ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 842/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 842/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

30 septembrie 2008, reclamanta S.R.R. a solicitat anularea parțială a

procesului-verbal de constatare încheiat la 30 aprilie 2008 de pârâta Curtea de

Conturi a României referitor la controlul realizat în perioada ianuarie-aprilie

2008 cu privire la calitatea gestiunii economico-financiare a patrimoniului

pentru exercițiul financiar 2007, precum și cu privire la modul de

îndeplinire a dispozițiilor transmise prin adresa nr. 19218/I.Ș. din 10

mai 2006.

Reclamanta a invocat ca prime cauze de

nelegalitate nemotivarea în fapt și în drept a obligației stabilite

în sarcina sa pentru recuperarea unor pretinse prejudicii și

necompetența pârâtei pentru realizarea controlului, recunoscută

implicit de aceasta prin sesizarea ulterioară a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a stabili

dacă sunt întrunite condițiile necesare pentru angajarea

răspunderii civile sau penale.

Concluziile de la capitolul IV al actului

de control au fost criticate de reclamantă, care a arătat că a

încasat în mod legal veniturile din închirierea sălii „Mihail Jora”, fiind

îndreptățită să utilizeze veniturile realizate din

închirieri pentru realizarea obiectului său de activitate, conform

dispozițiilor art. 37-38 din Legea nr. 41/1994 și art. 12 alin. (3)

din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce privește capitolul VI

pct. 1 din actul de control, s-a arătat că salariul

președintelui director general al Societății Române de

Radiodifuziune a fost calculat în raport de salariul mediu al instituției,

iar activitatea managerilor se desfășoară în aceleași

condiții cu restul personalului, care beneficiază și de alte

sporuri permanente, astfel că sunt eronate constatările pârâtei, cu

atât mai mult cu cât nu s-a stabilit dacă s-au produs prejudicii și

care sunt persoanele responsabile de producerea acestora.

Reclamanta a solicitat și anularea

pct. II al capitolului VI din actul atacat, arătând că plata

efectuată către Uniunea Europeană de Radio și Televiziune este

legală în raport de dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr.

41/1994, față de calitatea sa de membru al uniunii, față de

includerea în bugetul de stat a sumelor privind plata sumelor respective

și față de precizarea trimisă prin scrisoarea nr. 359/1999

a Comisiei pentru cultură, artă și mijloace de informare în

masă a Camerei Deputaților.

Neregulile constatate la capitolul VII

lit. a), lit. b), lit. f) și lit. g) din actul de control au fost

criticate, cu motivarea că nu există temei legal pentru

obligația de a se vira la bugetul de stat veniturile din chirii, că

veniturile încasate de cinci membri ai consiliului de administrație sunt

asimilate salariilor, iar cheltuielile efectuate pentru deplasările

externe ale unor membri ai consiliului de administrație și pentru deplasarea

la Paris a 112 persoane au fost corect stabilite, fiind cuprinse în bugetul

aprobat pentru anii respectivi.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat

sentința civilă nr. 2176 din 26 mai 2009, prin care a admis în parte

acțiunea, a anulat Capitolul VI pct. II și Capitolul VII pct. b din

procesul-verbal de constatare încheiat la 30 aprilie 2008 de pârâta Curtea de

Conturi a României, respingând acțiunea cu privire la celelalte capitole

ale actului de control.

Competența inspectorilor Curții

de Conturi pentru efectuarea controlului a fost constatată de

instanța de fond în raport de prevederile Legii nr. 94/1992,

reținându-se că sesizarea organelor de cercetare penală este

numai rezultatul lipsei de specialitate și de competență pentru

stabilirea răspunderii penale.

Cererea de anulare a obligației de

plată stabilită la capitolul IV din actul de control a fost

respinsă în raport de dispozițiile art. 37 alin. (2) din Legea nr.

41/1994 și art. 16 din Legea nr. 213/1998, republicată,

constatându-se că sala de spectacole „Mihail Jora” nu se află în

proprietatea reclamantei, care având numai un drept de administrare,

datorează bugetului de stat veniturile realizate din închirierea spațiului

respectiv.

