ÎCCJ, decizie (scj.ro #126150)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #126150) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract de credit. Încheierea unui contract de garanție imobiliară. Lipsa incidenței dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în privința garanților

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în constatare abuz de drept

-contract de împrumut

-clauză leonină

-consumator

-garanți

NCC, art. 1513, art. 1587 - urm.

Legea nr. 193/2000

O.G. nr. 21/1992

Legea nr. 86/2004

În conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000 și Legea nr. 86/2004, subiectele raportului juridic ce intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu și, pe de altă parte, consumatorul care achiziționează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de nu profesionist.

O persoană fizică, în calitate de garant al restituirii unui împrumut, nu are calitate de consumator în sensul Legii nr. 193/2000 pentru a putea invoca dispozițiile legale privind protecția consumatorilor, deoarece raportul juridic încheiat între aceasta și bancă, respectiv contractul de garanție imobiliară, este distinct de raportul juridic principal, născut în baza contractului de credit.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 763 din 10 martie 2015

Prin sentința nr. 2626 din 02.04.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. xx0/3/2012 – învestit ca urmare a declinării competenței materiale prin sentința civilă nr. 16904 din 24.11.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București – a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții SC D.S. SRL, prin lichidator judiciar G.I. I.P.U.R.L., B.O. și B.D., împotriva pârâtei R. Bank SA București.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții au solicitat să se constate abuzul de drept săvârșit de pârâtă în derularea contractului de credit cu descoperire de cont nr. 343 din 3 august 2006 și a actului adițional la acesta nr. 1 din 04.07.2007, cu consecința obligării pârâtei la restituirea către reclamanta SC D.S. SRL prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL a sumei de 425.00 lei încasată abuziv prin aplicarea dobânzii penalizatoare de 35%, obligarea la plata sumei de 2.804.000 euro în echivalent în lei și a dobânzii legale aferente cu titlu de despăgubiri pentru profitul nerealizat în urma blocării conturilor și a prejudiciilor morale și materiale cauzate. Reclamanții B.O. și B.D. au solicitat obligarea pârâtei la plata a câte 701.000 euro reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor materiale și morale provocate prin blocarea conturilor personale și executarea silită a bunurilor, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că între pârâta R. Bank SA, în calitate de împrumutător, și reclamanta SC D.S. SRL, în calitate de împrumutat, s-a încheiat contratul de credit anterior menționat, pentru acordarea unui credit în valoare de 150.000 lei cu scadența la data de 5 iulie 2007. Prin actul adițional nr. 1 din 4 iulie 2007, părțile au convenit prelungirea duratei contractului de credit până la data de 1 iulie 2008. Restituirea sumei împrumutate a fost garantată de reclamanții persoane fizice prin contractul de garanție imobiliară nr. 618 din 3 august 2006.

Instanța a înlăturat solicitările reclamanților privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la scadența și rata dobânzii și a comisioanelor, precum și a modificării clauzelor contractuale, diferenței de curs valutar și prelungirii duratei contractului, în legătură cu care s-a susținut, în esență, că pârâta a impus împrumutatului clauze preconstituite, abuzive și care creează băncii avantaje în detrimentul consumatorului cu motivarea că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 193/2000 deoarece raporturile juridice deduse judecății nu intră sub incidența acestui act normativ în considerarea calității de profesionist a reclamantei SC D.S. SRL și având în vedere faptul că reclamanții persoane fizice nu au calitatea de consumatori în contractele de garanție la care sunt parte.

Totodată, tribunalul a reținut că în speță nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1513 C. civ., deoarece interzicerea clauzei leonine este reglementată exclusiv în materia contractului de societate civilă, iar în speță se contestă clauzele unui contract bancar supus reglementării art. 1576 și urm. C. civ. și ale O.U.G. nr. 99/2006.

În aceste condiții, tribunalul a argumentat că scopul încheierii contractului de către reclamanta SC D.S. SRL a fost obținerea unei sume de bani destinate finanțării activității curente a societății, iar banca prestează acest serviciu financiar în scopul obținerii unui profit rezultat din dobânzi și comisioane, astfel că nu se poate reține lipsa cauzei sau existența unui scop ilicit, afirmațiile reclamanților nefiind susținute probatoriu. În egală măsură, și consimțământul reclamantei a fost expres manifestat, motiv pentru care în considerarea dispozițiilor art. 969 C. civ. și a caracterului obligatoriu al contractului, părțile sunt ținute de îndeplinirea obligațiilor asumate, situație în care nici declanșarea executării silite demarată de pârâtă, ca urmare a nerestituirii creditului în termenii conveniți, nu are caracterul unei conduite ilicite care să genereze obligația de reparare a prejudiciului pretins suferit de reclamanți.

