ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2493/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta S.C. a sesizat Tribunalul

Hunedoara cu o acțiune prin care a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta

B.C.R. SA Sucursala Județeană Hunedoara să se constate nulitatea absolută a

contractului de cauțiune nr. 1154/4 din 21 septembrie 2000 pentru lipsă de obiect

și de cauză iar în subsidiar să se constate că acest contract, intitulat de

cauțiune, este în realitate o confirmare a unui contract de garanție

imobiliară.

În susținerea cererii, reclamanta a arătat

că pentru creditul acordat de pârâtă societății A.I. SRL Petroșani, restituirea

împrumutului a fost garantată conform art. 15 din contract, printre aceste

garanții fiind enumerată și cea prevăzută în contractul de cauțiune nr. 1154/4

din 21 septembrie 2000. Potrivit reclamantei singura garanție care formează

obiectul contractului menționat este ipoteca instituită pentru un imobil așa încât

acesta nu poate să producă efectele unui contract de cauțiune, ci cel mult o

confirmare a unui contract de garanție imobiliară, pentru rest contractul fiind

lipsit de obiect și cauză.

Sentința nr. 6036/CA/2006 pronunțată

de Secția comercială și de contencios administrativ.

Instanța de fond, după examinarea probelor

aflate la dosar și a susținerilor părților a soluționat mai întâi excepția

autorității lucrului judecat invocat de pârâtă în raport de judecata finalizată

într-un alt dosar prin sentința nr. 5043/2005 a Judecătoriei Deva, și a

stabilit că nu sunt îndeplinite condițiile art. 166 C. proc. civ., obiectul

cererii celor două acțiuni fiind, potrivit tribunalului, diferit.

Pe fond, din analiza contractului nr. 1154/4

din 21 septembrie 2001, s-a stabilit că prin pct. 1, reclamanta și-a asumat calitatea

de fidejusor (cauționar) obligându-se să garanteze în favoarea pârâtei creditul

în sumă de 170.000 lei, precum și dobânzile aferente creditului acordat de

bancă, debitoarei SC A.I. SRL Petroșani.

Citând și dispozițiile art. 977 C.

civ., art. 1652 și art. 1718 C. civ., tribunalul a ajuns la concluzia că nu

sunt motive de nulitate absolută a contractului nr. 1154 din 21 septembrie 2000

și, ca urmare, a statuat că acesta produce efectele unei garanții personale.

Sentința Tribunalului Hunedoara a fost

confirmată de Curtea de Apel Alba Iulia urmare respingerii apelului declarat de

reclamanta S.C.

Decizia nr. 79/A/2007 a Curții de Apel

Alba Iulia.

Criticile aduse sentinței nr. 6037/CA/2006

au vizat „greșita apreciere a situației de fapt ca urmare a interpretării

greșite a obiectului contractului supus spre analiză pentru pronunțarea asupra

nulității absolute. Potrivit apelantei prin contractul de cauțiune s-a

constituit o garanție imobiliară și nu o garanție personală.

După examinarea sentinței prin prisma

acestor critici, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe și

respingând apelul a apreciat că prin contractul nr. 1154/4 din 21 septembrie

2000, apelanta s-a obligat personal să garanteze în solidar cu împrumutatul

rambursarea creditului renunțând la beneficiul de diviziune și de discuțiune.

S-a mai reținut și faptul că reclamanta a fost de acord cu executarea garanției

personale în baza contractului de credit care constituie titlu executoriu.

Recursul reclamantei S.C.

Motivele invocate:

Împotriva deciziei nr. 79/A/2007

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta S.C. prin

care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În argumentarea acestui motiv a adus două

critici:

- Instanțele au interpretat greșit

dispozițiile art. 962, 964, 966 și 1652 C. civ., întrucât din conținutul

contractului nr. 1154/4 din 21 septembrie 2000 se putea observa că s-a stipulat

în mod expres faptul că garanția care s-a constituit privește doar apartamentul

proprietate personală, garanție distinctă de asumarea unei cauțiuni. Din moment

ce contractul de ipotecă asupra apartamentului era încheiat, potrivit

recurentei, contractul de cauțiune era lipsit de cauză.

- Instanțele au interpretat greșit

prevederile art. 977 C. civ., întrucât în interpretarea contractului a pornit de

la denumirea acestuia și nu de la conținutul său.

Intenția comună a părților, conform

susținerii recurentei, era evidentă dacă s-ar fi făcut o analiză a obligațiilor

asumate. Din această analiză s-ar fi putut constata faptul că recurenta nu a

înțeles să garanteze împrumutul cu întreaga sa avere iar îndoiala asupra

obligațiilor asumate, interpretarea convenției, cu alte cuvinte, trebuia să se

facă în favoarea celui care s-a obligat. În acest sens a citat dispozițiile art.