De asemenea, a fost respinsă cererea

de anulare a pct. I din capitolul VI al actului de control, considerându-se că

este nelegală calcularea salariilor președintelui și managerilor

societății reclamante în raport de un alt salariu decât salariul de

bază mediu pe instituție, indiferent de condițiile în care își

desfășoară activitatea persoanele respective.

Instanța de fond a anulat pct. II

din capitolul VI al actului de control în privința cotizației

achitată către Uniunea Europeană de Radio și Televiziune ,

reținând că dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 41/1994

reglementează posibilitatea achitării cotizațiilor cuvenite

organizațiilor guvernamentale la care reclamanta este parte.

Constatările de la lit. a) și b)

ale capitolului VII au fost menținute pentru considerentele expuse

anterior cu privire la obligația reclamantei de a vira la bugetul de stat

suma de 18.089,10, reprezentând venituri din chirii, cu dobânda de întârziere

și cu privire la drepturile bănești în sumă de 69.814,80

acordare în mod nelegal membrilor consiliului de administrație.

Instanța de fond a considerat că în mod legal reclamanta a dispus ca

din acest debit să fie recuperată numai suma de 6.344 lei, întrucât

pentru diferența de sumă s-a prescris dreptul la acțiune,

potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Au fost menținute și constatările

de la capitolul VIII lit. f) și g) din actul de control, pentru că

deplasarea în străinătate a membrilor consiliului de

administrație s-a efectuat cu încălcarea prevederilor H.G. nr.

518/1995, în condițiile în care nu a existat o convenție civilă,

iar costurile suportate cu ocazia unor turnee la Paris – Viena – Bratislava în perioada 1-6 noiembrie 2004 și la Paris în perioada 22-24 noiembrie 2004 nu s-au justificat pentru acele persoane care nu aveau

raporturi contractuale cu societatea reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta, solicitând modificarea în

parte a hotărârii atacate în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9

și art. 304/1 C. proc. civ.

Recurenta S.R.R. a solicitat admiterea

recursului său și modificarea sentinței instanței de fond,

în sensul admiterii tuturor cererilor din acțiune și pe cale de

consecință, să fie anulate și capitolul IV, capitolul VI

pct. 1, capitolul VII lit. a), lit. b), lit. f) și lit. g) din

procesul-verbal de constatare întocmit la 30 aprilie 2008 de controlorii

financiari din cadrul Curții de Conturi.

În primul motiv de recurs,

recurenta-reclamantă a criticat concluzia instanței de fond privind

legalitatea actului de control în privința obligației sale de a vira

la bugetul de stat veniturile realizate din închirierea sălii de

spectacole „Mihail Jora” în cursul anului 2007.

S-a susținut că soluția

dată de prima instanță este rezultatul unei greșite interpretări

și aplicări a prevederilor art. 37-38 din Legea nr. 41/1994 și

art. 12 alin. (3), art. 14 și art. 16 din Legea nr. 213/1998, deoarece nu

a fost avut în vedere dreptul de administrare deținut de societatea recurentă

asupra sălii de spectacole în baza reglementării speciale

cuprinsă în legea sa de organizare, prin derogare de la dreptul comun al

proprietății publice.

Recurenta a invocat ca argument pentru

exonerarea sa de obligația de plată includerea veniturilor din chirii

în bugetul anual de venituri și cheltuieli al societății,

arătând că în privința altor cheltuieli cu același regim

juridic și anume, cotizația EBU, instanța de fond a

pronunțat o soluție diferită, considerând că

plățile au fost legal efectuate.

Și în ipoteza aplicării

prevederilor Legii nr. 213/1998, recurenta a arătat că trebuia să

beneficieze de minimum 20% din veniturile realizate din închiriere, opinie care

a fost împărtășită și de Comisia juridică, de

numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului,

astfel cum rezultă din scrisoarea nr. XIX/289/2008, depusă la dosarul

cauzei.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs,

s-a susținut că în mod greșit a fost menținut actul de

control cu privire la calculul drepturilor salariale de care pot beneficia

președintele – director general și managerii din cadrul S.R.R. și

s-a arătat că instanța de fond nu a reținut incidența

în cauză a Legii nr. 124/1998, care nu cuprinde nici o distincție în

privința modului de stabilire a salariului față de salariul

mediu brut sau de salariul mediu pe instituție.