Prin decizia nr. 317 din 13 mai 2014, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a anulat apelul formulat de reclamanții B.O. și B.D. și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D.S. SRL și însușit de lichidatorul judiciar BFJ C.G. SPRL.

În argumentarea deciziei pronunțate, instanța de apel a aplicat în privința apelului formulat de reclamanții persoane fizice sancțiunea anulării, prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 având în vedere că aceștia au declarat că nu înțeleg să achite taxa de timbru aferentă soluționării cererii.

În privința apelului declarat de reclamanta SC D.S. SRL prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL, instanța de apel a arătat că și în fața tribunalului reclamanta a făcut precizări pe tot parcursul litigiului, însă au fost avute în vedere doar aspectele invocate în termen legal astfel că nu a fost examinată în apel critica referitoare la îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei, cu motivarea că aceasta reprezintă un motiv nou care nu a fost supus analizei tribunalului.

În privința criticilor de nelegalitate care au vizat aspectele soluționate de prima instanță s-a reținut că starea de fapt și dispozițiile legale au fost corect aplicate de tribunal, care a reținut justificat că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directivei CE/93/2013, ale Legii nr. 286/2004, precum și cele care reglementează contractul de societate, dispoziții legale corect înlăturate prin hotărârea primei instanțe, raportat la calitatea părților și obiectul litigiului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții SC D.S. SRL, prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL, societate în insolvență, prin lichidator BFJ C.G., B.O. și B.D., printr-o cerere comună, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenții invocă faptul că în mod greșit prima instanță a reținut că cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, denaturând astfel cauza supusă judecății, când în realitate s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, astfel cum s-a precizat prin concluziile scrise, depuse la prima instanță.

De altfel, deși instanța de apel constată că este întemeiată critica împotriva soluției primei instanțe, printr-o motivare contradictorie reia argumentele tribunalului și respinge apelul.

Interpretând greșit actul juridic dedus judecății, arată recurenții că, ambele instanțe au analizat greșit abuzul de drept prin prisma clauzelor abuzive, deși enumerarea acestora a avut drept scop evidențierea abuzului săvârșit de pârâtă, care, favorizată de aceste clauze, în calitatea sa de creditor, a procedat în mod arbitrar și abuziv refuzând prelungirea contractului de credit, trecerea la restanță fără un motiv justificat și punerea în executare silită a contractului, săvârșind astfel un abuz de drept sancționat de dispozițiile art. 723 C. proc. civ.

Invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ. recurenții au susținut că decizia pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii pentru că niciuna dintre instanțe nu și-a exercitat rolul activ pentru a constata că săvârșirea unui abuz de drept este de natură delictuală, astfel că, chiar dacă în cererea introductivă nu au fost indicate dispozițiile art. 998 C. civ., instanțele erau obligate să facă aplicarea acestor dispoziții legale, invocate de altfel prin concluziile scrise, având în vedere și faptul că pârâta nu a contestat producerea unui prejudiciu, ci doar cuantumul despăgubirilor.

Instanța de apel a aplicat greșit legea și în privința cererii de scutire de taxă de timbru a apelanților persoane fizice cu toate că aceștia au prezentat dovezi din care rezulta starea financiară precară și imposibilitatea achitării taxei judiciare de timbru.

Intimata R. Bank SA București, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor și dispozițiilor legale anterior invocate, Înalta Curte a constatat că este nefondat.

Astfel, în privința criticii invocate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se va reține că prin decizia recurată s-a argumentat că în speță nu sunt incidente dispozițiile din Legea consumatorului și cele care reglementează contractul de societate, ceea ce nu poate duce la concluzia că instanța trebuia să stabilească existența unei răspunderi civile delictuale, cum eronat susțin recurenții. În alți termeni, decizia a cărei modificare se solicită prezintă, în conformitate cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentele de fapt și de drept care au determinat pronunțarea soluției, motiv pentru care nu se poate reține nelegalitatea hotărârii, critica recurenților urmând a fi înlăturată.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății prin schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia este de asemenea nefondat în condițiile în care, în realitate, prin criticile formulate recurenții invocă faptul că în speță trebuia antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, motiv pentru care această critică urmează a fi analizată din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel reîncadrată, critica este în egală măsură nefondată pentru că, așa cum corect s-a reținut prin decizia recurată, prima instanță, raportat la motivarea acțiunii și precizările reclamanților a reținut că aceștia au invocat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de împrumut și, respectiv, existența unor clauze leonine în sensul art. 1513 C. civ.

