ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1500/2010

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 14 martie 2008 reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Ministerul Administrației și Internelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-i oblige în solidar pe pârâți la plata sumei de 1 miliard Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de condamnarea pe nedrept de către regimul comunist, în baza unei înscenări, fiind în realitate deținut politic.

Prin sentința civilă nr. 1649 din 31 octombrie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca prescrisă acțiunea reclamantului cu următoarea motivare: Acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999, art. 1000 și art. 1003 C. civ., ale Constituției României și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar în ceea ce privește prescripția, este guvernată de prevederile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Fiind vorba de o răspundere civilă delictuală cu privire la fapte care s-au petrecut în anul 1952, reclamantul a cunoscut prejudiciul încă de la data săvârșirii faptelor incriminate, respectiv de la data condamnării pe nedrept, a suportării condițiilor grele și periculoase de detenție și muncă și a intervenirii accidentului nefericit în care și-a pierdut ambele picioare și, tot de la aceeași dată, a cunoscut și răspunzătorul pentru această faptă în persoana Statului Român.

Or, din august 1952 și până la data formulării acțiunii a trecut un interval de timp mai mare de 3 ani. Și dacă s-ar aprecia că în cauză cursul prescripției a fost suspendat potrivit art. 13 lit. din Decretul nr. 167/1958, întrucât regimul comunist împiedica intentarea unor astfel de acțiuni, situație care poate fi asimilată forței majore, această cauză de suspendare a încetat la data înlăturării regimului comunist, 22 decembrie 1989. Împrejurarea că reclamantul a făcut demersuri pentru a proba persecuția suferită din partea statului comunist, sens în care invocă adeverința nr. 1966/2007 eliberată de C.N.S.A.S. este nerelevantă în cauză, întrucât nu aceste demersuri au făcut ca reclamantul să cunoască dimensiunea suferințelor fizice ori psihice ori pe autorul acestora.

Prin decizia civilă nr. 430 din 6 iulie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reținând în fapt și în drept aceleași argumente ca și tribunalul. Astfel, reclamantul nu a făcut nicio dovadă din care să reiasă că a cunoscut prejudiciul și pe făptuitor în ultimii trei ani anteriori formulării acțiunii de față. Împrejurarea că reclamantului i s-a recunoscut calitatea de persoană persecutată de regimul comunist printr-o decizie din 31 august 2007, dată în baza Decretului Lege nr. 118/1990 republicat, are relevanță doar pentru stabilirea drepturilor ce reveneau apelantului în virtutea respectivului act normativ.

În plus, curtea de apel a mai reținut că, în mod legal și temeinic a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, care nu poate fi un reprezentant al statului, având în vedere dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul arată că la data formulării acțiunii nu exista niciun act normativ care să reglementeze legal situația sa, dar că, atât timp cât i-a fost recunoscută calitatea de persoană persecutată politic de regimul comunist abia la 1 iunie 2007, termenul legal de prescripție nu putea să curgă înainte de această dată.

Este adevărat că la data de 22 decembrie 1989 a fost înlăturat regimul comunist, dar nu există niciun temei de drept potrivit căruia de la această dată să se fi putut formula acțiuni cu obiectul cererii de față. În opinia sa, statul trebuie să-l despăgubească pentru că a fost condamnat pe nedrept pentru motive politice și urmare a executării pedepsei închisorii, în decursul căreia a suferit și un grav accident, pierzându-și ambele picioare, a fost toată viața nevoit să suporte un handicap fizic dar și sufletesc. Intimatul Ministerul Administrației și Internelor a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente: Așa cum susține recurentul, la data intentării acțiunii nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în timpul regimului comunist de a se adresa justiției pentru constatarea unor atare situații și de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit.

Analizând pricina exclusiv sub aspectul prescripției, prin raportare la textele legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, invocate în drept de reclamant, instanțele au stabilit că reclamantul se putea adresa justiției pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de trei ani de la data de 22 decembrie 1989. Nu există însă niciun indiciu că un atare demers, odată dovedite susținerile în fapt ale reclamantului, ar fi avut șanse de câștig față de stadiul legislației naționale din decembrie 1992 și de împrejurarea că nici dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului nu erau incidente la acel moment, pe de o parte pentru că România încă nu devenise membră a Consiliului Europei, iar pe de altă parte pentru că dispozițiile Convenției nu pot fi invocate pentru încălcări ale drepturilor omului petrecute anterior ratificării.

Pe parcursul judecării apelului, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 396. Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter politic” [art. 1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege [art. 1 alin. (3)] și, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4), art. 4]. În art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantului, inclusiv sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune. Acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind expresia voinței statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada regimului comunist. Pentru aceste considerente în baza art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul și să modifice decizia, iar în baza art. 297 C. proc.

civ. să admită apelul, să desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare la același tribunal, care urmează a verifica dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant și pentru despăgubirea acestuia pentru prejudiciul moral pretins a fi fost suferit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 430 A din 6 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamantul B.G. împotriva sentinței civile nr. 1649 din 31 octombrie 2008 a Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.