Recurenta a considerat că

instanța de fond a aplicat greșit acte normative anterioare acestei

legi și anume Legea nr. 41/1994 și Ordinul nr. 234/1998 emis de

Președintele Societății Române de Radiodifuziune și nu a observat

că noua reglementare și contractele colective de muncă încheiate

la nivelul Societății Române de Radiodifuziune au recunoscut tuturor

salariaților, indiferent de natura funcției ocupate - de conducere sau

de execuție, dreptul de a primi sporurile specifice.

În cel de-al treilea motiv de recurs, societatea

recurentă a arătat că în mod greșit au fost înlăturate

criticile aduse actului de control referitoare la constatările privind

modul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi prin

adresa nr. 19218/I.Ș. din 10 mai 2006.

Recurenta a învederat că aceste

constatări nu puteau fi în principiu valorificate, întrucât în actul de

control nu au fost indicate normele legale, motivele de fapt și de drept

și cuantumul prejudiciilor invocate. Din acest motiv, s-a considerat

că nu poate fi reținută culpa recurentei pentru neaducerea la

îndeplinire a unor dispoziții, care în mod obiectiv nu pot fi îndeplinite,

sens în care au și decis instanțele de judecată.

Pentru considerentele expuse în primele

două motive de recurs au fost reiterate argumentele de fapt și de

drept invocate cu privire la nelegalitatea constatărilor Curții de

Conturi referitoare la veniturile realizate din închirierea sălii de

spectacole „Mihail Jora” și la drepturile bănești încasate de

președintele-director general și de membrii consiliului de

administrație al S.R.R.

În privința constatărilor de la

capitolul VII lit. f) și lit. g) din actul de control , societatea

recurentă a susținut că instanța de fond a apreciat eronat

ca fiind dovedit un prejudiciu în sumă de 17.674,50 lei cauzat de

deplasarea în străinătate a unor membri din consiliul de administrație,

precum și un prejudiciu în sumă de 40.769,7 lei pentru locurile de

cazare plătite cu ocazia concertelor Orchestrei Naționale Radio pentru

susținerea unor turnee la Paris-Viena-Bratislava și respectiv la Paris, în perioadele 1-6 noiembrie 2004 și 22-24 noiembrie 2004.

În ultimul motiv de recurs, societatea

recurentă a arătat că întregul act de control este lovit de

nulitate, întrucât Curtea de Conturi nu mai avea abilitarea legală de a

întocmi acte de constatare, ca urmare a efectuării controlului și

nici să dispună luarea unor măsuri.

În dezvoltarea acestei critici, s-a

învederat că legislația în vigoare nu mai conține norme cu

privire la organizarea și funcționarea Curții de Conturi,

deoarece Legea nr. 94/1992 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 43/2006, iar

abrogarea unui act normativ are un caracter definitiv, cu excepția ordonanțelor

care au prevăzut norme de abrogare și care au fost respinse prin lege

de Parlament conform prevederilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Cum O.U.G. nr. 43/2006 a fost

declarată neconstituțională prin decizia nr. 544/2006 a

Curții Constituționale, dar nu a fost respinsă prin lege de

Parlament, recurenta-reclamantă a considerat că Legea nr. 94/1992 a

fost definitiv abrogată, nefiind permisă repunerea în vigoare a reglementării

sale.

Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a

României a solicitat ca în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304/1/ C. proc.

civ., să fie modificată în tot sentința recurată, în sensul

respingerii cererilor formulate de reclamantă, pe cale de excepție,

ca inadmisibile, iar pe fondul cauzei, ca neîntemeiate și nelegale, urmând

a fi menținut procesul-verbal de control întocmit de reprezentanții

săi la 30 aprilie 2008.