Sub acest aspect, în mod corect s-a reținut prin hotărârile anterioare că raportul juridic dedus judecății nu este supus reglementării legale privind protecția consumatorilor, indicând în acest sens Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, Legea nr. 286/2004, Legea nr. 363/2007 și O.G nr. 21/1992, în considerarea faptului că reclamanta SC D.S. SRL este un profesionist, iar suma împrumutată a fost destinată finanțării activității economice curente, motiv pentru care nu se poate prevala de dispozițiile legale edictate în scopul protejării persoanelor fizice care acționează în afara activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale de împrumut.

Prin urmare, nici reclamanții persoane fizice, în calitate de garanți, nu au calitate de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000, astfel nu pot invoca dispozițiile legale privind protecția consumatorilor, deoarece raportul juridic încheiat între aceștia și pârâtă este distinct de raportul juridic principal, născut în baza contractului de credit.

În aceste condiții s-a argumentat corect că nu pot fi considerate nule și fără efecte juridice clauzele contractului de credit considerate de reclamantă ca fiind contrare normelor legale privind protecția consumatorilor.

În egală măsură, în privința art. 1513 C. civ. a apreciat că aceste dispoziții legale nu sunt incidente speței deoarece interzicerea clauzei leoniene vizează exclusiv contractul de societate civilă, aplicarea prevederii legale neputând fi extinsă și asupra contractului de credit bancar supus reglementării art. 1587 și urm. C. civ. și ale O.U.G. nr. 99/2006.

Este real că prin concluziile scrise depuse la acordarea cuvântului pe fond, reclamanții au arătat că solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, însă acest temei nu a fost pus în discuția contradictorie a părților, având în vedere momentul procesual la care a fost invocat. De altfel, în această privință, prin decizia recurată, s-a arătat că atât în fața primei instanțe pe tot parcursul soluționării cauzei reclamanții au făcut precizări, iar prin motivele de apel au fost invocate aspecte noi, inclusiv răspunderea civilă delictuală care nu a fost însă examinată prin sentința atacată.

În această privință, în mod corect instanța de apel, verificându-și limitele învestirii nu a examinat criticile referitoare la aplicarea greșită a art. 998-999 C. civ., deoarece, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot face cereri noi. Invocarea unui nou temei de drept, respectiv răspunderea civilă delictuală, reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată astfel încât nu era posibilă analizarea acesteia direct în apel în condițiile în care, astfel cum s-a menționat, nu a făcut obiectul cercetării în fața primei instanțe.

Prin urmare, sunt lipsite de relevanță susținerile referitoare la recunoașterea prejudiciului - ca element al răspunderii civile delictuale - de către pârâtă, speța neputând fi analizată

omisso medio,

din perspectiva dispozițiilor art. 998-999 C. civ.

În egală măsură, nu se poate reține nici nelegalitatea deciziei în privința modului de soluționare de către instanța de apel a cererii de ajutor public judiciar formulată de apelanții persoane fizice B.O. și B.D. în considerarea faptului că prin încheierea din 11 martie 2014 instanța de apel a respins cererea acestora de scutire de la plata taxei de timbru, iar cererea de reexaminare formulată de apelanți a fost respinsă prin încheierea din 9 aprilie 2014 în conformitate cu art. 16 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar.

Potrivit art. 15 alin. (3) din același act normativ, cererea de reexaminare se soluționează prin încheiere irevocabilă, astfel încât, în considerarea caracterului irevocabil al încheierii, rezultă că nu pot fi reluate în recurs criticile referitoare la modul de soluționare a cererii de scutire de taxă de timbru.

În conformitate cu art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008, asupra cererii de ajutor public instanța se pronunță fără citarea părților prin încheiere, care în ipoteza respingerii cererii poate fi atacată cu cerere de reexaminare în termen de 5 zile.

Cererea de reexaminare se soluționează prin încheiere irevocabilă conform alin. (3) al aceluiași articol.

Prin urmare, întrucât recurenții-reclamanți persoane fizice au uzat de căile de atac prevăzute de ordonanță, rezultă că această critică nu mai poate fi reluată în prezenta cale de atac.

În consecință, recursul reclamanților este nefondat și a fost respins ca atare, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

§ Cauze similare