulitatea

garanțiilor constituite, obligația principală rămânând pe

deplin valabilă, dar lipsită de garanții.

Secția comercială, Decizia nr. 3628

din 2 noiembrie 2010

Reclamanții E.A.

și E.E. au solicitat prin acțiunea introductivă

înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, formulată în

contradictoriu cu pârâții B.C.R. – Sucursala Deva, SC M.D.E. SRL și

T.M. în calitate de administrator al pârâtei societatea comercială SC

M.D.E. SRL să se constate nulitatea contractului de credit nr. 527 din 23

aprilie 2002 încheiat între pârâtele B.C.R. – Sucursala Deva și SC M.D.E.

SRL și a tuturor actelor subsecvente contractului de credit în temeiul

principiului

accesorium

sequitur

principale.

Reclamanții au

susținut că au semnat în calitate de garanți contractul de

credit nr. 527/2002 prin care banca acorda societății comerciale un

împrumut în sumă de 1.600.000.000 lei vechi, scadent la 19 iulie 2002,

garantând restituirea creditului cu o ipotecă de rang I instituită

asupra apartamentului proprietatea lor situat în Deva, consimțământul

lor astfel exprimat fiind viciat de dol ca urmare a manoperelor viclene

întrebuințate de administratorul societății, manopere

sancționate ulterior pe cale penală.

În acest sens

reclamanții au arătat că prin sentința penală nr.

432/2005 a Tribunalului Hunedoara, T.D., directorul executiv al

societății a fost condamnat pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune constând în aceea că a semnat

în fals în numele altor doi giranți contractul de credit nr. 527/2002

și actele subsecvente în vederea

inducerii în eroare a băncii cu privire la garanțiile

imobiliare aduse, aceste manopere fiind de natură să le vicieze

consimțământul exprimat de ei în considerarea mai multor

garanții pentru restituirea împrumutului.

În drept

reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.

948, 960 și

961 C

.

civ

.

Prin sentința nr.

1896/CA pronunțată la data de 21 octombrie 2009, Tribunalul

Hunedoara, Secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a respins excepția autorității de lucru judecat

invocată de pârâta B.C.R. în apărare, în raport de cele statuate prin

sentința nr. 900/CA/2005 de Tribunalul Hunedoara și pe fond a respins

acțiunea formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

Prima

instanță a constatat că în ce privește excepția

autorității de lucru judecat conferită de sentința nr.

900/2005 a Tribunalului Hunedoara nu sunt îndeplinite condițiile impuse de

art.

1201 C

.

civ

. sub aspectul identității de obiect

și cauză, acțiunea finalizată prin sentința 900/2005

având ca obiect anularea contractului de garanție imobiliară nr.

527/23 aprilie 2002 și a contractului de cauțiune nr. 527/8 din 23

aprilie 2002 consimțite de reclamanți pentru garantarea împrumutului

acordat pârâtei, acțiunea reclamanților fiind respinsă irevocabil.

Cu privire la cererea

reclamanților de constatare a nulității contractului de credit

nr. 527/2002, dedusă judecății în cauză, tribunalul a

constatat că reclamanții nu sunt parte în contractul de credit

încheiat între bancă și societatea comercială reprezentată

de T.M. în calitate de administrator.

Împrejurarea că

T.F. a falsificat semnăturile a doi dintre garanți, alții decât

reclamanții, în opinia instanței, nu constituie un dol în raport de

reclamanți și nu le profită acestora, semnăturile lor pe

contractul de credit și pe contractele de garanție imobiliară

și cauțiune nefiind falsificate.

Concluzionând,

instanța fondului a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art.

960 C

.

civ

. cu

privire la existența dolului ca viciu de consimțământ.

Prin decizia nr. 44/A

din 7 aprilie 2010, instanța de control judiciar legal investită în

cauză a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței fondului.

Răspunzând motivelor

de apel, instanța de control judiciar a constatat că în calitate de

garanți reclamanții au consimțit să garanteze împrumutul

acordat de bancă societății intimate prin înscrierea unei

ipoteci de rang I asupra imobilului proprietatea lor situat în Deva,

reclamanții renunțând la beneficiul de diviziune, discuțiune

și opoziție, ceea ce a antrenat răspunderea lor în solidar cu

împrumutatul și ceilalți

garanți.

Totodată,

instanța a confirmat dezlegarea fondului în sensul că

reclamanții nu sunt parte în contractul de împrumut, semnarea contractului

de către ei având numai scopul luării la cunoștință a

termenelor de rambursare a creditului care sunt opozabile giranților în

situația nerestituirii la scadența a

împrumutului.

Examinând

împrejurările de fapt pe care reclamanții le invocă în susținerea

dolului în raport și de dispozițiile art.