În primul motiv de recurs, s-a

susținut că sentința instanței de fond a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 140

din Constituția României, revizuită, art. 16 alin. (1), art. 18 lit.

d), art. 31 alin. (2), art. 94 și art. 95 alin. (1) din Legea nr. 94/1992,

republicată, texte de lege în vigoare la data introducerii acțiunii.

Recurenta-pârâtă a arătat

că în mod greșit instanța de fond a procedat la reținerea

și judecarea litigiului pe fond, calificând actul atacat ca fiind un act

administrativ supus cenzurii instanței de contencios administrativ,

deși procesul-verbal încheiat la 30 aprilie 2008 nu este un act

administrativ, chiar dacă a fost emis de o autoritate publică,

întrucât prin acest act nu se nasc, nu se modifică sau nu se sting raporturi

juridice și prin urmare, nu poate fi cenzurat pe calea contenciosului

administrativ.

În acest sens, s-a precizat că

procesul-verbal de constatare a stabilit abaterile financiare și faptele

cauzatoare de principii, indicând persoanele cu atribuții în întocmirea,

verificarea și aprobarea documentației, fără a stabili

însă și răspunderi. Pe cale de consecință,

recurenta-pârâtă a considerat că procesul–verbal de constatare

contestat nu conține dispoziții date pentru înlăturarea

neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă, conform art. 94

din Legea nr. 94/1992 și nu poate produce nici un fel de consecințe,

întrucât aceeași lege a prevăzut la art. 95 că măsurile se

iau prin decizie emisă de președintele Secției de control

financiar ulterior sau, după caz, de directorul direcției de control

financiar ulterior a camerei de conturi județene și împotriva acestei

decizii partea interesată poate face întâmpinare.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs a

fost criticată soluția de anulare a capitolului VII pct. II al

procesului-verbal de constatare, cu motivarea că instanța de fond a

aplicat greșit legea, fără a observa că Legea nr. 41/1994

și O.G. nr. 41/1994 nu au conferit societății intimate dreptul

de a uza de sume destinate prin bugetul de stat pentru a plăti

cotizația de membru la organisme internaționale neguvernamentale.

Recurenta-pârâtă a arătat

că documentele prezentate echipei de control nu pot constitui temei pentru

ordonanțarea și plata din bugetul de stat a sumelor reprezentând aceste

cotizații, fiind necesar un cadru juridic pentru efectuarea

operațiunilor respective, astfel că intimata trebuia să

întreprindă demersuri pentru ca Guvernul României să aprobe reprezentarea

României la organismele de profil de către S.R.R. și să

obțină dreptul de a achita cotizația de membru.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304/1 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate pentru

următoarele considerente:

Procesul-verbal de constatare din 30

aprilie 2008 a fost întocmit de Curtea de Conturi a României, secția de control

financiar ulterior, ca urmare a verificării la S.R.R. a modului de aducere

la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi prin adresa nr.

19218/I.Ș. din 10 mai 2006, precum și a calității gestiunii

economico financiare și a modului de administrare a patrimoniului public

și privat al statului pentru exercițiul financiar al anului 2007.

În capitolul IV și în capitolul VII

lit. a) din actul atacat s-a constatat că S.R.R. nu a adus la îndeplinire

măsurile dispuse de Curtea de Conturi a României cu ocazia controlului precedent

și transmise cu adresa nr. 19218/I.Ș. din 10 mai 2006 cu privire la

execuția veniturilor bugetului de stat pentru închirierea unor spații

disponibile, proprietate de stat.

Organele Curții de Conturi au

constatat abaterea societății reclamante de a fi închiriat Sala Radio

„Mihail Jora”, aflată în proprietatea statului, fără a avea aprobarea

printr-o hotărâre a Guvernului, reținând integral veniturile realizate,

ca venituri din exploatare.

Neaducerea la îndeplinire a celor

constatate cu privire la veniturile obținute la S.R.R. din chirii în

perioada 2006-2007 a prejudiciat bugetul de stat, stabilindu-se obligația

de plată pentru suma de 18.089,10 lei.

