ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7663/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui,

secția civilă, la 30 octombrie 2008 reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Suedia

pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului T.M.B.

În motivarea cererii s-a arătat că la 28 august 2008

pârâtul a fost returnat din Suedia în baza Acordului de readmisie încheiat de

România cu această țară, ratificat prin H.G. nr. 278/1994.

Prin sentința civilă nr. 297 din 30 octombrie 2008

Tribunalul Vaslui, secția civilă, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

din documentele prezentate de reclamantă rezultă că readmisia pârâtului s-a

efectuat fără vreo formalitate și în baza Acordului de readmisie. Într-o astfel

de situație, chiar dovedită fiind returnarea este aplicabilă o altă procedură

de către statul român.

Apelul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte

București din Ministerul Internelor și Reformei Administrative a fost respins

ca nefondat prin decizia civilă nr. 21/A din 4 februarie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel Iași, secția civilă.

În considerentele hotărârii sale, instanța de apel a

arătat că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului membru

referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său a unui cetățean român nu

poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate

publică la care se referă art. 27 al Directivei, pentru a justifica admiterea

acțiunii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și

Internelor critica, motivată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:

Autoritățile române au luat act de măsura dispusă de

autoritățile franceze și nu pot cenzura returnarea intimatului. În conformitate

cu prevederile acordului dintre România și Suedia, autoritățile române nu se

pot opune returnării statului parte la acord.

Chiar și în condițiile actuale în care România este

stat membru al Uniunii Europene, cetățenii români, dobândind statutul de

cetățeni ai Uniunii Europene, trebuie să-și exercite toate drepturile și

obligațiile ce izvorăsc din aceasta în acord cu legislația actuală și a

obligațiilor asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

Obligația statului român ca ulterior readmisiei

cetățeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulație al

respectivului cetățean român este expres stipulată prin art. 38 din Legea nr.

248/2005.

Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile

exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, astfel că

ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care

cetățenii români pot circula în străinătate.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) se circumscrie

situațiilor expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv

apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că

problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene

prezintă interes atât pe plan intern cât și extern.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii

formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate în

primă instanță, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru

următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării

dreptului intimatului la libera circulație în Suedia în temeiul art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români

în străinătate.

Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situația

prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcției

Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost

returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află

domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de

către Tribunalul București.

Așadar, luarea acestei măsuri este de competența

instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună

altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a dovezilor

administrate în cauză.

Într-adevăr, libertatea circulației cetățenilor

români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea cerințelor

legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din

Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla returnare

dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea

exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a

măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exercițiului

dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea restrângere

operează de drept.

În legislația primară, art. 18.1. TCE prevede că

orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe

teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de

tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva Consiliului nr.

38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004

privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și

membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a

Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor 64/221/CEE,

68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE,

90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.

L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor

statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de

ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe

teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și

Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat

în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se

vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.

Pe de altă parte, prin Hotărârea pronunțată la 10

iulie 2008 în cauza C-33/2007, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a

decis că art. 18 și art. 27 din Directiva 2004/38/CE nu se opune unei

reglementări naționale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al

unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special

pentru motivul că a fost returnat anterior de acest stat pentru că se afla

acolo în situație de „ședere ilegală”, cu condiția ca, pe de o parte, conduita

acestui resortisant să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de

gravă la adresa unui interes fundamental al societății și, pe de altă parte,

norma restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului

pe care îl urmărește și să nu depășească cadrul a ceea ce este necesar pentru

atingerea acestuia.

În cauză nu s-a făcut dovada conduitei intimatului ca

fiind suficient de gravă și care să constituie o amenințare reală și prezentă

la adresa unui interes fundamental al societății, astfel încât este

disproporționată față de obiectul urmărit.

Întrucât reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de

fond au pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a

prevederilor legii materiale incidente.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că

nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecința

păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor – Direcția

Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 21 din 4 februarie 2009 a Curții

de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 septembrie 2009

.