960 C

.

civ

.

instanța a conchis că în cauză nu este îndeplinită ipoteza

textului de lege, deoarece falsificarea semnăturilor unor garanți,

alții decât reclamanții, de către un terț, nu este de

natură să afecteze valabilitatea contractului de împrumut încheiat de

societatea comercială prin reprezentant legal și bancă.

Împotriva acestei

decizii, reclamanții au declarat recurs, solicitând modificarea

hotărârii în sensul admiterii apelului promovat împotriva sentinței

pronunțate de tribunal și pe fond admiterea acțiunii astfel cum

a fost

formulată.

Recurenții

și-au întemeiat recursul pe motivul de

nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct.

9

C

.

proc

.

civ

.

vizând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor

legale incidente în cauză.

În dezvoltarea

criticilor formulate recurenții au susținut că au calitatea de

părți în contractul de împrumut, pe care l-au semnat ca garanți,

în condițiile în care contractele de garanție și cauțiune

consimțite de ei fac parte integrantă din contractul de împrumut

și constituie împreună cu acesta un tot unitar.

Potrivit

recurenților, consimțământul lor la semnarea celor trei

contracte a fost viciat prin manoperele dolosive utilizate de T.M. și

T.F., care, în calitatea lor de persoane din conducerea societății

i-au asigurat că pentru împrumutul contractat de societate există

încă alte patru garanții valabile.

Or, au susținut

recurenții, în dosarul penal finalizat cu condamnarea lui T.F. pentru

înșelăciune, fals și uz de fals, s-a stabilit

vinovăția acestuia în falsificarea semnăturilor a doi dintre

giranți, ceea ce dovedește cu prisosință, în opinia

recurenților, existența dolului ca viciu de consimțământ de

natură să impună nulitatea absolută a contractului de

împrumut și a actelor accesorii, respectiv contractul de garanție nr.

527/3/2002 și contractul de cauțiune încheiat la aceeași

dată cu nr. 527/8/2002.(…)

Înalta Curte verificând

în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile

formulate a constatat că recursul declarat în cauză de

recurenții reclamanți este vădit nefondat pentru considerentele

ce urmează.

Cu titlu preliminar se

impun câteva observații cu privire la natura și raportul dintre

contractul de împrumut și contractele de cauțiune și

garanție imobiliară ce fac obiectul litigiului de față,

susținerile recurenților sub acest aspect fiind lipsite de claritate

și consecvență juridică în maniera în care califică

cele trei contracte ca fiind un tot unitar, iar pe de altă parte

solicită constatarea nulității și a celor două

contracte de garanție în baza principiului

accesorium

sequitur

principale.

Codul civil român

reglementează

fidejusiunea

sau cauțiunea în

Titlul XIV - art. 1652 și următoarele, dispoziții potrivit

cărora

fidejusiunea

este un contract accesoriu

consensual și unilateral prin care

fidejusorul

se obligă față de creditorul altei persoane să execute

obligația celui pe care o garantează, dacă acesta nu o va

executa la scadență.

Contractul de

fidejusiune

este accesoriu în raport de obligația

principală în vederea garantării căreia se încheie, din raportul

de

fidejusiune

se naște o singură

obligație a

fidejusorului

față de

creditor.

În ceea ce

privește efectele

fidejusiunii

trebuie distins

între categoriile de raporturi juridice la care dă naștere. În

raportul dintre fidejusor și creditor,

fidejusorul

poate să invoce excepții de ordin general ce decurg din contract, cu

privire la validitatea contractului sau întinderea garanției, dar nu poate

invoca excepții pur personale ale debitorului principal cum ar fi

nulitatea relativă a obligației principale pentru vicii de

consimțământ, după art.

1681 C

.

civ

.

Referitor la

ipotecă, art.

1746 C

.

civ

. o definește ca un drept real asupra

imobilelor afectate la plata unei obligații, prin urmare o garanție

imobiliară care se constituie în formele prevăzute de lege, și

care conferă creditorului dreptul de a se îndestula cu preferința din

vânzarea bunului afectat și de a-l urmări în mâinile oricărui

detentor.

Raportul juridic de

garanție născut din ipotecă este accesoriu față de

raportul juridic principal de obligație în legătură cu care s-a

constituit ipoteca.

Concluzionând pe acest

aspect legal, din pluralitatea de legături în materie de garanții

personale sau reale decurg următoarele consecințe și efecte

juridice în sensul că legătura principală a creditorului este cu

debitorul său din raportul juridic prin care s-a născut

obligația principală, iar legătura dintre creditor și

garant născută din contractele de garanție este o

legătură accesorie urmând soarta legăturii principale atât în

privința validității cât și a întinderii obligației.

În considerarea acestui

cadru legal, recurenții reclamanți au solicitat constatarea

nulității absolute a contractului principal, contractul de credit nr.