Instanța de fond a menținut

corect actul de control în privința abaterii referitoare la realizarea

veniturilor cuvenite bugetului de stat, deoarece societatea reclamantă nu

este proprietara bunului închiriat, astfel că nu este

îndreptățită să rețină integral veniturile

realizate din chirii, cum neîntemeiat a susținut în recurs.

Sala de concerte „Mihail Jora” face parte

din proprietatea publică a statului, iar S.R.R. are un drept de

administrare acordat prin actul său de organizare și

funcționare, Legea nr. 41/1994.

Regimul juridic al veniturilor

obținute din închirierea bunurilor proprietate publică a statului

este prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

conform cărora sumele respective se fac venit la bugetul de stat.

Legea nr. 41/1994 nu prevede nici o

derogare de la regimul juridic al proprietății publice reglementat de

Legea nr. 213/1998, aplicată în mod corect prin actul de control dedus

judecății.

Față de acest temei juridic al

măsurii de virare la bugetul statului a veniturilor realizate din chirii,

nu poate fi reținută susținerea societății recurente

că instanța de fond a pronunțat o soluție diferită în

privința cotizației EBU, dat fiind că în cazul acesteia au fost

avute în vedere și aplicate alte acte normative.

De asemenea, nu poate fi

reținută apărarea întemeiată pe dispozițiile art. 16

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că titularul dreptului

de administrare are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între

20-50%, deoarece închirierea efectuată de societatea recurentă nu a

fost aprobată în condițiile prevăzute de alin. (1) din

același text de lege, printr-o hotărâre a Guvernului, care să

stabilească și cota-parte cuvenită din chirie.

Contrar susținerii

recurentei-reclamante, instanța de fond a analizat conținutul

scrisorii nr. XIX/289/2008 a Comisiei juridice, de numiri, disciplină,

imunități și validări a Senatului, constatând lipsa de

forța juridică a acestui înscris, care nu poate constitui temei de anulare

a obligației fiscale, reprezentând veniturile realizate din chirii și

dobânda legală pentru nevirarea lor la termen.

Societatea recurentă a criticat

neîntemeiat și soluția de menținere a capitolului VI pct. I

și a capitolului VII lit. b) din actul de control în privința

abaterilor referitoare la angajarea și efectuarea cheltuielilor cu

salariile personalului cu funcții de conducere.

Instanța de fond a constatat

judicios că salariul de bază mediu pe instituție, avut în vedere

la calculul acestor drepturi bănești a fost nelegal stabilit, prin

includerea unor adaosuri de natura sporurilor permanente înscrise în contractul

colectiv de muncă (spor condiții grele, spor de

confidențialitate, spor de complexitate, spor de gestiune, spor de vechime).

Criticile aduse acestei soluții

depășesc apărările formulate prin cererea de chemare în

judecată, prin care nu au fost invocate dispozițiile Legii nr.

41/1994 și ale Legii nr. 124/1998.

De altfel, prevederile acestor acte

normative nu confirmă susținerile recurentei-reclamante privind determinarea

corectă a drepturilor salariale pentru personalul cu funcții de

conducere, în condițiile în care nu a fost modificat sau anulat Ordinul

nr. 234/1998 al Președintelui Societății Române de

Radiodifuziune, prin care s-a aprobat stabilirea acestor drepturi în raport de

salariul de bază mediu pe instituție, care nu conține sporurile permanente

menționate anterior.

De asemenea, instanța de fond a

constatat judicios legalitatea actului de control pentru abaterea

societății-recurente de a fi încălcat prevederile art. 23 alin.

(3) din Legea nr. 41/1994, prin acordarea către 5 membri ai consiliului de

administrație, care nu aveau și calitatea de angajați ai Societății

Române de Radiodifuziune, a unor prime și stimulente din fondul de

participare la profit, la care nu aveau dreptul.

Cel de-al treilea motiv de recurs invocat

de societatea recurentă se dovedește a fi neîntemeiat, întrucât

procesul-verbal de constatare întocmit de controlorii financiari din cadrul Curții

de Conturi a fost motivat în fapt și în drept, fiind indicate normele juridice

încălcate și cuantumul prejudiciilor, pentru care s-au dispus

măsurile de recuperare. În consecință, recurenta-reclamantă

a solicitat fără temei legal exonerarea sa de răspundere pentru

neexecutarea măsurilor dispuse prin actul de control.