983 C. civ., pe care recurenta le-a considerat încălcate de cele două instanțe

care s-au pronunțat anterior.

Față de motivul invocat și de

argumentele aduse în sprijinul lor, recurenta a solicitat modificarea

soluțiilor atacate și în fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Intimata prin întâmpinarea la recurs a

combătut argumentele recurentei, apreciind că nu sunt motive de nulitate

absolută a contractului de cauțiune întrucât clauzele stipulate sunt clare

astfel că, în opinia sa, au fost respectate prevederile art. 978, 979, 1652 și

1660 C. civ.

Recursul este nefondat.

În fața Înaltei Curți a fost adusă în

examinare în cadrul motivului prevăzut de art. 304 C. proc. civ., cea de-a doua

teză a punctului 9 care se referă la „aplicarea greșită a legii”. Din conținutul

recursului rezultă că s-au pus în discuție două dispoziții legale, art. 977 și

983 C. civ., care se referă la regulile generale de interpretare a

contractelor, aplicabile și în cazul contractului de cauțiune dedus spre

analiză în această speță.

În adevăr, art. 977 C. civ.,

stabilește că „interpretarea contractelor se face după intenția comună a

părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Prin prisma

acestor prevederi s-a reproșat instanței de apel că a avut în vedere denumirea

contractului și nu conținutul lui din care s-ar fi observat că în realitate s-a

garantat creditul cu apartamentul proprietate personală al recurentei,

convenția respectivă prin conținutul clauzelor sale neavând caracterul unei

garanții personale.

Distinct de faptul că recurenta aduce

argumente cel puțin contradictorii în sprijinul susținerilor sale, câtă vreme așa

cum afirmă în recurs, „era deja încheiat contract de ipotecă în favoarea

B.C.R.”, iar acest contract viza apartamentul în discuție, critica se dovedește

nefondată.

Pe acest aspect al interpretării

clauzelor contractului de garanție (cauțiune) supus spre analiză pentru motivul

lipsei de obiect și de cauză, se poate observa că instanțele au pornit de la

analiza obligațiilor asumate, de recurentă, iar calificarea contractului nr. 1154/4

din 21 septembrie 2000 ca fiind distinct de contractul de ipotecă se încadrează

în reglementările prevăzute de art. 1652 C. civ., fiind evident că în discuție este

o garanție personală.

Având în vedere conținutul

contractului, instanțele anterioare au dat prioritate voinței reale în

conformitate cu art. 977 C. civ., așa încât aceste prevederi nu au fost încălcate.

Această concluzie se bazează tocmai pe faptul că instanțele au observat

legătură dintre voința reală și voința juridică astfel cum aceasta din urmă

este delimitată prin noțiunea de cauză a actului juridic. Cu alte cuvinte,

principiul de interpretare a contractelor conform căruia trebuie să se acorde

prioritate voinței reale și nu sensului literal al cuvintelor, invocat în alți

termeni în argumentarea recursului, a fost respectat.

Cea de-a doua dispoziție legală pusă

în discuție de recurentă, art. 983 C. civ., vizează o regulă specială de

interpretare a clauzelor contractului.

Se poate observa că dispozițiile art. 983

C. civ., se referă la situația „când există îndoială” asupra convenției, or, în

speță, clauzele contractului interpretate unele prin altele au înlăturat

îndoiala ele nefiind primitoare de mai multe înțelesuri.

În consecință și această critică este

nefondată în condițiile în care s-a demonstrat că garanția la care se referă

contractul nr. 1154/4 din 21 septembrie 2000 este una personală și nu o

confirmare a unui contract de garanție imobiliară.

Din acest punct de vedere tot corect

s-a făcut aplicarea art. 1652 C. civ., obiectul contractului de cauțiune constituindu-l

garantarea unei obligații către creditor prin asumarea îndeplinirii obligației

pe care debitorul nu o îndeplinește.

În fine, celelalte dispoziții legale

menționate ca fiind încălcate nu vor fi analizate întrucât nu au fost

argumentate. Art. 302

1

lit. c) instituie o obligație de argumentare „în

fapt și în drept” a problemelor de nelegalitate care pot fi invocate, în

recurs, aceste dispoziții nefiind respectate în totalitate de recurentă. În

fine, recurenta reclamantă nu a observat că a declanșat o cale de atac extraordinară

în care se analizează numai motivele de nelegalitate și că nu este suficient să

se afirme că instanțele au încălcat anumite dispoziții legale.

Așa fiind, față de cele ce preced,

conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta S.C., împotriva deciziei nr. 79/ A din 26 octombrie 2007, pronunțată

de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

septembrie 2008.