527 din 23 aprilie 2002 încheiat între B.C.R. și SC M.D.E. SRL prin care

banca acordă societății un împrumut de 1.600.000.000 lei vechi

în anumite condiții de tragere și rambursare, contract semnat și

de către recurenți în calitate de giranți, susținând

că nu și-ar fi asumat obligația de garanție a debitorului

în absența unor împrejurări pe care le califică manopere

dolosive exercitate de persoane din conducerea societății de

natură să le afecteze consimțământul.

Prin urmare,

recurenții pun în discuție consimțământul dat la încheierea

celor două contracte de garanție, respectiv obligațiile asumate

în această calitate de garanți personali și ipotecari ai

debitorului principal.

Prin contractul de

împrumut nr. 527/2002 s-au stabilit raporturile

obligaționale

principale între creditor și debitor, garantarea obligației

principale fiind reglementată prin cele două contracte de

garanție încheiate în condițiile legii între creditor și

garanți.

Astfel spus, semnarea

contractului de împrumut de către „giranți” nu are semnificația

unui consimțământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului

principal, ca o condiție intrinsecă de valabilitate a contractului de

împrumut, ci atestă numai obligația de garantare a împrumutului,

obligație asumată prin cele două contracte de garanție accesorii

față de contractul de împrumut.

Legăturile dintre

creditor, garanți și debitorul obligației principale, în sensul

raporturilor juridice născute cu privire la obligația principală

de restituire a împrumutului sunt reglementate prin contractele de garanție

personală și imobiliară consimțite de garanți.

În ce privește

valabilitatea celor două contracte de garanție, aceasta a fost

verificată și statuată pe cale judecătorească printr-o

hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, respectiv sentința

nr. 900/CA din 28 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Hunedoara,

prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții

din prezenta cauză având ca obiect anularea contractului de garanție

imobiliară nr. 527/2002 și a contractului de cauțiune nr. 527/8/2002

pentru viciu de consimțământ.

Cu alte cuvinte,

împrejurările pe care recurenții-reclamanți le invocă în

prezenta acțiune ca fiind constitutive de dol au fost cenzurate în

litigiul finalizat prin sentința nr. 900/2005, care a statuat că la

încheierea celor două contracte de garanție consimțământul

garanților nu a fost afectat de dol.

Așa fiind,

recurenții nu mai pot pune în discuție cele dezlegate cu putere de

lucru judecat sub aspectul consimțământului lor valabil la încheierea

celor două contracte de garanție.

Distinct de acestea,

Curtea subliniază că întreaga construcție juridică pe care

recurenții își fundamentează demersul lor judiciar, solicitând

nulitatea contractului de împrumut pentru vicierea consimțământului

lor dat în calitate de garanți, este o încercare de

eludare a celor statuate prin sentința

civilă nr. 900/2005, teza pe care o susțin în demonstrarea

nulității contractului de împrumut fiind eronată, în raport de

dispozițiile legale incidente mai sus menționate sub aspectul

efectelor

fidejusiunii

și ale ipotecii și

al raporturilor izvorâte din încheierea contractelor de garanție .

Altfel spus, chiar

și în ipoteza pe care încearcă să o acrediteze recurenții,

și făcând abstracție de existența sentinței nr.

900/2005, vicierea consimțământului garanților ca semnatari ai

contractului de împrumut, nu este de natură să conducă la

nulitatea împrumutului în ce privesc raporturile dintre creditor și

debitorul principal, ci are ca efect nulitatea garanțiilor constituite,

obligația principală rămânând pe deplin valabilă, dar

lipsită de garanții.

Pentru rațiunile mai sus

înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc

.

civ

., a respins prezentul

recurs ca nefondat.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-11-02
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3628/2010
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Reclamanții E.A. și E.E. au solicitat, prin acțiunea introductivă, înregistrată la data de 16 octombrie 2008 pe rolul Tribunalului Hunedoara, formulată în
ÎCCJ 2006-06-16
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 235/2006
încheierii contractului de garanție imobiliară”, deci se referă la încheierea unui singur contract de împrumut. Așa fiind, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 977 și 983 C. civ., privind interpretarea convențiilor, atunci când a val
ÎCCJ
0,92
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83497)
Contract de credit. Nulitate absolută Reclamanții au fost induși în eroare de pârâtă cu ocazia încheierii actelor de garanție imobiliară, crezând că semnează un act de garanție reală pentru calitatea de angajat și nu acte de garanție imobil
ÎCCJ
0,92
ÎCCJ, decizie (scj.ro #126150)
Contract de credit. Încheierea unui contract de garanție imobiliară. Lipsa incidenței dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în privința garanților Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte Index alfabetic : acțiune în constatare abuz de dr
ÎCCJ 2008-01-29
0,92
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 208/2008
cererea reclamanților întemeiată pe lipsa împuternicirii autentice date reprezentantului creditoarei la semnarea contractului, lipsa capacității de a contracta a creditoarei și lipsa consimțământului valabil exprimat al creditoarei la înche
Sursă