Prin același motiv de recurs a fost

criticată neîntemeiat soluția instanței de fond privind

legalitatea constatărilor cuprinse în capitolul VII lit. f) și lit. g)

din actul de control, întrucât s-a dovedit încălcarea de către

recurenta-reclamantă a dispozițiilor Legii nr. 41/1994 și ale H.G.

nr. 518/1995, astfel cum au fost completate prin H.G. nr. 420/1998.

Potrivit acestei reglementări, au

fost plătite nelegal sumele pentru deplasările externe realizate în

anul 2004 de trei membri ai consiliului de administrație al

societății recurente, în condițiile în care aceștia nu au

avut atribuții de reprezentare și nici nu au încheiat convenții

civile de prestări servicii pentru efectuarea deplasărilor în calitate

de specialiști.

Tot fără temei legal s-au

dovedit a fi fost efectuate și cheltuielile de deplasare și cazare în

străinătate în perioadele 1-6 noiembrie 2004 și 22-24 noiembrie

2004, a persoanelor care nu aveau calitatea de angajați ai

Societății Române de Radiodifuziune și nu aveau nici un alt

raport contractual cu aceasta.

Față de aceste considerente,

constatările organelor Curții de Conturi de la capitolele

menționate anterior ale actului de control din 30 aprilie 2008 au fost

neîntemeiat criticate în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât ele au

fost cuprinse inițial în procesul-verbal nr. 1219 din 21 martie 2006

și comunicate cu adresa nr. 19218/I.Ș. din 10 mai 2006, a căror legalitate nu a fost contestată de către recurenta-reclamantă.

Aceeași recurentă a invocat

neîntemeiat și nulitatea actului de control pentru necompetența

autorității emitente, dat fiind că Legea nr. 94/1992 nu a fost

abrogată, fiind declarată neconstituțională prin decizia

nr. 544/2006 a Curții Constituționale O.U.G. nr. 43/2006, care

prevedea abrogarea acestei legi.

Potrivit art. 16 alin. (1) și art.

18 lit. a) din Legea nr. 94/1992, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, Curtea de Conturi își exercită

funcțiunea de control financiar ulterior extern asupra modului de formare,

de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale

statului și ale sectorului public, precum și asupra modului de gestionare

a patrimoniului public și privat al statului și al

unităților administrativ-teritoriale, fiind supuse acestui control

statul și unitățile administrativ-teritoriale, în calitate de

persoane juridice de drept public, cu serviciile și instituțiile lor

publice, autonome sau neautonome.

În baza acestor prevederi legale,

procesul verbal de constatare din 30 aprilie 2008 a fost legal întocmit ca urmare a verificării modului de administrare a patrimoniului

deținut de S.R.R. , în calitate de serviciu public autonom de interes

național, conform art. 1 din Legea nr. 41/1994.

În consecință, recursul

declarat de reclamanta S.R.R. va fi respins ca nefondat.

Înalta Curte va respinge ca nefondat

și recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, constatând

că sunt neîntemeiate criticile formulate atât cu privire la admisibilitatea

acțiunii, cât și pe fondul cauzei.

Excepția de procedură

invocată în recurs cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în

contencios administrativ este nefondată în raport de regimul juridic al

actului de control dedus judecății.

Procesul-verbal de constatare întocmit la

30 aprilie 2008 de Curtea de Conturi este un act administrativ, în sensul

definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca act unilateral cu

caracter individual emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a

executării în concret a legii, care dă naștere, modifică

sau stinge raporturi juridice.

Calificarea juridică a actului de

control din 30 aprilie 2008 are drept consecință aplicarea Legii nr.

554/2004, prin posibilitatea contestării legalității acestui act

la instanța de contencios administrativ.

Recurenta-pârâtă a susținut

neîntemeiat că procesul-verbal de constatare nu s-a finalizat prin decizia

emisă de președintele Secției de control financiar ulterior,

împotriva căreia persoana interesată poate formula întâmpinare în

condițiile prevăzute de art. 95 alin. (1) din Legea nr. 94/1992,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Recurenta-pârâtă a constatat implicit

că nu sunt aplicabile aceste prevederi legale atât prin răspunsul comunicat

la obiecțiunile formulate de societatea-reclamantă, cât și prin

adresa nr. 20.234/I.Ș. din 20 iunie 2008 de înaintare către

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție a procesului-verbal de constatare din 30 aprilie 2008

și a procesului-verbal nr. 1219 din 21 iunie 2006, în vederea

analizării celor constatate și stabilirii dacă respectivele

abateri sunt de natură a întruni elementele constitutive ale

răspunderii civile delictuale și/sau penale.

În consecință, s-a invocat

neîntemeiat inadmisibilitatea acțiunii de anulare a procesului-verbal de

constatare din 30 aprilie 2008 în condițiile în care, de la data emiterii

acestuia, nu a fost înaintat pentru emiterea deciziei președintelui

Secției de control financiar ulterior, iar existența unei asemenea

decizii nu este prevăzută de lege ca o condiție pentru

finalizarea procedurii administrative și pentru exercitarea dreptului persoanei

interesate de a sesiza instanța de judecată.

Recurenta-pârâtă a criticat

neîntemeiat și soluția de anulare a capitolului VI pct. II din

procesul-verbal de constatare întocmit la 30 aprilie 2008 cu privire la plata

cotizației către Uniunea Europeană de Radio și Televiziune,

a cărei membră este societatea reclamantă.

Legea nr. 41/1994 prevede în art. 41 alin.

(1) că, prin legea bugetară anuală se aprobă fondurile de

la bugetul de stat, alocate Societății Române de Radiodifuziune pentru

achitarea cotizațiilor cuvenite organizațiilor guvernamentale

internaționale.

În aplicarea acestui text de lege,

începând din anul 1999 s-au inclus în bugetul de stat la capitolul

„transferuri” sumele necesare plății cotizației la EBU de

către societatea reclamantă, iar contul de execuție bugetară

al acesteia, însoțit de raportul anual de activitate a fost analizat

și avizat favorabil de comisiile pentru buget, finanțe și

aprobat în plenul Parlamentului.

Argumentului recurentei-pârâte că S.R.R.

nu a fost nominalizată în O.G. nr. 41/1994 privind autorizarea

plății cotizațiilor la organizațiile internaționale inter-guvernamentale

la care România este parte, nu poate fi reținut pentru că acest act

normativ nu exclude posibilitatea reglementării altor cotizații prin

norme speciale, cum sunt cele cuprinse în legea de organizare și

funcționare a societății reclamantă.

Legalitatea plăților efectuate

cu acest titlu de către S.R.R. a fost de altfel confirmată prin

aprobarea anuală a sumelor necesare în bugetul de stat și aprobarea

contului de execuție bugetară pentru fondurile alocate de la bugetul

de stat, cu detalierea cheltuielilor și cu explicarea modului de utilizare

a fondurilor pe fiecare capitol de cheltuieli.

Recurenta-pârâtă a susținut de

asemenea nefondat că societatea reclamantă trebuia să efectueze

demersuri pentru recunoașterea sa, în calitate de reprezentantă a

României la organismele internaționale de profil.

Uniunea Europeană de Radio și

Televiziune este o organizație internațională în care sunt

reprezentate societățile publice de radiodifuziune și

televiziune europene și calitatea Societății Române de Radiodifuziune

de membru al acestei organizații este consecința statutului său,

de serviciu public autonom de interes național, care potrivit

dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 41/1994,

republicată, își desfășoară activitatea de realizare a

programelor de radiodifuziune, sub controlul Parlamentului, în condițiile

și în conformitate cu convențiile internaționale la care România

este parte.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte va

respinge ca nefondat și recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a

României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de S.R.R. și

de Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 2176 din 26

mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 februarie 2010.